Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© foto din arhiva autorului

„Putem spune liniștiți că ce-a fost mai bun a trecut deja” – Mihai IOVĂNEL în dialog cu Bogdan Coșa

"Dependența dintre bază și suprastructură (la Marx – nota mea –, pe care-l citezi și discuți adesea în Istoria literaturii române contemporane) a făcut să curgă multă cerneală.” Ce anume a făcut să curgă cerneală în literatura scrisă de români între 1990 și 2020?
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Mihai Iovănel: Comunismul. Dar cea mai mare parte din cerneală a curs degeaba.

B.C.: În general, dacă dinspre dreapta lași impresia că bate un vânt monoton și stupid, spre stânga te întorci cu pasiune în Istoria… ta – cum a fost înțeleasă, denaturată și manipulată de-a lungul timpului. La ce ne referim astăzi când spunem despre un scriitor că e de stânga?

Mihai Iovănel: „Un vânt monoton și stupid” să zicem că bate dinspre dreapta românească, nu dinspre dreapta în general. Dar nici stânga (locală și globală) nu este scutită de stupidități punctuale și sistemice.
Încadrarea unui scriitor ca fiind de stânga nu este atât de simplă cum pare. Adică ea poate fi simplă în cazul teoriei, unde autorul de pe copertă își asumă vocea narativă, sau al poeziei (mă gândesc la autoare feministe ca Medeea Iancu sau Iulia Militaru sau Elena Vlădăreanu). Sau în romanele-eseu la persoana întâi, cum sunt de pildă romanele lui Adi Schiop, unde există de asemenea o asumare măcar parțială a opiniilor exprimate de narator. Dar și la Schiop, chiar acceptând de dragul ipotezei că există o suprapunere perfectă între Adi-autorul și Adi-naratorul, problema încadrării la stânga sau la dreapta este complexă. De obicei întâlnim cocktailuri care amestecă ingrediente din zone diverse. Houellebecq, de pildă, combină liber elemente pur reacționare (care-i vin pe filiera Schopenhauer-Cioran & comp.) cu elemente ținând clar de critica de stânga a alienării capitaliste.
Într-un roman la persoana a treia scris în genul realismului clasic „obiectiv”, cu zeci/sute de personaje, e mai dificil de judecat o astfel de chestiune. Dar să ne amintim ce zicea Engels despre Balzac (un autor pentru care și Marx avea un adevărat cult) în scrisoare către Margaret Harkness din aprilie 1888:
„Sunt departe de a considera o greșeală că nu ați scris un roman propriu-zis socialist […] pentru a preamări vederile sociale și politice ale autorului. Nu m-am gândit nicidecum la aceasta. Cu cât vederile autorului rămân mai ascunse, cu atât este mai bine pentru opera de artă. Realismul la care mă refer poate să răzbată chiar împotriva opiniilor autorului. […] Că Balzac a fost nevoit astfel să acționeze împotriva propriilor sale simpatii de clasă și prejudecăți politice, că a văzut necesitatea pieirii iubiților săi nobili și i-a descris ca pe oameni care nu merită o soartă mai bună, că i-a văzut pe adevărații oameni ai viitorului exact acolo unde puteau fi găsiți la acea epocă, aceasta o consider drept unul din cele mai mari triumfuri ale realismului și drept una din cele mai mărețe trăsături ale bătrânului Balzac.”

B.C.: Ce e de făcut cu stângismul de cafenea – asumat, paradoxal, mai degrabă vestimentar, și fără acoperire dincolo de asta? Crezi că o să se acumuleze și o să producă urmări sau o să rămână o modă, ca fascinația goală pentru interbelic? Cum îl citești?

Mihai Iovănel: La ce te referi prin „stângismul vestimentar”? La șepcile lui Vasile Ernu? La felul în care hipsterimea reciclează chestii din trecut, deci și din comunism? Că uneori anumite conținuturi (de pildă o ideologie) sunt preluate ca forme goale – mă tem că aste e inevitabil, se întâmplă tot timpul. Câteodată forma reușește să-și recupereze conținutul, se întâmplă și asta.
N-am nici o problemă cu stângismul de cafenea. Cafeneaua este un loc excelent pentru a pregăti revoluția. M-ar deranja mai curând stângismul de cofetărie, dacă ar exista așa ceva, pentru că zahărul dăunează grav sănătății.

B.C.: De ce, nu mănânci dulciuri?

Mihai Iovănel: Îmi plac, dar încerc să mă abțin.

B.C.: Unul din punctele de cotitură ale perioadei tratate de tine este anul 1996, când editura Humanitas publică jurnalul lui Mihail Sebastian, care pune din nou reflectorul pe cutia pandorei, interbelicul, fetișizat până atunci de o parte considerabilă a intelectualilor români. Care crezi că poate fi cartea apărută între 1990 și 2020 care, republicată peste 50 de ani, ar produce un deranj similar – în privința concepției despre tranziție, să zicem?

Mihai Iovănel: Ca să răspund la întrebare ar trebui să știu cum or să arate realitatea și suprastructura peste 50 de ani. Altfel nu pot să evaluez ce anume din ce s-a publicat în ultimii 30 de ani va fi paradigmatic peste 50. Jurnalul lui Sebastian a fost un boom în 1996 în urma unor condiții speciale – comuniștii secretizaseră în bună parte interbelicul, ducând la simplificarea și în același timp la fetișizarea lui. Dacă ne uităm la primii ani de după 1989 vedem că interbelicul este recuperat preponderent în forme exclamative, perfect necritice față de fasciști ca Nae Ionescu. Pe acest fond a apărut jurnalul lui Sebastian, care fusese ținut în sertar 50 de ani, cu excepția câtorva pagini publicate ici și colo, și a pus în criză clișeele eroice în care se scălda interbelicul. După cum se vede, e vorba de o structură complexă de factori, pe care nimeni nu o poate extrapola pentru viitorul din 2071. Pe de altă parte, pot răspunde unei întrebări simplificate: dacă cei din 2071 vor vrea să înțeleagă postcomunismul, n-au decât să citească proza Laviniei Braniște. Vor găsi acolo o cartografiere competentă a universului material (de la Mega-urile din urban până la colivele din rural), dar și o aproximare veridică a vulnerabilităților care intră în compoziția emoțională a unei persoane care a trăit în anii 2000-2010.

B.C.: Scriind Istoria…, ai avut vreodată impulsul de a face dreptate vreunei scriitoare, vreunui scriitor? Numește un autor român contemporan indecent subapreciat, în opinia ta, în 2021.

Mihai Iovănel: Date fiind tirajele medii actuale, probabil că întreaga literatură română contemporană este subapreciată.
Ca să răspund scurt la ultima întrebare: Florin Chirculescu. Îi aștept cu nerăbdare romanul despre Eminescu la care a lucrat în ultimii ani, în curs de publicare la Nemira.

B.C.: În oglindă, există vreo autoare sau vreun autor care să nu fi fost suficient amendat(ă) pentru scrierile sale, lucru de care s-ar putea să ne pară rău la un moment dat?

Mihai Iovănel: Cred că este o rușine că Sorin Lavric a putut publica în revistele Uniunii Scriitorilor și la edituri mainstream toate rahaturile pe care le-a publicat.

Explozia de realitate de după 1989 determină un deficit de înțelegere din partea scriitorilor. Cele două tendințe dominante în proză în anii ’90 (postmodernismul și realismul mizerabilist) sugerează cum este rezolvat în practică acest deficit. Postmodernismul ocolește dificultatea reprezentării realiste, dizolvând-o în acizii producției textuale sau subordonând-o altor niveluri (de pildă, în raport cu jocul instanțelor textuale care compun o ficțiune). Realismul mizerabilist „alege” o formulă de reprezentare a realității ca zgomot, ca sumă de fragmente sau ca delir coșmaresc ori carnavalesc. Lipsa sensului la nivelul solului este compensată prin introducerea unor alegorii groase, care de regulă explică anomaliile realității prin anomaliile sistemului comunist: de aceea, anticomunismul este principalul motor ideologic al romanelor scrise în anii ’90. Autorii recurg frecvent la scheme din literatura senzațională (dar nu în spiritul reciclării postmoderne, ci într-un mod mai curând naiv).

B.C.: Care-i scriitorul stricat de trecerea la postcomunism, a se citi rămas fără puncte de rezistență, de care îți pare rău cel mai tare?

Mihai Iovănel: Din acest punct de vedere nu cred că s-a pierdut nimic după care să-mi pară rău.

B.C.: OK, recapitulare: anii ’60, Noul Roman Francez, anii ’70, realismul magic, anii ’80, postmodernismul. Pe ce anume s-au altoit în România următoarele trei generații, anii ’90, ’00, ’10?

Mihai Iovănel: Postmodernismul și realismul magic au continuat să fie forțe modelatoare în anii 90 și 2000. Adaug și autoficțiunea pe listă. Pentru SF-ul din anii 90, cyberpunkul.

B.C.: Vorbești la un moment dat despre plecarea criticilor universitari (Matei Călinescu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu ș.a.) în Occident; „sistemul criticii din România a resimțit pierderea lor (individual și metodologic)”. S-ar putea zice același lucru și despre retragerea voastră (Andrei Terian, Alex Goldiș ș.a.) din activitatea de cronicari. Fizica a dovedit că prezența unui observator influențează în mod categoric evenimentul observat. Nu crezi că abandonul ăsta generalizat se resimte și de partea cealaltă, cu rezultate vizibile în ceea ce privește literatura publicată? E oare un semnal, ar trebui să ne orientăm și noi spre ceva mai lucrativ?

Mihai Iovănel: Cât timp o bună parte din publicații plătesc 70 de lei pe cronică sau nimic, de ce-ar trebui un critic să investească timp în recenzii care de fapt nu contează pentru CV-ul lui? Sigur, și mie mi-ar plăcea să-i văd pe cei pe care i-ai citat și pe alții/altele întorcându-se la cronica literară. Pe de altă parte, prefer să-i văd făcând lucruri mai substanțiale. În general, cei care au timp de cronică (adică 2-3 zile pe săptămână) nu fac mare lucru în rest. Există și excepții, dar riscul e să ajungi un Daniel Cristea-Enache.

B.C.: Tu te-ai întors la cronica de carte via Scena9. Cum te-au convins?

Mihai Iovănel: Oferta a venit în 2016, într-un moment în care tocmai se închisese revista „Cultura”, la care lucrasem 10 ani, și în care eram convins că nu o să mai scriu cronici literare decât sporadic (de altfel scrisesem sporadic și la „Cultura”, acolo făcusem mai degrabă publicistică și redactare de texte decât recenzii). Am acceptat pentru că mi-au plăcut echipa (începând cu Luiza Vasiliu și Andra Matzal, cu care am discutat la început) și proiectul. Nu mă gândeam că o să scriu atât de mult (deja cinci ani), dar așa s-a întâmplat. Cumva am reușit să armonizez proiectul Scena9 cu proiectul Istoriei.

B.C.: (Notezi undeva că E. Lovinescu consideră prezentul ca fiind unicul timp operativ al criticii literare.) Care e crezul tău critic?

Mihai Iovănel: În general sau în ce privește acest aspect? Pentru partea cu prezentul, cred și eu – deși, sigur, e o banalitate – că prezentul (de fapt nu prezentul în sens literal, pentru că acesta se transformă prea repede în trecut pentru a-l putea procesa cu adevărat, ci acea dimensiune temporală pe care o trăim de-a lungul vieții – suma de prezenturi pe care le-am cunoscut și pus cap la cap) e singura temporalitate la care avem acces în mod nemijlocit. Sigur, putem scrie și vorbi și despre secolul al XIX-lea sau despre Antichitate and so on, dar toate acestea sunt reconstrucții. Pe de altă parte, principala problemă cu prezentul e că nu știm cum se termină, ceea ce ne privează de un parametru narativ esențial.

În timp ce cunoașterea științifică reclamă cea mai considerabilă obiectivitate, iar cunoașterea religioasă este probabil cea mai satisfăcătoare pentru spiritele însetate de certitudini și de puncte de sprijin, cunoașterea prin literatură poate fi socotită în acest moment al capitalismului neoliberal cea mai inutilă.

B.C.: Tu cum ai ajuns aici, să diseci cel mai inutil mod de a cunoaște? La ce bun? Crezi că prinzi sfârșitul capitalismului neoliberal? Nu cobim, statistic vorbind.

Mihai Iovănel: Citatul de mai sus conține o doză de sarcasm, deci trebuie luat cum grano salis.
Pe de altă parte, este cât se poate de adevărat că studiile umaniste au pierdut în ultimele decenii teren. Iată ce spunea acum cinci ani Franco Moretti, pe atunci profesor de World Literature la Stanford, despre competiția disproporționată dintre disciplinele umaniste și cele științifice: „În secolul al XX-lea științele naturii au produs o serie de teorii amețitor de frumoase. Umanioarele n-au produs nimic de felul acesta. Literatura, arta, într-un anume sens chiar istoria politică (deși mai ales într-un fel repugnant) au produs obiecte extraordinar de interesante, dar studierea acestor obiecte, adică disciplinele umaniste (literară, istorică) au rămas în urmă. Științele umaniste au rămas în urmă în ce privește imaginația și îndrăzneala conceptuală. Înțeleg perfect de ce cineva de 20 de ani ar alege să studieze mai curând astrofizica decât literatura – prima este mult mai interesantă în nenumărate feluri”.
În ce privește sfârșitul efectiv al capitalismului neoliberal, există șanse să nu mai fie mult până atunci, dat fiind că inegalitățile pe care este construit au atins un punct de rupere. Asta nu înseamnă că vom trăi sfârșitul capitalismului, ci doar sfârșitul uneia dintre versiunile lui. Și nu garantează nimeni că va fi mai bine. Dimpotrivă, dată fiind încălzirea globală și perspectivele pe care le deschide, putem spune liniștiți că ce-a fost mai bun a trecut deja.

B.C.: Internetul literar și artistic critica imediat după apariția Istoriei… faptul că ai expediat teatrul și literatura pentru copii în câte un paragraf. Nu te întreb de ce ai procedat așa, dar sunt curios dacă mergi la teatru, dacă citești teatru românesc cu plăcere, dacă citești literatură pentru copii (și, în fine, dacă ai suflet).

Mihai Iovănel: Nu prea merg la teatru (în principal din lipsă de timp; înainte de pandemie preferam să investesc timpul liber în concerte de muzică clasică), dar citesc piese, în măsura în care se editează așa ceva – de pildă pe Liternet. La fel fac cu fotbalul; mă uit doar din când în când (și numai când joacă Inter Milano sau Italia), dar marchez multe pagini de istorie și analiză tactică pe an. Citesc și literatură pentru copii, română și internațională. Una dintre cărțile mele preferate este Basme de Wilhelm Hauff, pe care am recitit-o de curând după ce a reeditat-o Humanitas. Am o slăbiciune pentru literatura de gen publicată în România anilor 50-60.
Apropo, am răspuns pe larg la întrebarea pe care nu mi-ai pus-o într-un interviu cu Mircea Pricăjan pentru revista „Familia”.

B.C.: De ce ții cu Inter?

Mihai Iovănel: Mi-a plăcut echipa din anii 90, cu Ronaldo („adevăratul Ronaldo”, cum zicea Mourinho), mi-a plăcut numele, mi-au plăcut tricourile. Iar când am citit despre club mi-a plăcut și povestea.

B.C.: Nu e cam urâțică noua stemă, simplificată, așa, ca pentru jocurile video?

Mihai Iovănel: Ba da, dar merge.

B.C.: Cât de aproape i-ai văzut?

Mihai Iovănel: În 2015, când eram la Roma, am avut norocul să trec prin fața hotelului unde era parcat autocarul echipei (în zona Villa Borghese). Jucau în ziua aia cu Lazio. Am așteptat vreo trei ore să iasă echipa, i-am văzut de la un metru. Era Mancini antrenor. Faza e că inițial trecusem pe lângă autocar fără să-l văd, din fericire mi-a atras prietena mea atenția, mi-a zis ceva de genul „ia uită-te mai bine”.

B.C.: O întrebare din public: de ce se teme Mihai Iovănel?

Mihai Iovănel: De înălțime. Am ratat toate muzeele de peste două etaje. De fapt la Uffizi, care e construit pe o structură de lemn și unde simți la fiecare pas cum se mișcă podeaua, m-am panicat de la primul etaj. Mă uitam la Primavera lui Botticelli și mă gândeam doar că o să pice muzeul cu mine. Tot la Florența, unde am mers cu religiozitate pe urmele lui Robert Langdon, așa cum sunt ele descrise în Inferno de Dan Brown, n-am avut curaj să urc decât până la primul etaj din Palazzo Vecchio, ratând astfel cabinetul lui Machiavelli și masca mortuară fake a lui Dante. Erau niște scări foarte înalte croite din materia din care sunt făcute coșmarurile, așa că, vorba lui Ion Barbu, „mi-a fost frică și-am fugit”.
De fapt și când am văzut prima dată (pe calculatorul de acasă) King Kong-ul lui Peter Jackson m-am întins pe podea la scenele finale, când maimuțoiul se suie pe Empire State Building. Fotoliul în care stăteam îmi amplifica vertijul.

B.C.: Despre Istoria… lui Călinescu spui că „a funcționat în același timp ca model și ca frână pentru istoriografia din România: ea a produs mitul că activitatea unui critic literar trebuie să culmineze printr-o istorie literară, însă a stimulat mai curând imitatori (inclusiv de natură teoretică) decât o linie de evoluție”. Eu adaug că am văzut-o în trei case diferite, în trei perioade diferite, funcționând ca picior de canapea extensibilă. Tu de ce-ai scris Istoria…?

Mihai Iovănel: Mi-au plăcut din adolescență istoriile literare, le-am citit întotdeauna ca pe romane. Am primit cadou Istoria lui Călinescu pe la 11 ani și, dincolo de felul critic în care o privesc acum, a rămas una dintre cărțile care m-au format.
În rest, presupun că mai toată lumea aspiră să scrie/cloneze cărțile care i-au plăcut. În clasele 5-8 am început romane în genul Winnetou, Shogun, Toate pânzele sus!, Căutătorul de aur, Pendulul lui Foucault, Blândețea nopții, Magicianul, Ulise. Le-am abandonat pe toate după câteva zeci de pagini și de atunci n-am mai încercat să scriu proză. Dar pot înscrie Istoria… în această serie: o carte într-un gen care îmi plăcea în adolescență, pe care am reușit s-o produc la 40 de ani.

Postmoderniștii ca Mircea Cărtărescu se declară fără ezitare neoliberali. Abia prin generația 2000 se produce depășirea acestui neoliberalism generic, prin intermediul unor metodologii precum Critique, New Historicism, analiza cantitativă, gender studies etc., în ale căror bibliografii intră și autori marxiști. Dar prea puțini autori douămiiști par să fie totuși manifest conștienți sau interesați de emfatizarea acestei poziționări materialiste sau marxiste.

B.C.: Dpdv ideologic, zi drept, te-au dezamăgit colegii douămiiști? Te așteptai să aibă alte interese?

Mihai Iovănel: N-aș pune problema în termeni de dezamăgire. Descriu o grămadă de fenomene în cartea mea, dar la cele mai multe nu mă raportez emoțional. Pe de altă parte, sunt destui critici în generația 2000 la care poziționarea materialistă este foarte clară. De altfel, din această generație fac parte și Alex. Cistelecan, Veronica Lazăr, Andrei State, Florin Poenaru, marxiști care nu sunt critici literari, dar care activează în domenii mai mult sau mai puțin conexe – istoria ideilor etc.

B.C.: Mă refeream, e drept, doar la poeți și prozatori. În aceeași ordine de idei, douămiiștii vor programatic să recâștige publicul, iar prozaizarea poeziei (în forme mai acute decât la optzeciști) semnalează, fie și inconștient, acest program. L-au câștigat? Cum vezi raportarea valului postdouămiist la public, există diferențe semnificative?

Mihai Iovănel: Tinerii douămiiștii de la începutul anilor 2000 voiau să câștige publicul la modul romantic, prin efort individual în condiții de indiferență aproape generală față de literatura română. În ultimii 15 ani lucrurile s-au schimbat sistemic. Literatura română este la modă. În plus, avem edituri mai profesioniste, care au preluat problema promovării. Când ai PR-i precum Claudia Fitcoschi sau Oana Boca-Stănescu, nu mai trebuie ca autorii să lipească bilețele pe stâlpii din București cu mesajul „Citește-mă”, cum făcea Urmanov la începutul anilor 2000. Pe de altă parte, a apărut și Facebookul, care permite accesarea unor rețele de public la care în 2000 doar se putea visa.

B.C.: Mircea Ivănescu apare citat ca stâlp de influență în cazul multor poeți discutați de tine în Istorie… Cine crezi că e Mircea Ivănescul valului postdouămiist? Există unul?

Mihai Iovănel: N-aș dori nimănui să fie un Mircea Ivănescu – a fost un om profund chinuit, tulburat până la capăt de traume familiale pe care a încercat să le înece în alcool și într-o poezie scrisă adesea compulsiv (deși cu un discernământ artistic de cele mai multe ori reglat la perfecție, după stabilizarea timpurie a formulei).
Dar dacă reformulez întrebarea sub forma „cine este poetul cel mai influent din valul postdouămiist”, pot răspunde Gabi Eftimie, Vlad Moldovan, Medeea Iancu, Florentin Popa, Vlad Drăgoi. Probably.

B.C.: „Subversiunea” a fost – pentru scriitori și pentru Partid deopotrivă – un debușeu coerent de-a lungul comunismului, în special de-a lungul anilor ’60-’80. Ce ar fi astăzi un debușeu coerent? Ce capătă valoare automat? (Să dai în corporații?)

Mihai Iovănel: Depinde de grup. Dacă faci parte dintre followerșii lui Papahagi, cuvântul magic e „sexomarxiști”. Dacă faci parte din tabăra progresistă, cuvântul magic e „neoliberalism”. În general cred că antipatia populară față de partidele politice o surclasează pe cea față de corporații. Vezi „Muie PSD” ș.a.m.d.

B.C.: E pandemia un eveniment paradigmatic, o să se vadă oare în vreun fel în cărțile publicate în următorii ani? Sau va deveni un eveniment paradigmatic doar dacă se va fi dovedit că a atras un dezastru financiar de proporții? Pe ce pariezi?

Mihai Iovănel: Paradigma este invizibilă, cel puțin în articulațiile ei profunde: adică, sigur, putem bănui imediat, chiar din momentul în care se întâmplă, că evenimente precum 1989 sau 11.09.01 sunt praguri paradigmatice, dar e nevoie de timp (uneori de zeci de ani) pentru a vedea cu exactitate în ce fel. Uneori nici atunci. Vezi anecdota clasică cu Mao zicând că Revoluția Franceză din 1789 e prea recentă pentru a o putea evalua. Cam asta se întâmplă și cu pandemia. E prea devreme pentru a paria pe ceva, deși bineînțeles că în viitor vom vedea schimbări. Până una alta au început să apară cărți. Avem deja o literatură a pandemiei, probabil că va deveni cât de repede și un filon de interes academic (vorbesc de România, pentru că în Occident există de mult programe de cercetare interesate de așa ceva).

Neavând un București pe măsura Buenos Aires-ului lui Borges și Ernesto Sabato, Cărtărescu a accesat rețeaua livrescă internațională de orașe pe gustul său și a transplantat Buenos Aires-ul pe bulevardul Ștefan cel Mare, redecorând Bucureștiul după tablourile lui Monsu Desiderio.

B.C.: Scrii mult despre Mircea Cărtărescu în Istoria… ta, cum era și firesc. Legat de citatul de mai sus, cunosc poeți care, fascinați de Bucureștiul din cărțile lui Mircea Cărtărescu, au făcut excursii în Nada Florilor și Ștefan cel Mare – și n-au venit dezamăgiți, au văzut în blocurile oarecare tot blocurile pe care a vrut Mircea Cărtărescu să le vadă; la fel, poete care au vrut neapărat să meargă cu un troleul anume când au venit în București, tot așa, să-și satisfacă promisiunile de cititoare. Nu-i puțin, nu e o realizare măruntă să propui în cărțile tale un oraș mai solid decât cel cu primar și tot tacâmul.

Mihai Iovănel: Și eu am fost acum câțiva ani să caut moara descrisă în Orbitor. Din păcate am ajuns prea târziu, o demolaseră de vreo jumătate de an.
Dacă vii ca turist, Bucureștiul poate părea ok.
Dar dacă locuiești în el, e doar un jeg. În orice clipă poate să-și pice în cap câte-o stucatură de exterior desprinsă din Orbitor.
N-am nici un fel de nostalgii pentru Bucureștiul vechi. Văd în construcțiile de pe Victoriei, din Armenească, din centrul vechi doar niște ruine periculoase. Prefer un București funcțional unui București șubred în care mai poți recunoaște poze din trecut. Sigur, ce s-a construit în ultimii 30 de ani e în mare parte mizerabil. Dacă nu ar fi locuit, aș putea zice liniștit că merită un sfârșit apocaliptic – fix ca într-un roman de Cărtărescu.

B.C.: Vorbeam cu o prozatoare care citea Istoria… în paralel cu mine și zicea că ai convins-o să comande Greva păcătoșilor, de Florin Chirculescu. Dacă ar fi să te oprești la un singur titlu (OK, un volum de poezii și un roman pe decadă, șase titluri) din cele pe care le-ai tratat, ce ai recomanda unui om care n-a citit nimic scris de români între 1990 și 2020?

Mihai Iovănel: Sorry, dar nu pot să reduc ultimii 30 de ani la doar 6 titluri, așa că o să citez 20, câte zece pentru ficțiune și poezie.

B.C.: Mai bine.

Mihai Iovănel:

Ficțiune:

Mircea Cărtărescu, Orbitor I (1996) – sau Solenoid (2015), care de fapt îmi place mai mult.
Simona Popescu, Exuvii (1997)
Petru Cimpoeșu, Povestea Marelui Brigand (2000)
Norman Manea, Întoarcerea huliganului (2003)
Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic (2006)
Caius Dobrescu, Minoic (2011)
Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari (2013)
Lavinia Braniște, Interior zero (2016)
Dan Alexe, Pantere parfumate (2017)
Florin Chirculescu, Greva păcătoșilor sau Apocrifa unui evreu (2017)

Poezie:
Angela Marinescu, Parcul (1991)
Cristian Popescu, Arta Popescu (1994)
Caius Dobrescu, Deadevă (1998)
Marius Ianuș, Manifest anarhist și alte fracturi (2000)
Elena Vlădăreanu, Pagini (2001)
Gabi Eftimie, ochi roșii polaroid. acesta este un test (2006)
Vlad Moldovan, Dispars (2012)
Florentin Popa, Efrafa (2017)
Dan Sociu, Uau (2019)
Ruxandra Novac, Alwarda (2020)

B.C.: La fel, dacă ar fi să-i recomanzi câte un titlu pe subgen, ce SF românesc i-ai recomanda? Dar policier? Thriller? Avem romance cu adevărat bun?

Mihai Iovănel: SF-ul stă de departe cel mai bine. Mi-e greu să dau doar un titlu, avem zeci de autori care merită citiți. Din comunism, aș recomanda în primul rând Grădina zeilor de Camil Baciu sau Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman. Din postcomunism, volumul de povestiri Cronici de la Capătul Pământului de Costi Gurgu, Ne vom întoarce în Muribecca de Sebastian A. Corn sau trilogia Stelarium de Ana-Maria Negrilă.
Fantasy: Închide ochii și vei vedea Orașul de Iordan Chimet (pentru comunism) și Fairia de Radu Pavel Gheo (postcomunism).
Roman polițist: Romanul care ucide de Nicolae Mărgeanu sau ceva de Rodica Ojog-Brașoveanu (comunism); pentru postcomunism: Ioana Pârvulescu, Viața începe vineri (deși nu e chiar un policier în sens clasic).
Thriller: pentru comunism, maestrul neegalat al genului a fost Vintilă Corbul; pentru postcomunism: Biblia pierdută de Igor Bergler.
În ce privește romance-ul, coordonatele genului au fost stabilite în Ro pe filiera Ileana Vulpescu – Irina Binder, între care diferențele nu sunt atât de mari cum ar părea la prima vedere. Înainte să recomand ceva aștept ca literatura română să mai tragă un bilet.

B.C.: Permite-mi o curiozitate personală. Cu mici diferențe, douămiiștii par să fi crescut în aceeași familie – te refereai la poeți, nu?

Mihai Iovănel: Mă refeream și la prozatori. De ce ar fi cazul lor diferit? Cea mai mare parte din ei scriu tot în regim autobiografic, la fel ca poeții.

B.C.: Istoria… ta e plină de note de subsol – foarte interesante pentru cititor. Dacă ar fi să recomanzi și trei cărți de non-ficțiune care ți-au fost foarte de ajutor cât ai lucrat la ea, care ar fi? Care au fost cele mai importante pentru tine și care crezi că ar putea fi game-changing pentru cititorul nostru de rând? (Eu citesc Vladimir Pasti și Bogdan Murgescu, de exemplu.)

Mihai Iovănel: O să recomand patru:
Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași, 2006.
Ioana Macrea-Toma, Privilighenția: instituții literare în comunismul românesc, Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2009.
Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iași, 2010.
Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014.

 

B.C.: Încă ceva: cât de sincronizată e azi literatura română la nivel de formule cu literatura occidentală? Cât de sincronizată ar trebui să fie? Un romancier român ar trebui să fie în 2021 knausgårdian sau deja post-knausgårdian?

Mihai Iovănel: Problema cu periferiile e că de regulă ne updatăm softul literar/teoretic cu ceea ce în centru/centre s-a transformat deja în clișeu, deci cu ceva care nu mai este the newest shit in town. Sigur, există și excepții, probabil că și Knausgård e o excepție, dat fiind că Norvegia nu este SUA – pe de altă parte, România nici nu este în situația de a se compara cu puternica piață nordică. Dar în fine, mai bine desincronizări subtile decât desincronizări grosolane. Ca scriitor (critic etc.) trebuie să fii conectat la ce se publică global, nu doar cu ce cărți ai în bibliotecă din BPT-urile de acum 50 de ani.

B.C.: Ce crezi că-i lipsește Istoriei… tale? La două luni de la publicare, e ceva ce te nemulțumește, ce-ai corecta la o ediție viitoare? În general, există ceva ce ți-a reușit mai puțin sau doar în parte?

Mihai Iovănel: În primul rând vreau să corectez cele câteva greșeli care au scăpat. La ediția a doua o să adaug în jur de 80-100 de pagini. Nu voi revizui structura, dar voi actualiza și intensifica informația în câteva zone. Vor fi și capitole noi, care introduc noi spații cartografiate. De asemenea voi include 20-30 de autori pe care n-am mai avut timp să-i tratez analitic în prima ediție.

B.C.: Când eram mai la-nceput, unii din oamenii despre care am discutat azi mă învățau – direct sau indirect – că un autor nu ar trebui să-și citească cronicile; suspectez că ar fi, de asemenea, vehemenți și în ceea ce privește lectura acestei istorii literare, ar considera nedemn să știe cum au fost surprinși. Tu cum te-ai hotărât să procedezi? O să citești cronicile? O să accepți premiile și o să mulțumești juriilor sau o să iei în brațe etica grunge?

Mihai Iovănel: Dacă aș răspunde că nu citesc cronicile și că nu mă interesează ar însemna că disprețuiesc tot ce înseamnă critică (literară și nu numai) și că mă autoinvalidez. Evident că mă interesează tot ce se scrie despre Istorie și că o să analizez toate criticile.
Cât despre restul, nu o să primesc nici un premiu, deci din punctul ăsta pot să stau liniștit că nu trebuie să-mi pun problema ce accept și ce nu.

©

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Mara-Daria Cojocaru: Îndreptar pentru ultimul om

Mara-Daria Cojocaru s-a născut în 1980 la Hamburg. Este scriitoare și predă filosofia la universitate. Abordează în tradiția pragmatismului tematica eticii animale și politice. Scrie în compania animalelor. Personal gândește mai puțin în termeni de activism și potențialism – motiv pentru care câinii ei o consideră dubiosă. Cu toate acestea încă se joacă cu ea.

Două poezii de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici: „Scriu despre ce văd sau aud și uneori despre ceea ce simt. Deseori, merg pe stradă și aud o frîntură de conversație sau văd niște oameni care îmi atrag atenția într-un fel, îmi notez undeva ce-am văzut și am auzit și, la un moment dat, mă întorc la notițele acelea și le dezvolt. Alteori simt niște lucruri, iar scrisul este singura modalitate prin care pot face față acelor emoții. Inițial am vrut să spun că nu vreau nimic de la arta mea (plus că artă e un cuvînt mare pentru mine). Apoi mi-am dat seama că aș fi ipocrită zicînd asta. De fapt, vreau două lucruri de la ceea ce scriu – să mă ajute pe mine să trec prin momentele dificile, înțelegîndu-le și înțelegîndu-mă, și, dacă se poate, să le spună ceva și celor care citesc, să fie un loc de regăsire.”

Doina Ruști: „Ne așteptăm ca în primul rând cititorul de proză eliadescă să se îndrepte spre noi”

Recent, a apărut volumul „Treisprezece. Proză fantastică”, în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera. Treisprezece scriitori semnează povestiri în registru fantastic, abordând varii teme, de la hibridul monstruos la granița labilă dintre viață și moarte ori la condiția de fantomă prinsă între lumi. Cei treisprezece prozatori sunt (în ordinea apariției în volum): Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan. Un dialog cu scriitoarea Doina Ruști, coordonatoarea colecției „Biblioteca de proză contemporană”: