Întrebările acestea mi-au amintit de una dintre nuvelele-minut ale scriitorului maghiar István Örkény, intitulată Un telefon foarte matinal și-n care un admirator al lui Sándor Petőfi e sunat din lumea de dincolo chiar de poet, care îi spune că a auzit că s-a pronunțat laudativ la adresa lui și că acum are la dispoziție trei minute în care îl poate întreba orice dorește. Uluit, admiratorul confirmă faptul că i-ar plăcea să afle ceva, „numai că acum – spune acesta – nu-mi vine nimic în minte”.
Petőfi insistă, dar degeaba. „Ce să zic, așteptam mai mult de la dumneata”, spune dezamăgit. Cam așa și eu. N-aș ști ce să-l întreb pe Celan. Destinul său tragic mă inhibă. Probabil că nu l-aș întreba nimic important. Ar fi grozav să-i pot aduce o bucurie, oricât de mică. Știu, sună slugarnic. Dacă însă mi-aș pierde pentru o clipă mințile, poate că l-aș întreba dacă poezia trebuie să interacționeze întotdeauna cu existența poetului. Înclin să cred că Paul Celan mi-ar spune că existența poetului conține poezia pe care acesta o scrie, că poezia nu poate exista decât în mod fals în afara ei. Mie însă îmi place din când în când să mă detașez de mine, să inventez situații pe care să nu le smulg din țesutul intim. E poate și felul meu de a mă proteja, de a mai răci materialul cu care lucrez, pentru că uneori simt că poezia m-ar putea termina. Așadar, poezia mea nu este întotdeauna una confesională, chiar și în situații în care scriu „eu”, căci acel „eu” reprezintă doar un rol. Dar asta nu înseamnă că trișez. Îi las cititorului (inteligent) reperele prin care să poată discerne între radiografiile personale și escapadele ficționale.
Dar am „vorbit” indecent de mult despre mine. Iertare! „Ce să zic, așteptam mai mult de la dumneata”, mi-ați putea spune. Aș răspunde cu câteva versuri din Paul Celan: „Liniște! Ghimpele-n inima ta îl înfig, / căci trandafirul, o, da, trandafirul, / stă în oglindă cu umbra, acum sângerează! / Sângera și atunci când noi amestecam și pe da și pe nu, / când îi sorbeam, / pentru că un pahar, ce de masă s-a spart, zornăia: / o noapte mai întunecată ca noi vesteau clopotele” (trad. de Mihail Nemeș). Poezia (ca o rană a) lui Celan e memorie revelată cu geniu, e un avertisment, e dovada că după Auschwitz s-a putut scrie și trebuia să se scrie.
