Cătălin Mihuleac | © arhiva editurii

Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine, de Cătălin Mihuleac

„Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite. O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR

 

  • Fragment –

Un kitsch cu pretenții de artă patriotică l-a ajutat pe ofițerul francez să priceapă că Basarabia, provincia de dincolo de Râul Prut, echivala în cadrul antipatiei româno-ruse cu Alsacia-Lorena, în cadrul antipatiei franco-germane. Era un prilej continuu de dispută, fiecare dintre protagoniste considerând că teritoriul respectiv i se cuvenea de drept.

Într-o clasă a școlii din Frenciugi, s-a-ntâmplat ca francezul să dea cu ochii de un tablou nu naiv, ci de-a dreptul nătâng. Pe pânză, un cazac trecea în galop un râu, purtând pe șa o fată cuprinsă de un plâns neputincios. Rămasă în urmă, o mamă își smulgea părul din cap, încadrată de alte două fete, care contribuiau cu plânsul lor la spumegarea râului.

— Grozav se mai plânge în tabloul ăsta! – a comentat Fontaine cu dispreț franțuzesc.

Pentru a-l face să înțeleagă mesajul lucrării, Caraman i-a prezentat personajele:

— Mon capitaine, copila răpită de cazac și dusă peste Râul Prut reprezintă ținutul românesc Basarabia. Femeia disperată e România-mamă, iar celelalte două copile ale ei – care își plâng cu lacrimi amare surioara furată – sunt Moldova și Muntenia.

Fontaine a mușcat din mustață ca din crusta unei baghete pariziene. Dacă tabloul era nătâng, el era tâmpit iremediabil, întrucât crezuse că respectivul cazac era furnizorul de carne vie al unei rețele de pedofili ruși!

Când să uite complet de tabloul intitulat Răpirea Basarabiei, s-a trezit cu el acasă.

— Ce caută „capodopera“ asta aici?

— Am cumpărat tabloul de la cârciumă. Doi ruși l-au vândut acolo pe-un șip de rachiu, după ce anterior îl găbjiseră de la școală.

— L-ai cumpărat? Bine, dar e un kitsch!

— D’accord, dar e kitschul nostru național. Dacă rușii ne-au răpit Basarabia, nu le putem îngădui să ne fure și tablourile ce le evocă jaful.

 

Comme d’habitude, Fontaine a băgat la cap vorbele profesorului său de suflet românesc și a reflectat asupra lor. Drept urmare, într-o seară, a făcut kitschul sul și l-a pus într-un tub, pentru a-l lua dimineața cu sine, la inspecția rituală.

Ai fi zis că era ghidul unei expoziții itinerante, ce conținea o singură lucrare. De câte ori ajungea în mijlocul soldaților, desfășura pânza și le explica, prin mijlocirea tălmăcitorului Caraman:

— Regardez bien, mes gars, cum ne-au răpit rușii Basarabia! Priviți cum plânge România-mamă, priviți cum plâng surioarele Moldova și Muntenia! Nu-i așa că ni se rupe sufletul?

Efectul a depășit și cele mai optimiste așteptări. Un francez se indigna pentru nedreptățile îndurate de România! În sufletul soldaților, se stârneau mânii suduite, de ziceai c-or să pornească îndată peste Prut, să-i smulgă cazacului Basarabia din brațe și s-o redea României.

Caraman jubila:

— Vedeți, mon capitaine, ce forță latentă poate sălășlui într-un kitsch? Arta naivă nu trebuie subestimată! Uneori, trei capodopere artistice nu ajung la nivelul unui kitsch!

— D’accord, mon ami, anumiți făuritori de kitschuri au și ei muzele lor! Muze mai urâțele, dar harnice și nu lipsite de un certain charme.

 

Ulterior, tot Caraman le-a luat apărarea rușilor în fața lui Fontaine, care începuse să-i deteste fățiș, realizând că era imposibil să te bazezi pe ei, deși păreau omniprezenți.

Acoperind cu faptele o gamă amplă de fărădelegi, certați cu orice brumă de morală, ei produceau un singur efect notabil: dezordinea. Cu gândul la Lenin, la Troțki, la revoluția bolșevică și la butelca de votcă, fiecare făcea ce voia. Mai grav era că tonul debandadei venea chiar de la comandanți, care se afișau total jemanfișiști la deznodământul războiului.

Caraman, vorbitor nativ de rusă, încerca să-i tempereze indignarea lui Fontaine:

— Dacă soldatul român e prototipul sălbaticului civilizat, soldatul rus e prototipul sălbaticului pur, nefiltrat de civilizație. Și totuși, nu se poate fără el… Lumina nu face două parale fără întuneric. Făt-Frumos – numit, în basmele vechi rusești, Ivan Țarevici iar în basmele viitoare ale Bolșeviei Ivan Bolșevici – e nul fără Zmeu.

— Mai grav e că Ivan Țarevici sau Ivan Bolșevici poate fi atât de ușor confundat cu Zmeul, de nu mai știi care-i unul, și care-i altul… Dar să știi că-mi place cum sună Bolșevia.

— Pământul nu-i rotund fără ruși. Trece-i prin miezul de pâine al civilizației – conform metodei lor de a filtra alcoolul sanitar și gazul lampant, adaptându-le pentru chiolhanuri – și reține bibliotecile, muzeele și fonotecile!

— D’accord, dar să știi c-am văzut în biblioteca unui colonel rus zeci de sticle de băutură, între cărți. De asta ce mai zici?

— Mon capitaine, eroii de basm beau apă vie, recoltată din locul unde doi munți se izbesc nonstop cap în cap. Se bat ca berbecii, cu o mică pauză la prânz de jumătate de oră – atunci când trebuie șterpelită apa vie.

— Se bat munții cap în cap? La ăștia până și munții sunt alcoolici?

— Tradiția spune că apa vie insuflă puteri noi și îi trezește la viață pe morți – iar cu tradiția nu e de glumit la sălbatici. Dar de ce pierdem din vedere că alcoolul și slova scrisă fac mariaj strașnic atât în lumea scriitorilor, cât și a cititorilor? Sticla de votcă e un bun semn de carte. Dumneavostră nu dați de dușcă un păhărel de cognac sau armagnac, după un capitol care v-a tulburat simțirea?

— Cum să nu! Uneori beau și-o sticlă întreagă.

— Vedeți? În fine, păstrează de la ruși folclorul – sufletul lor nedenaturat de cursul timpului! Păstrează basmele, între care găsești unele de-a dreptul minunate!

— Bine, le păstrez. Și cu restul, ce fac?

— Direcția poubelle!

— Știi care-i grija mea cea mare? Vor veni bătălii sângeroase. Ce ne facem, alături de aliații noștri ruși?

— Avantajul nostru e că știm din vreme că nu putem conta pe ei. Cel mai bun rus e ăla despre care știi din timp că nu prezintă încredere.


„Într-un stil pointillist, cu umorul său inimitabil, Cătălin Mihuleac trezește la viață, prin intermediul unor figuri emblematice, o Românie în plină transformare, pe care eu însămi am cunoscut-o bine. De la Misiunea Militară a generalului Berthelot, din 1916, la Misiunea Universitară Franceză de după război, personajul lui Marcel Fontaine, fir conducător al cărții, și ordonanța sa, soldatul Petru Negru, călăuza lui spre sufletul românesc, restituie întreaga căldură a prieteniei franco–române, pe care mi se pare acum că poveștile atât de evocatoare ale lui Cătălin Mihuleac reușesc să o scoată la lumină.“ — MARILY LE NIR

CĂTĂLIN MIHULEAC este prozator și dramaturg. Ultimele cărți publicate sunt: „Zece povestiri multilateral dezvoltate” (2010), „Aventurile unui gentleman bolșevic” (2012), „America de peste pogrom” (2014, 2017 și 2021), „Ultima țigară a lui Fondane” (2016), Deborah (2019). Este doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?”, publicată în 2009. În ultimii ani, edițiile în limbile germană și franceză ale romanului „America de peste pogrom” au atras atenția atât presei literare, cât și publicului. Ediția franceză, „Les Oxenberg & les Bernstein” (Editions Noir sur Blanc, 2020) a primit premiul Meilleur roman européen 2020 acordat de revista literară Transfuge. Ediția în limba germană („Oxenberg & Bernstein”; Paul Zsolnay Verlag, 2018) a fost clasată pe locul 5 în topul canalului de televiziune SWR2 din iunie 2018, top dedicat celor mai bune apariții editoriale din Austria, Germania și Elveția și a fost nominalizată la premiile Târgului de carte de la Leipzig (2018).

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Vera Ion

Scriu mai multe, în general scriu când se mișcă în mine niște lucruri și vreau să le înțeleg, proiectez în afară, asta mai ales în poezie. În film și teatru, scriu ca să creez o discuție despre emoții și lucruri care sunt importante, și, așa cum zicea marele Tricky, „I wanna touch other people like I’ve been touched”.

Cel mai frumos Sebald e cel pe care l-ai uitat în mașină

Întâmplarea a făcut să uit de ultimul Sebald până deunăzi, când am dat peste el, călduț, în torpedo – îl lăsasem acolo în ideea că o să-l citesc în natură, oprit pe vreun drum județean, departe de furtuna COVID-19 care se întrezărea la orizont. Nu mi-a trecut prin cap că n-o să mai circul decât unsprezece kilometri în următoarele două luni. Chiar dacă auzeam, vinovat, cum se dezgheață în pungi produsele congelate, am întârziat în parcarea din spatele blocului, lângă tufele de buxus, și nu m-am dat jos până n-am terminat prima din cele patru povestiri lungi, „Dr. Henry Selwyn”, din care puteți citi aici un fragment. A fost cea mai frumoasă călătorie bi-lunară la supermarket.