© din arhiva autorului

Puglia – un poem de Alex Văsieș

„Cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit din partea oamenilor care au citit din cărțile mele au fost că au ațipit imediat după ce au terminat de citit. Și că în vis le-au apărut fragmente de întîmplări care prindeau sens doar într-o altă dimensiune, superioară. Și nu o puteam pătrunde. Întîmplările îmi erau parcă povestite. Cuvintele așezate pe o partitură a unei melodii noi, ritmată perfect. Sau că plecînd într-un orășel nordic, să zicem în Bergen, au luat o singură carte cu ei.”

Nume: Alex Văsieș
Data nașterii: 14. 06.1993
Locul nașterii: Bistrița
Domiciliul actual: Cluj-Napoca
Cărți publicate: Lovitura de cap (Casa de pariuri literare, 2012); Instalația (Cartea Românească, 2016); Oana Văsieș (Charmides, 2016)


PUGLIA

Fumăm iarbă în fața bibliotecii, printre scutere.
Roberto e prieten cu Marco care e prieten cu Mauro care e prieten cu mine.

Nici măcar nu-mi place iarba; nu mai simt nicio tristețe de la ea, doar spațiu.
Dar m-au lăsat singur cu Roberto care ieri bea bere la 9 dimineața în sala de lectură.

Miroase a usturoi și a Moschino.
Mauro unde e? S-a dus după cafea?
E sfârșitul toamnei, dar lumina de primăvară păcălește anotimpurile.

O sută de metri mai încolo, carabinierii fumează și își saltă mitralierele pe umăr.
Cu ochii verzi ca măslinele, cu bărbiile unse cu ulei de măsline.

E momentul ăla după ce am luat prânzul când orice comunicare se rupe.
Ne simțim bine de la aerul rece și uscat. Ne dorim să fim mai buni
și acum îmi place trecerea timpului pentru că îmi place timpul.

Mă ia Andrea cu mașina și mergem la tipa ucraineancă, Karolina sau Karola.
Iubitul ei are o casă în Polignano și stăm la soare ca papagalii verzi.

E invazie. Rup coaja cu ciocul lor puternic, lăsând învelișul fructelor pe ramuri.
La fel ca noi, sunt înnebuniți după migdale, dar se mulțumesc cu orice fel de fructe.

În noiembrie, frunzele de portocal plutesc pe apa din piscină.
Cine știe să înoate înoată printre ele și suspină.

Adorm sub umbre lungi, expresioniste.

Unde e iubitul? Mă ridic de pe șezlong și tot nu-l văd nicăieri.
Le iubesc pe fetele care s-au născut cu gena tristeții.
Mă joc cu ele pe Play Station și pierd. Pierd. Pierd. Pierd.

Pietro a jucat polo, dar nu voia să fie campion olimpic.
Toată lumea încearcă să fie văzută, dar eu, acolo, în apă, voiam să nu mă vadă nimeni.

Am plâns cum nu am mai făcut-o niciodată.
Apoi m-am desprins și m-am retras.
La 16 ani am spus aici se încheie cariera mea sportivă.

O depresie e foarte dificilă… Vreți cocaină?
Imaginează-ți că tu ești soarele care umple cerul și totul în jurul tău se topește.
Vreau să mă gândesc puțin înainte să-ți răspund.

Claudia se mișcă – un val de căldură-n decembrie.

Explozia lămpii cu ultraviolete mă îngrozește.

Ea știe ce face.
Deschide gura, vorbește pe o voce joasă, dar rămâne nemișcată, aproape de pronunția ei.
E singurul mod în care știe să vorbească despre asta. E conștientă de cum i se mișcă buzele și îi place, îi place cum își mișcă buzele, la fel ca un câine rămas fără apă.

Mă doare s-o privesc.
A ținut o poveste în piept, dar marea de iertare în care înoată o ființă complicată o estompează, o reduce la tăcere.

În curând n-o să mai fie filme, nici teatru radiofonic, nici mașini șmechere, nici oameni șmecheri.
Ce prostie, cine te pune să vorbești așa?
Nu mă pune nimeni; dar te-am auzit plângând și n-am putut sta deoparte.

În primele scene aveam fața bărbierită; aici am însă barbă și încerc să vorbesc italiană.

Și cum e cu toți cei care trăiesc în întuneric și nici măcar nu-și dau seama?
Nu mai e un roman sau o povestire, un villaggio închis ermetic în centrul unui foc, în zidul casei de peste drum.

În luna adorării noastre e seară.
Numai despre tine a fost vorba, din prima zi.

Eu, când aud pe cineva care știe să vorbească, mă eliberez de simțuri; gen când stăteam la drive-in și a apărut brusc un tip șoptindu-mi la ureche.
Și vocea lui părea adormită, de departe, dintr-o mașină udă.

Un gest lipsit de urmări, o steluță pe nisip.
Nu sunt afrodisiace, sunt somn pentru noapte, adică ceva super.

Ce am uitat să spun în răspunsul ei sau al lui: oceanul.
Nimic despre întuneric. Mai nimic despre întuneric. Niciun cuvânt despre întuneric. Despre întunericul însuși.

Ești tăcut și calm, o constelație mai mult.

Am mintea plină de lucruri cu care nu mă împac.
Și ghepardul zgârie mai departe planeta. Cineva cântă Sf. Augustin în dormitorul albastru.

Unde mănânci cea mai bună focaccia barese din lume?
Pe stadionul ăsta superb, unde a zâmbit cândva Răducioiu și acum nu mai joacă nimeni.

Nimic nu e cu adevărat mare atunci când îl primești dintr-odată. Pe fața băiețelului și în jurul gleznei lui.
Și toți se uită doar la cer, la curcubeul gemenilor.

Guvernul va da veștile proaste.
Muncitorii din port s-au obișnuit cu ele.
Curând, locul ăsta va fi ca înainte.

O petrecere dureroasă.
Andrea o ține în brațe pe Clara, aș da orice să fiu unul dintre ei.

Pe terasă există doar ochii lor.

Dinspre mare, miros de frittura mista.
M-aș putea muta aici, să mă dedic climei, caracatițelor.

Sunt la fel de bun ca lucrurile pe care le înlocuiesc.

Dar stelele s-au dus, aerul rece și tare ca un noroi.
Aerul e periculos. Nimeni nu are hainele calde.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Vremea minunilor

„Vremea minunilor este, în același timp, un elogiu adus tatălui, dar și lumii părăsite de autor în plină adolescență. Este o lume din care a ieșit gata înarmat pentru lupta scrisului.“ (Mircea Mihăieș) Citiți mai jos un fragment în traducerea Adrianei Rotaru.

#face2face: Lavinia Braniște și Mithu Sanyal

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.

Un poem inedit de Emilian Galaicu-Păun

Pentru că vom publica în curând un interviu cu Emilian Galaicu-Păun, de data asta, în dialog cu alți zece scriitori moldoveni, am zis să vedem și ce mai scrie redactorul-șef al editurii Cartier.

Fragment din romanul „Carne de om” de Marcel Beyer

Marcel Beyer s-a născut pe 23 noiembrie 1965 în Tailfingen/Württemberg și a crescut în Kiel și Neus. Din 1987 până în 1991 a studiat Germanistică, Anglistică și Literatură comparată în cadrul Facultății din Siegen. A obținut numeroase premii dintre care amintim Premiul „Joseph Breitbach” în anul 2008, Premiul „Georg Büchner” în anul 2016 și Premiul „Peter Huchel” în anul 2021. Până în 1996 a trăit în Köln, apoi s-a mutat la Dresda.