Mamă, unde ne-am pierdut? /Dinçer
În 1987, eram în clasa a doua, aveam opt ani. Clasa întâi a trebuit s-o repet pentru că nu știam destulă germană care pe atunci încă era o limbă străină pentru mine. Tu erai din nou internată la spital, în Süchteln, în mijlocul pădurii. Nu era departe de casa noastră, dar aveam de trecut cu bicicleta un deal și transpiram așa de tare că eram ud până la chiloți. Are tuberculoză, au zis medicii. Între noi era mereu un geam, ca un demon dintr-un vis urât. După școală o zbugheam către casă, o găseam pe bunica trebăluind pe lângă aragaz, scoteam caserolele de plastic din dulap, le umpleam și le puneam într-o pungă căreia bunica îi înnoda în stilul ei propriu mânerele ca să se așeze bine în coșul de la bicicletă. Pedalam pe lângă lac, pe marginea câmpiilor, treceam de vaci și de ponei.
Cu puțin înainte de deal băgam într-o viteză mai mică și încercam să pedalez mai rapid. Ajungeam gâfâind și cu inima bătând puternic, pe jumătate terminat, pe jumătate mândru, în vârful dealului. Restul drumului bicicleta mergea de la sine. Luam mâinile de pe ghidon și-mi întindeam larg brațele precum vulturii aripile. Ia uite cine a venit iar pe la noi, ce bunătățuri i-ai adus astăzi la mămi, mă întâmpina femeia de la recepție jos. Îi enumeram tot ce aveam în pungă. Extraordinar, ce băiat bun! Luam liftul și mergeam la secția 3. Toate asistentele și infirmierii îmi zâmbeau, devenisem un fel de mascotă, dădeam punga unei asistente și străbăteam întreaga secție ca să ajung pe balcon, între noi geamul, demonul. Contactul vizual cu tine și zâmbetul acela cu privirea plecată mă mai înveseleau puțin. Chiar dacă nu erai acasă cu noi, să știu că aveam o mamă era de neprețuit. Dădeam din mâini și bâțâiam picioarele încercând să-ți povestesc tot ce se întâmplase în ultimele ore. Chiar nu se întâmplase mare lucru. Özgür mergea la grădiniță, bunica era pe la cratițe, noaptea se trezea și punea păturile care alunecau jos pe noi, măi copii, m-am săturat, parcă aveți bondari în cur, ne dădea câte o plamă peste fund și se punea bombănind înapoi în pat. Cu un nou zâmbet ne luam la revedere. Următoarea mea destinație era mica grădină de păsări din Breyell. Cât am mers la școală am fost un singuratic, nu mă întâlneam cu colegii după ore. Ceilalți copii își petreceau timpul afară prin parcuri, iar eu îmi închipuiam că dacă eu nu-mi ajut familia totul se duce de râpă. Dar în grădina cu păsări aveam un prieten care însemna foarte mult pentru mine: păunul. Sprijineam bicicleta de perete și mă așezam pe banca de lemn din fața cuștii. El mă vedea și o lua cu pași lenți înspre mine printre sute de găini, fazani și pui, până ajungea la gardul de sârmă.
Era al doilea contact vizual care-mi punea sângele în circulație în acea zi. N-aveam prea mult timp. Îi povesteam păunului ce se întâmplase în ultimele 24 de ore, nu era mare lucru, dar la înflorit m-am priceput dintotdeauna. Îi ceream sfaturi, cum să procedez, în caz că ne vei părăsi pentru totdeauna. Își va lua tata altă femeie de nevastă? Cum se va purta cu noi? Eu m-aș fi putut apăra, aș fi putut pleca, aveam ceva experiență de viață, dar ce s-ar fi întâmplat cu Özgür? Aș fi luat cu mine figurinele He-Man și castelul sau i-aș fi lăsat totul fratelui meu? La fiecare întrebare, păunul, îmi răspundea cu o mișcare pe care eu o interpretam drept răspunsul corect. Ca și cum ar fi zis nu-ți face griji Dinçer, totul va fi bine! La despărțire și-a desfăcut maiestuos coada, m-am plecat în fața lui ca un actor după un spectacol și am plecat spre casă, ca să rezolv cu temele. O casă fără mamă e ca o casă fără geamuri și uși, chiar dacă înăuntru sunt un tată și o bunică care au grijă de tine. Te trage curentul. La televizor rula Bambi care mi-a devenit și ea prietenă. În același an, cu puțin înainte de vacanța de vară, am mers din nou cu bicicleta la grădina cu păsări. Păunul era de nevăzut. Și în zilele următoare la fel, de fiecare dată am trecut prin aceeași dezamăgire. După câteva săptămâni am renunțat. N-avea cum să fi zburat de acolo. Bambi își pierduse mama, eu cel mai bun prieten și, pentru o perioadă, mama. Cu o pungă de chipsuri în brațe am tras un plâns zdravăn pentru noi doi și din cauza noastră. Mamă, unde ne-am pierdut și unde ne vom regăsi?
Ahmatova cu cremă de brânză /Dinçer
1996. La șaișpe ani încep profesionala la liceul cu profil tehnic, pe domeniul mașini-unelte. Noua mea uniformă constă într-o pereche de papuci de protecție cu bombeu metalic și o salopetă albastră. În prima zi toți colegii râd de mine pentru că le vorbesc cu „dumneavoastră”, ok, e nasol să vorbesc așa, dar nu știu cum altfel. Ce pămpălău, își zic. Înțeleg că lumea asta a sulelor are propriile ei tradiții. Maistrul îmi dă un bulon de oțel în formă de U, o pilă și îmi arată menghina. Trebuie să pilesc bucata asta de fier ruginită și îndoită, până când toate suprafețele ei ajung într-un unghi de 90 de grade. Tot la două ore vine în control cu un vinclu. Mai, mai zice, mai mult… după două zile, mă ustură ambele palme, pline de bășici. Ajung acasă. Te găsesc la mașina de cusut unde îți coși din resturi de stofă șorțuri noi. Mă așez lângă tine și-ți spun că vreau să renunț la profesională. Fă cum consideri, da‘ chiar vrei să ajungi ca taică-to… și te întorci înapoi la mașina de cusut. Cunosc tăcerea asta.
Nu, mamă, nu! Bineînțeles că nu vreau să ajung ca tata, dar există așa de multe alte posibilități. Vreau să lucrez la teatru, să scriu, să povestesc, ca în momentul ăsta, în rândurile ăstea. Mai există o altă lume, mamă. O lume care nu ți-a fost niciodată aproape, dar care există, te rog, lasă-mă să încerc, te rog, ia răspunderea de pe umerii mei, lasă-mă să zbor … Asta aș vrea să-ți spun, dar n-am curajul.
Spre seară, sună doamna Alkanoğlu, profesoara mea de turcă. Maică-ta e la pământ, zice că vrei să renunți la profesională. A plâns, n-am înțeles tot ce-a zis, dar își face griji pentru viitorul tău ca orice altă mamă. Dinçer, vezi-ți de treabă, că de restul mai ai timp.
Poate are dreptate. Sertarele noastre dau pe dinafară de facturi și înștiințări de la executori judecătorești, avocați și firme de recuperări. În dimineața următoare, la 5:45 sunt în fața ceasului de pontaj, clic! Da, lumea asta are propriile obiceiuri și tradiții, pe care urmează să le cunosc. Pe ușile dulăpioarelor sunt lipite țâțe și pizde. În fiecare vineri, lumea se întâlnește în pauză sub macara și mănâncă împreună hering marinat și jeleuri cu lemn dulce, bea bere la halbă, dă cu flegme pe jos, face schimb de videouri cu filme porno. Colegii vorbesc despre cele mai mișto poziții de sex, pe care dintre ele le-au încercat. Și înfățișarea mea, felul meu de a fi devine mai masculin cu timpul, dar multe dintre apucăturile ăstea le refuz și în pauze mă strecor pe lângă strung și citesc Dostoiewski, Böll, Ahmatova … ajung să fiu considerat un poponar.
Săptămâna trecută, mamă, eram la coadă la supermarket. M-a bătut cineva pe umăr, m-am întors și l-am văzut pe Bernd, care desfăcea formele de la turnătorie. Mă, Dinçer, ești bucuos că ai ieșit din mocirla asta, este? Citim și auzim cu ce te ocupi, nu-i rău, chiar nu-i rău…
Cuvintele îmi rămân înțepenite în gât. De două zile mă gândesc dacă am văzut lumea asta într-adevăr ca pe o mocirlă. Derulez filmul înapoi, de mai multe ori. A fost un loc străin mie, în care am reușit să-mi integrez o parte din suflet. Lumea asta a cerut mult de la mine, dar cu timpul am învățat să înțeleg și lumea asta. Am aflat multe lucruri de la oamenii ăștia. Dacă n-aș fi învățat de pe atunci să fiu dur, aș fi pierdut azi pe scena de teatru sau în literatură. Indiferent dacă rezultatul e un succes sau un eșec, eu mă voi vedea întotdeauna muncitor. Spectacolele în care apar ca artist, ca poet mereu mi se par puțin penibile. Ani mai târziu am scris poeme pe care le-am dedicat strungului 630, menghinei și ferăstrăului.
Astăzi văd fiecare parte din trecutul meu, tot ce am trăit și am simțit drept câștig. Ciudat mi se pare că Bernd, colegul care acum douăzeci de ani mă vedea drept străinul din lumea lui, astăzi vede aceeași lume ca pe o mlaștină. Nu, aș fi vrut să-i spun, n-a fost o mlaștină, am fost acolo, am lucrat, am învățat unii de la alții, doar că eu, mai târziu, am vrut să o iau pe alt drum. Cercurile boeme în care am intrat, lumea poeților și a artiștilor nu sunt cu mult diferite de industria de prelucrare mașini-unelete. Marginalizarea, ignorarea și intimidarea sunt practicate cu la fel de mult drag pe scena artelor frumoase, creative. Dar Dinçer a fost bine pregătit și pentru asta, mamă, ție îți mulțumesc. Acum, ca scriitor port un cojoc de iluzii care mă păzește de vînt și furtuni. Când pornesc la drum iau cu mine rândurile ăstea scrise de Ahmatova: „Multe lucruri se mai vor, dacă nu mă-nșel, a fi cântate de gura mea.”
