Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © dlite

„prea puțină lume conștientizează rolul traducătorilor”

Dlite propune proiectul „Becoming Visible”, cu scopul de a aduce în atenția publicului larg oamenii care se află în spatele cărților de limbă străină, fără de care multe dintre lecturile noastre n-ar fi posibile. Începând cu 30 septembrie, odată cu Ziua Internațională a Traducerilor, vom publica o serie de interviuri, discuții virtuale între traducători și traducătoare din România și Germania. Îi și le invităm să ne vorbească despre provocările meseriei, metodele lor de lucru, precum și despre experiența lor profesională.
  1. Ce te fascinează la această meserie? Care sunt provocările ei?

Mihaela Buruiană: Mi se pare foarte bine ales verbul din întrebarea de mai sus: meseria de traducător literar chiar mă fascinează. Să pot lucra cu texte literare, să fiu, pe rând, vocea atâtor autori și personaje, să mă scufund adânc în diverse povești și stiluri, să redau limbaje din perioade și registre diferite e deopotrivă minunat și dificil, un exercițiu de echilibru între fidelitate și naturalețe, o mare bucurie și o responsabilitate pe măsură.

Am multe de învățat de la fiecare carte în parte: nu numai noțiuni culturale, istorice, științifice și de civilizație abordate în poveste, ci și lucruri care țin de răbdare, perseverență, curiozitate și creativitate. Ca traducător, urmăresc nu doar să transpun sensul textului într-o altă limbă, ci și să recreez efectul lui din original, ceea ce necesită ore îndelungi petrecute imersată în fraze, căutând termenii cei mai potriviți, cercetând expresii idiomatice și referințe de tot felul. Uneori, sunt nevoită să inventez la rândul meu termeni sau să găsesc soluții pentru jocuri de cuvinte intraductibile, să traduc versuri cu ritm și rimă ori să-mi păstrez drumul prin fraze interminabile și alambicate. Dacă, la final, traducerea se citește cât mai aproape de original, ca sens și stil, atunci înseamnă că mi-am făcut bine treaba.

La provocările pe care le pun textele, se adaugă și condițiile de lucru: din păcate, în România, tarifele pentru traducerile literare încă sunt foarte mici. E lucru știut că foarte greu se poate trăi din asta. Majoritatea traducătorilor literari au și alte surse de venit, ceea ce înseamnă că activitatea de traducere literară rămâne la nivel de hobby, deși e muncă în toată regula, care ar trebui recompensată corespunzător. Discuția asta e veche și se invocă motive economice, cu trimiteri la cheltuielile mari cu distribuitorii și la numărul redus al cititorilor de la noi, dar văd tot mai mulți colegi dezamăgiți și pregătiți să renunțe. Asta devine o problemă nu numai pentru traducătorii profesioniști, care constată că nu pot trăi făcând ceea ce le place, ci și pentru industria cărții, în general, dacă pierde oameni competenți din cauză că nu poate sau nu e dispusă să-i fidelizeze. Recunosc că și mie mi-a scăzut entuziasmul: de la cel puțin cinci-șase cărți traduse într-un an, în ultima vreme am ajuns să fac doar două, în medie.

Anja Mehrmann: Deosebit la această meserie este faptul că construim niște poduri între oameni, pe care noi în viața cotidiană trecem foarte rar, pentru că suntem aproape întotdeuna singuri într-un text. Comunicarea cu ceilalți are de cele mai multe ori loc prin e-mail (cu redactorii) sau în social media (cu colegii), uneori și la telefon. La început mi s-a părut confortabilă singurătatea, dar la un moment dat am simțit nevoia de mai mult contact personal (în afara familiei). Așa că acum particip la mese rotunde organizate de traducători literari și lucrez împreună cu societatea germano-italiană locală. Îmi face mare plăcere să moderez lecturi.

O provocare este lansarea în acest domeniu. Cum primesc cărți spre traducere? La ce seminarii să particip? Cum mă descurc la fisc? Ce fac într-o perioadă fără proiecte? Dacă o iei la drum, lucrurile merg, dar nesiguranța de dinainte poate să-ți toace destul de bine nervii. Mai ales dacă vrei să trăiești doar din traduceri literare. La început am fost angajată în administrație.

O mare provocare va fi în anii viitori, probabil, dezvoltarea rapidă a inteligenței artificiale. Editurile ne vor cere doar să redactăm traduceri automate, pentru a face economie? Cine va deține drepturile de autor când textele (imaginile, filmele) generate de IA nu vor mai putea fi deseobite de cele umane?

Ce-ar mai fi de zis? O traducătoare are nevoie în special de răbdare, sensibilitate și anduranță la șezut.

 

  1. Există cineva care te-a inspirat în ceea ce faci?

Mihaela Buruiană: Nu am un model de traducător sau de traducătoare, dacă la asta te referi. M-au inspirat toate cărțile pe care le-am citit și care mi-au plăcut vreodată și la care nu aș fi avut acces, mai ales în copilărie și adolescența timpurie, decât prin intermediul traducerilor. Am iubit cărțile de când am auzit primele povești, am iubit limbile străine de când am învățat primele cuvinte în engleză și franceză, iar din combinația celor două a reieșit iubirea față de meseria asta. În rest, etica muncii e ceva ce am învățat în copilărie, prin exemplul părinților, și am cultivat și dezvoltat de-a lungul vieții mele profesionale, indiferent că vorbim despre traduceri literare, despre cele specializate, din care trăiesc, de fapt, sau – mai nou – despre propriul scris.

Anja Mehrmann: Mai demult citeam cu o oarecare invidie numele traducătorilor de pe clapetele cărților și mă întrebam cum au ajuns acei oameni să lucreze într-un domeniu atât de special. Pentru că intuitiv am știut dintotdeauna că pot traduce și mi-aș fi dorit să practic această meserie în tinerețe. Doar că în perioada anilor de studenție la catedra de romanistică se zicea mereu „din asta nu se poate trăi” iar lucrul ăsta eu l-am crezut o bună bucată de vreme. Apoi în concediu parental am tradus „de plăcere” un roman din limba franceză, pe care mi-l făcuse cadou o prietenă. Povestea era atât de ciudată încât am vrut să văd ce efect ar fi avut asupra mea în limba mea maternă. Deci nu, la început nu m-a inspirat nimeni din exterior. Dar acum se întâmplă de multe ori să citesc un roman tradus și să admir prestația colegei/colegului, pentru că între timp am înțeles câtă creativitate e necesară și cât suflet se pune într-o traducere literară.

 

  1. Care dintre cărțile pe care le-ai tradus ți-a plăcut cel mai mult şi de ce? Ai fost implicat/ă în vreun proiect care ți-a plăcut în mod deosebit?

Mihaela Buruiană: Mi-e greu întotdeauna să aleg o singură carte dintre cele pe care le-am tradus, fiindcă de aproape fiecare mă leagă ceva special și în fiecare am lăsat câte ceva din mine (mă refer aici la implicarea emoțională și intelectuală, la așa-zisele „lacrimi și sudoare“, nu la vreo amprentă personală, care nu ar fi deloc de dorit). O să dau totuși câteva exemple: Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter (Pandora M, 2017), Fericire, de Aminatta Forna (Vellant, 2018), Oameni normali și Lume frumoasă, unde ești?, de Sally Rooney (Curtea Veche, 2019, respectiv 2022), Exercițiu de încredere, de Susan Choi (Humanitas, 2021), Hamnet și Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell (Pandora M, 2021, respectiv 2023) etc.

Anja Mehrmann: Pentru că traduc multe romane de dragoste și polițiste, mă bucur foarte tare când, din când în când, ajung pe masa mea de lucru și cărți ceva mai solicitante din punct de vedere lingvistic, mai puțin previzibile. Mi-au plăcut mult romanele lui Domenico Dara, un autor calabrez care scrie în stilul realismului magic și dispune de o educație clasică amplă. Se folosește de o sumedenie de detalii și imagini și are câteva pasaje în dialectul calabrez care se deosebește mult de italiana standard. A fost o provocare să-i traduc romanele și am răsfoit foarte mândră și mulțumită niște exemplare ale volumeor traduse de mine.  Mi-a plăcut și Diane demande un recomptage, un roman scuril de Marie-Renée Lavoie. Nu știusem până atunci că înjurăturile franco-canadiene fac rederire la Biserica Catolică … „Ostie, qu’il m’énerve!“ („Fir-ar, ce mă enervează!“)

 

  1. Ți-a făcut vreun cuvânt sau vreo expresie nopți albe?

Mihaela Buruiană: Au fost câteva traduceri care m-au chinuit: Durerea e o făptură înaripată, pe care am menționat-o mai sus, e în fruntea listei, pentru că stilistic e foarte solicitantă, cu rime, ritmuri, cuvinte inventate, onomatopee, dar și o muzicalitate aparte. La fel și Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry, unde limbajul licențios se îmbină cu cel poetic. Am mai tradus la un moment dat o carte pentru copii scrisă integral în versuri: Zâna adevărului, de Matt Haig. Țin minte că, timp de câteva zile, am tot declamat diverse versiuni de traducere, ca să-mi dau seama care e mai adecvată ca vocabular, care surprinde mai bine ritmul, în care sună mai firesc rima…

E greu, dar e și distractiv. Uneori îmi vin ideile când fac cu totul altceva: mă uit la un film, stau de vorbă cu cineva sau citesc. Alteori găsesc răspunsul mult căutat când sunt pe cale să adorm și atunci mă ridic să mi-l notez, ca să nu-l uit până a doua zi. Traducerea e o meserie care pare statică și solitară și de multe chiar așa e, dar sunt și momente când devine dinamică: de exemplu, când strig onomatopee, ca s-o găsesc pe cea mai potrivită, sau pun în act scene de luptă sau gesturi, ca să vizualizez exact cine ce și cum face.

Și dacă se întâmplă vreodată să nu fiu mulțumită de soluția găsită, trec peste și reiau problema în faza de revizie, când am mintea mai limpede și văd totul cu prospețime, sau în cea de redactare, când vine și redactorul cu sugestii.

Anja Mehrmann: Nopți albe nu, dar dureri de cap… da, așa de multe cuvinte și expresii mi-au dat dureri de cap, că le-am și uitat.

 

  1. Există vreun autor sau vreo autoare pe care ți-ar plăcea să-l sau sau să o traduci?

Mihaela Buruiană: În ultimii ani, am fost mulțumită, chiar entuziasmată de autorii și titlurile pe care le-am primit la tradus. De vreo două ori, am făcut și eu propuneri, dar nu s-au materializat deocamdată. De exemplu, 84, Charing Cross Road, de Helene Hanff, care este o colecție de scrisori trimise de autoarea americană unei librării din Londra, de unde aceasta își procura cărți rare, în perioada de după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Între scriitoare și personalul librăriei se leagă o prietenie care durează mulți ani, iar scrisorile sunt extrem de înduioșătoare, pe alocuri amuzante, pe alocuri triste, rămânând în același timp o mărturie a vremurilor grele de după război, dar și a solidarității dintre oameni.

Altfel, nu știu, îmi place să fiu surprinsă cu propuneri din partea editurilor, pentru că, de multe ori, astfel descopăr titluri pe care nu le știam sau ajung să traduc autori și autoare care îmi plăceau deja. Oferta e foarte bogată și variată, îmi pare rău doar că nu pot să dedic traducerii literare cât timp mi-ar plăcea.

Anja Mehrmann: Mi-ar plăcea să-l retraduc pe Italo Calvino, de exemplu trilogia „I nostri antenati“ („Străbunii noștri“) pentru conținutul alegoric sau „Dacă într-o noapte de iarnă un călător“ pentru caracterul experimental. În general, îmi doresc să traduc mai mult din limba italiană și franceză pentru că limbile acestea îmi incită simțurile și mă interesează în mod deosebit și mediul lor cultural.

 

  1. Becoming Visible. Ce înseamnă acest motto pentru tine?

Mihaela Buruiană: Despre traducătorii literari se spune că trebuie să rămână invizibili, să intermedieze între scriitori și cititori fără să lase nimic din ei acolo, să nu aibă orgoliu de autor. Asta nu înseamnă însă că trebuie să rămână invizibili și pentru publicul larg. Deși pare un lucru evident că scriitorii străini nu scriu direct în română, prea puțină lume conștientizează rolul traducătorilor.

Traducerea este esențială pentru receptarea unei cărți. Ea poate să ridice sau să coboare o carte. Un roman bun cu o traducere slabă poate pierde cititori. Tocmai de aceea traducerile bune ar trebui să primească recunoaștere, iar, dacă e cazul, cele slabe să fie sancționate de cititori. Asta nu doar ar responsabiliza (și mai mult) traducătorii, dar i-ar face și pe cititori mai exigenți și, într-un efect de domino, editurile ar deveni poate mai selective și mai riguroase (și cu cărțile alese, și cu oamenii care lucrează la ele: traducători, redactori, corectori).

Recent, parcă lucrurile au început să se schimbe ușor în bine în privința asta, în sensul că unele edituri menționează acum pe copertă și numele traducătorilor și îi invită la evenimente de lansare și la târgurile de carte. Mi se pare important să vorbim despre munca de traducere și tot ce presupune ea, ca, de altfel, și despre tot procesul de apariție a unei cărți: de la scrierea propriu-zisă, care poate să dureze ani de zile, la căutarea unui editor, publicare, promovare și, în cazul cărților din alte limbi, până la traducere, redactare, bun de tipar și așa mai departe. Sunt foarte multe resurse implicate: oameni, timp, bani, pentru ca, într-o zi, cineva să citească două-trei sute de pagini și să spună: „Da, mi-a plăcut, mai vreau! Și am apreciat și traducerea.”

Poate astfel va crește respectul și față de cartea ca obiect, în sine, și față de toată industria asta editorială care se străduiește să țină pasul cu piețele de carte din străinătate. Iar traducătorii fac parte din întreg, cu un rol destul de important, care ar merita recunoscut și prețuit pe măsură.

Anja Mehrmann: Paul Auster a numit traducătorii „shadow heroes of literature“. Și într-adevăr pentru o bună bucată de vreme n-am fost percepuți în spațiul public. Mulțumiri trebuie aduse în special Asociației pentru traducători VdÜ și Asociaței pentru traducători literari DÜF care au determinat schimbări, cel puțin îmtr-un cadru profesional mai extins – deși există încă redactori care uită, sau cărora li se pare de prisos să menționeze traducătorii. Publicul larg este probabil în continuare neinteresat de cine anume a tradus o carte. Mă întreb care este motivul pentru care lipsește aprecierea. Când merg la un concert mă interesează numele pianistului, deși nu el a scris partiturile pe care le interpretează. Probabil are legătură cu faptul că limbajul este o abilitate de bază a omului și atunci meseriile care au la bază îndeletnicirea cu el sunt luate ca ceva de la sine înțeles.

Picture of Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Karen Nölle: Petrecerea lui Olli, O poveste cu animale (fragment)

Karen Nölle coordonează de zece ani, împreună cu Silke Weniger și Kirsten Gleinig, programul editorial edition fünf. Formarea ei profesională de bază este aceea de traducătoare de literatură și redactor. A tradus printre altele Annie Dillard, Janet Frame, Ursula K. Le Guin, Doris Lessing, Alice Munro și Eudora Welty. A scris până acum cărți de călătorie și teorie literară precum și numeroase prefeé și postfețe. Petrecerea lui Olli (Ollis Fest) este prima ei carte de beletristică.

Dana von Suffrin: fragment din romanul „Otto”

Dana von Suffrin s-a născut în 1985 la München. A studiat Științe Politice, Istorie Recentă precum și Comparatistică la München, Napoli și Ierusalim. Din 2009 lucrează ca ghid turistic în orașul München. În 2017 a absolvit studiile de doctorat cu o teză despre rolul științei și al ideologiei în sionismul timpuriu după care a început studiile postdoctorale în cadrul universității Ludwig-Maximilian-Universität. Trăiește în München.