Volumul se deschide cu un poem care îi arată cititorului o poartă spre reversibilitate. Simți că ți-ai putea (re)trăi copilăria și la această vârstă?
Oricât de mult mi-aș dori să cred că mi-aș putea (re)trăi copilăria din nou și din nou, mă trezesc la realitate și îmi dau seama că Teodora mică a rămas undeva foarte departe de mine.
Copilăria mea a însemnat să fiu cu bunicii mei, a însemnat liniștea confortabilă a vacanțelor la ei, somnul de după-amiază în grădină, animalele din curte, toate pisicile pe care le aduceam acasă, serile în care mă jucam în fața casei cu prietenii. Copilăria a însemnat imaginea bunicului meu ca un stâlp de care mi-aș fi dorit să mă sprijin mereu. Momentele în care știam prea puține lucruri despre mine sau despre viață, în care voiam să fiu totul. Acum, după ani de zile, vreau doar să fiu o mică parte din ceva. Vreau siguranța lucrurilor pe care am ajuns să le cunosc câte puțin. Vreau să știu că am rămas, într-un fel sau altul, copilul puțin naiv, puțin cu mintea în altă parte, capabil să simtă multe lucruri și să nu se întrebe mereu dacă e bine sau nu.
Dacă ai putea da Ctrl a delete în viața reală, ce alte butoane ai vrea să mai existe?
Mi-am imaginat de câteva ori cum ar fi să dau refresh unei zile, unei povești, unei perioade. Mi-am imaginat și cât de simplu ar fi să mut unele amintiri în recycle bin, cum ar fi să pot să(-mi) dau restart sau shut down. Când eram mică, îmi imaginam că pot să călătoresc în timp. Acum nu-mi doresc decât să fiu prezentă când se întâmplă viața, să îmi imaginez un buton care să mă lase să dau replay unor momente frumoase.
Scriind acest volum ai lăsat libere și acele gânduri care-ți treceau prin cap fără să le adaptezi?
Da, am lăsat multe dintre gândurile care îmi treceau prin cap să fie și în volum în forma lor neadaptată. Nu am simțit mereu nevoia să le încadrez într-un context.
Am momente în care număr până la trei pentru a mă liniști. Fără să mă gândesc prea mult, am inserat numărătoarea asta și în volum, unu doi trei // unu doi trei // unu doi trei. Am lăsat să fie tot felul de secvențe care nu aveau sens, dar care îmi apăreau în cap atunci când scriam. Am inserat pasaje din unele mesaje pe care le trimiteam sau pe care le scriam și nu le trimiteam niciodată, cuvinte scrise pe pereți, auzite în conversații de tot felul.
Care sunt spațiile în care te simți în siguranță?
Casa mea este unul dintre spațiile în care mă simt în siguranță. De fiecare dată când plec, îmi imaginez că o să mă întorc la cărțile mele, la motanul meu. Mereu mi s-a părut interesant că m-am simțit în siguranță și în unele locuri pe care nu le cunoșteam deloc, locuri pe care le vizitam atunci când eram în vacanță. Acum că mă gândesc, siguranța și libertatea sunt foarte aproape una de cealaltă pentru mine.
Când erai mică, cum îți imaginai că va fi să fii adult? Se suprapune realitatea peste ceea ce îți imaginai?
Vedeam în viitor o fată fără probleme, o fată care știe mereu ce vrea, ce nu vrea. Într-un fel sau altul, imaginea de atunci se suprapune peste cea de acum. Țin minte că voiam să devin profesoară. Lipeam cartoane pe pereții din camera mea, îmi imaginam o tablă adevărată, iar jucăriile erau elevii. Între timp, a dispărut dorința asta. Am trecut prin multe alte perioade: visul-medicină, visul-actorie, visul-balet.Cred că toate au avut farmecul lor, m-au îndreptat spre drumul pe care l-am ales.
Adevărul este că nu mă gândesc prea mult la consecințe sau la viitor. Câteodată mă întreb cum ar fi dacă mi-aș cunoaște varianta de opt ani.
Atunci când simți că ești „forța cu care oamenii aleg să nu meargă mai departe”, cum ai mai caracteriza-o? Las-o să ne spună mai multe…
Forța cu care oamenii aleg să nu meargă mai departe // dorința de a fi la fel de puternică ca o decizie definitivă // dățile în care mi-am dorit să înțeleg ce forțe implică mersul mai departe în viață sau în orice // dățile în care mi-am dorit să am toate aceste forțe.
Cred că mi-a fost mereu teamă de puterea celorlalți de a schimba poveștile în care mă aflam. Mi-a fost teamă de forța lor de a porni motorașele din mine care nu ar trebuit pornite vreodată. Mi-am dorit să fiu eu cea puternică, să înțeleg cum e atunci când spun stop și de la capăt cu ușurință, cu iubire (de sine, câteodată). Să înțeleg cum e când durerea nu este la fel de mare pe cât mă așteptam, cum e când pot să mă gândesc la mine ca la o forță de a alege, de a pleca, de a sta, de a fi cineva mai puțin slab, mai puternic.
Când amâni să simți durerea, ce faci cu emoțiile, cum le dai drumul?
Mă întreb dacă știu să amân durerea. Cred că mereu am lăsat-o să fie. Singura mea (super)putere a fost să o minimalizez. Lasă, nu doare așa tare. De data asta o să treacă mai repede. Acum învăț să accept că unele dureri pot să rămână mereu, altele pot să fie înlocuite de dureri mai mici sau de momente bune. Altele, poate, se transformă în ceva frumos.
Când vine vorba despre emoții, le las să fie așa cum sunt, le accept. Atunci când vreau să le dau drumul, pictez pereții din casă. Alteori, simt nevoia să fiu doar eu cu mine, să fie liniște. De cele mai multe ori, încep să scriu poezie. Am învățat să mă cunosc suficient cât să pot să găsesc câteva mecanisme care să mă ajute să-mi țin în frâu emoțiile. Am și multe momente în care habar nu am cum să le controlez, dar și asta e ceva ce încerc să accept că e frumos câteodată.
Teodora Vasilescu s-a născut pe 4 decembrie 1996, la Curtea de Argeș. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, iar în prezent este studentă la masteratele de lingvistică aplicată și comunicare interculturală. Textele ei au fost premiate la mai multe festivaluri din țară (TRADEM, Incubatorul de Condeie ș.a.m.d.) și publicate în reviste și antologii literare.
