Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Radu Paraschivescu | © arhiva autorului

„Dacă nu te curentează de-a dreptul, titlul trebuie măcar să te oprească în loc şi să-ţi trezească interesul” – Radu PARASCHIVESCU în dialog cu 10 tineri scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Bogdan-Alexandru Stănescu, Oana Fotache, Cecilia Ștefănescu, Horea Sibișteanu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Alina Pavelescu, Ștefania Mihalache, Augustin Cupșa și Bogdan Coșa.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
  1. În romanele dumneavoastră cu subiect istoric, detaliile de viață cotidiană sunt redate aparent fără niciun efort. Cititorul le înregistrează, la rândul lui, fără să fie ispitit să se gândească prea mult la efortul de documentare al autorului. Totuși, cum astfel de mici detalii care compun autentic o lume nu sunt niciodată ușor de reconstituit, cât de mult timp vă ia, de fapt, documentarea istorică? Cât anume e adevăr găsit în documente si cât e imaginație în modul în care reconstruiți, în romanele dumneavoastră, micile detalii ale unor vremuri de mult apuse?

Radu Paraschivescu: Cadrul istoric al romanelor mele e de dorit (n-aş spune „obligatoriu”), ceea ce nu le face romane istorice. Fireşte, asigur o osatură formată din fapte şi evenimente verificabile, dar nu mai mult. Cea mai mare parte a tramei e scorneală – peste jumătate, spre două treimi. E nevoie de documentare, de bună seamă, însă nu mă las hăituit de pedanteria amănuntelor şi a reconstituirilor. E perfect posibil ca, în realitatea istorică, lucrurile să nu stea ca în cărţile mele. Şi nu văd un neajuns aici, câtă vreme nu scriu romane cu adevărat istorice, aşa cum fac Philippa Gregory, Hilary Mantel sau Maurice Druon. Scriu poveşti care au o legătură vagă, iar uneori diafană cu adevărul documentar şi documentat. Forez în plăcile trecutului doar atât cât am nevoie pentru nişte repere, pentru un cadru plauzibil, care să confere veridicitate romanului şi să-l ajute să nu devină basm. Cât despre durata documentării, mă tem că nu pot da un răspuns ferm, câtă vreme documentarea nu se încheie înainte să scriu prima frază. Ba chiar îmi vine să spun că durata documentării e egală cu durata scrisului.

  1. Se-ntâmplă să vă întrerupeți din tradus pentru că vi s-a deschis apetitul pentru scris? Cum gestionați cele două direcții creative, în general? Ținând cont de bogata dumneavoastră experiență, dincolo de muncă, se pot distila și unele trucuri sau tehnici ajutătoare?

Radu Paraschivescu: Câtuşi de puţin. Dacă încep o traducere, nu mă las distras nici de cea mai sexy apariţie pe care ar putea s-o aibă muza creaţiei. Traduc până la ultimul cuvânt, inclusiv. Am învăţat să despart direcţiile, după ce o vreme crezusem cu naivitate că ele pot să coexiste înăuntrul aceluiaşi interval. Dacă încep să scriu, scriu. Dacă încep să traduc, traduc. Nu mai există întrepătrunderi şi iluzorii mâini de ajutor pe care ar putea să şi le dea scrisul şi tradusul. Am mai spus cu un alt prilej, ca traducător care scrie trebuie să nu mă las vârât dedesubt de scriitorul care traduce. Adică să am grijă ca nu cumva scriitorii pe care-i traduc să înceapă să semene, fără voia lor, cu mine. Corolarul acestui eşec ar fi să semene între ei, ceea ce m-ar face un criminal traductologic în serie. Şi trebuie să fiu atent să nu-mi las turnurile de frază favorite să se impregneze în textul tradus, în aşa fel încât textul să devină, fie şi marginal, al meu. Nu, textul e al lui Golding, Coe, Steinbeck, Joyce, Rushdie, Hornby etc. Eu sunt doar dublura textuală, cascadorul care face din tumba englezească o tumbă românească. Atât. Ţin minte un personaj din Meserie! (Nice Work) de David Lodge, un profesor universitar pe nume Robyn Penrose, care avea anumite ticuri de exprimare de tipul this being said sau when all is said and done. Le-am tradus cu sfinţenie, fără să-mi dea prin cap să mai sar din ele, fiindcă aş fi falsificat personajul lui Lodge. La fel, trebuie să am grijă să nu pun în gura vreunui personaj ticuri de-ale mele. În ceea ce priveşte ajutorul primit din traduceri, poate că, traducând (şi citind) mai mult literatură engleză, am ajuns să mă îmbib de umorul englezesc şi să mă inspir uneori din el. Pe lângă asta, e posibil ca proza mea să fi avut de câştigat, tot prin filieră englezească, din punctul de vedere al  dialogului. Sunt cel puţin trei regizori de film şi de teatru români care mi-au făcut complimente pentru naturaleţea dialogului din proza mea. În principal din cea umoristică, dar nu numai.

  1. Ce roman v-ar fi plăcut să re/traduceți (dintr-o limbă pe care n-o știți)?

Radu Paraschivescu: Întâi şi-ntâi, să dau glas unui regret faţă de cărţile pe care nu le-am tradus dintr-o limbă cunoscută şi pe mi-ar fi plăcut nespus să le traduc. E vorba de cărţile lui John Fowles – în mod special de Daniel Martin, The Collector sau A Maggot, eventual de Mantissa şi The Magus. În ce priveşte cărţile dintr-o limbă pe care n-o cunosc, aş fi vrut să traduc Manualul canibalului de Carlos Balmaceda, plus Pink Floyd în roşu şi Rodderick Duddle de Michele Mari.

  1. Există scriitori pe care îi iubiți, pe care îi puteți recomanda oricând, în orice context? (Dacă da, ne puteți spune două-trei nume?)

Radu Paraschivescu: Sunt destui scriitori pe care-i iubesc şi pentru ce (cum) scriu, şi pentru felul lor de-a fi. De la noi: Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu, Radu Vancu, Ion Iovan, Răzvan Petrescu; de afară, pe Jonathan Coe, Olga Tokarczuk, Julian Barnes, Stephen Fry, Salman Rushdie. Şi nu sunt singurii.

  1. În ceea ce privește romanele dumneavoastră, dacă ar fi să alegeți, există vreunul al cărui început/sfârșit vă place în mod deosebit? Vă mai amintiți detalii din perioada în care lucrați la el?

Radu Paraschivescu: Nu îmi vine în minte un început sau un sfârşit de roman, dar îmi vin ultimele cuvinte ale unei povestiri. Ea se numeşte „Omagiu supliciatului pasiv” şi deschide volumul Bazar bizar, iar acele ultime cuvinte sunt: „Pe această intrare decât se iese”. Asta scria pe uşa unui cinematograf pe care se opreşte privirea protagonistului. În rest, îmi amintesc cum am scris fiecare roman, însă nu găsesc nimic cu adevărat memorabil despre ce s-a întâmplat pe durata scrierii. Ba nu, există ceva care merită amintit. E vorba de sprintul pe care a trebuit să-l fac cu Balul fantomelor, din cauză că editura la care a apărut prima dată (şi unde eram angajat pe atunci) se pregătea să inaugureze o minitipografie şi avea nevoie de un text al cuiva puţin cunoscut, care să nu-i dea în judecată dacă se întâmpla ceva neplăcut la lansarea instalaţiei (şi implicit a cărţii). Nu poţi face experimente cu romane de Vargas Llosa, Grisham sau Andahazi, fiindcă rişti enorm dacă lucrurile merg prost. Cu un angajat scriitor – altceva decât un scriitor angajat – n-ar fi fost probleme. Aşa că directorul editorial m-a întrebat: „Parcă scriai un roman, nu?” „Da”, am recunoscut. „Cât ai scris din el?” „Primul capitol.” „În cât timp?” „Cam într-o lună.” „Aha. Crezi că poţi să scrii restul în altă lună?” „Nu ştiu, dar pot să încerc.” Am încercat şi, spre mirarea mea, am reuşit. Romanul a apărut şi a fost lansat în ediţia broşată cu ajutorul noii minitipografii (în realitate, o imprimantă foarte isteaţă), iar cine a încercat să-l deschidă s-a trezit că-i zboară paginile din cotor. Ceea ce n-a fost vina mea. Textul, în schimb, nu mi s-a părut rău deloc. Nu i s-a părut nici Editurii Humanitas, care l-a reeditat nouă ani mai târziu în condiţii cuviincioase.

  1. Dintre cărțile citite și filmele văzute în copilărie, s-a simțit efectul vreuneia/vreunuia atât de mult încât să vă traseze un parcurs, la un moment dat, în viață?

Radu Paraschivescu: Mi-am recoltat o bună parte din lecţiile de viaţă din Cei trei muschetari, din care am aflat ce înseamnă eroismul şi ticăloşia, pasiunea şi trădarea, sângele şi iubirea, pofta de viaţă şi curajul, plus alte câteva zeci de tâlcuri. Dacă în fotbal am vrut să fiu Johan Cruyff, eroul meu din literatură a fost Athos. La celălalt capăt al scalei, o imagine dintr-o ecranizare în serial după Bâlciul deşertăciunilor mi-a declanşat frica de moarte pe la nouă ani, fără ca imaginea în chestiune să aibă ceva îngrozitor. Îl ţin minte şi acum pe George Osborne mort, zăcând cu ochii deschişi spre cer pe câmpul de luptă. E o imagine pe care n-o să mi-o pot şterge vreodată din minte. Nu pot spune că spaima de moarte mi s-a diluat nici măcar cu o ţandără când am fost dus de tatăl meu să văd Danton de Camil Petrescu la Teatrul Naţional, unde în ultimul act a fost adusă o ghilotină pe scenă. Dimpotrivă. La doisprezece ani, asemenea lucruri te pot marca. Şi fiindcă a fost probabil nevoie de o intensificare a fricii, am citit din proprie iniţiativă, după câţiva ani, Povestiri crude şi insolite de Villiers De L’Isle-Adam şi am ajuns – aţi ghicit – la proza cu ghilotina din muzeu.

  1. Dacă „Fluturele negru” nu l-ar fi avut în centrul atenției pe marele Caravaggio – să presupunem că n-ar fi existat –, care ar fi fost pictorul care și-ar fi narat viața în locul lui?

Radu Paraschivescu: Ar fi fost ori Caravaggio, ori nimeni. Tablourile lui Caravaggio au fost singurele care m-au făcut să înlemnesc şi să am impresia că mi-am suspendat respiraţia. Am văzut mii de tablouri din sute de muzee şi biserici – la Paris şi Florenţa, la Amsterdam şi Dublin, la Viena şi Roma, la Madrid şi Ortigia. Nicăieri n-am simţit ce am simţit în faţa celor trei tablouri ale lui Caravaggio din Chiesa di San Luigi dei Francesi din Roma. Dacă n-aş fi ajuns acolo (revizitând apoi ritualic biserica la fiecare drum la Roma), Fluturele negru n-ar fi existat.

  1. Cum e să vinzi aproximativ 100.000 de exemplare dintr-o carte scrisă în română în România? Arată acest succes al dumneavoastră că există un public căruia, de fapt, nu i se adresează nimeni?

Radu Paraschivescu: Deocamdată am aflat cum e să vinzi între 65.000 şi 70.000 de exemplare dintr-un titlu. Mi s-a întâmplat cu Ghidul nesimţitului, din care se vând şi astăzi câteva zeci de exemplare pe lună, deşi cartea a apărut de peste cincisprezece ani. Ce să spun? E grozav. Şi a fost neaşteptat. Vânzările la cartea asta (câte 5.000 pe lună în primele luni de la apariţie) au fost o surpriză pentru toată lumea din editură şi din afara ei. Mă frecam la ochi când primeam graficele de vânzări. În rest, mărturisesc că nici astăzi nu pot face portretul-robot al cititorului român, deşi văd care sunt domeniile predilecte de lectură. Există, probabil, un public nedescoperit pentru fiecare autor, iar o parte din pariul autorului ţine de arta seducerii acestui public fără chip şi fără trăsături. Trebuie spus totuşi că Ghidul nesimţitului a apărut într-o conjunctură favorabilă: înainte de criză, într-o perioadă în care ziarele aveau o secţiune culturală adevărată, cu un titlu-cârlig şi cu o campanie de promovare condusă iscusit. Sigur, am avut vânzări mari şi cu alte titluri. Din Orice om îi este teamă, apărută în ultima parte a lui 2018, am vândut peste 23.000 de exemplare, deşi au existat oameni vigilenţi, care mi-au semnalat că există o greşeală în titlu. Şi care nu erau la curent cu enunţul doamnei Dăncilă, „Orice om îi este teamă de o plângere penală”. Revenind la Ghidul nesimţitului, el mi-a adus un răsfăţ la care nu mă gândisem. Din primele drepturi încasate am făcut o vacanţă frumoasă în Portugalia, unde, ce să vezi?, am găsit subiectul pentru romanul Cu inima smulsă din piept.

  1. Să ne imaginăm că mergeți până la Mega și sunteți oprit de cineva. Din experiența dumneavoastră de până acum… acel cineva vă oprește pentru că v-a recunoscut și vrea să vă spună ceva despre fotbal, emisiunile dumneavoastră culturale, traducerile dumnevoastră, cărțile de eseistică sau cele de literatură?

Radu Paraschivescu: Să mă văd la Mega e un exerciţiu de imaginaţie ambiţios. Evit magazinele de genul ăsta, prefer prăvălioarele unde nu e coadă. (Aş face o excepţie doar pentru croissantele bavareze de la Lidl.) În schimb, am fost abordat pe stradă, între blocuri, la piaţă, în metrou sau în parc. Predominante sunt iscodirile fotbalistice – poate şi fiindcă bărbaţii sunt, îmi scapă motivul, mai curajoşi în a mă aborda. Dar am avut surpriza să mi se vorbească şi despre Fluturele negru sau Cu inima smulsă din piept. Am purtat o mică discuţie pe tema asta şi cu un fost portar de fotbal (foarte cunoscut cu nişte ani în urmă), care mi-a spus că şi-ar dori enorm romanul meu portughez şi că nu-l mai găsea pe nicăieri. Aveam pe atunci un exemplar în plus acasă şi i l-am trimis prin poştă. Rubricile pe care le ţineam la Digi 24 au fost la rândul lor remarcate – deopotrivă de doamne şi de domni. Ce-i drept, aici doamnele mi s-au părut mai numeroase. Despre traduceri nu-mi amintesc să fi pomenit vreunul dintre cei cu care vorbesc pe stradă sau prin metrou – însă primesc mesaje de la prietenii de pe Facebook. Dar, da, cu sau fără Mega, am multe asemenea discuţii care mă bucură. E unul dintre avantajele faptului că nu am maşină: mi se pansează eul în fel şi chip, mi se stârneşte glanda orgoliului, a mulţumirii pisiceşti, mă alint cu lumina unei gloriole de cartier sau măcar de scară.

  1. Avem în mare o literatură lipsită de umor. Dumneavoastră de ce faceți trecerea de la umorul din non-ficțiune la seriozitatea din proză?

Radu Paraschivescu: În mare, posibil. La firul ierbii, s-ar putea ca lucrurile să se vadă altfel. Chiar dacă ne lipseşte un omolog al lui P.G. Wodehouse sau al lui Tom Sharpe, există destui scriitori prin ale căror cărţi vântul ironiei şi al umorului bate cu destulă forţă. Indiferent dacă vorbim de prozatori, eseişti, poeţi sau dramaturgi. Găseşti umor şi în notaţiile din Jurnalul lui Radu Vancu, şi în romanele altminteri dramatice ale lui Cătălin Mihuleac, şi în teatrul lui Matei Vişniec, şi în poeziile lui Şerban Foarţă. Atâta doar că uneori umorul nu dispune de un spaţiu exclusiv de manifestare. În ce mă priveşte, mi se pare că registrul comic mi se potriveşte în textele pe care le scriu despre ce se întâmplă în jurul nostru. Îmi contemplu ţara cu un ochi critic şi în acelaşi timp duios, tandru. (În apărarea mea, să adaug că şi pe mine mă privesc cam la fel – poate cu mai puţină duioşie.) Pe de altă parte, şi proza mea mizează într-o anumită măsură pe umor, aşa cum stau mărturie volumele de povestiri Bazar bizar, Aştept să crăpi şi patru dintre cele şapte povestiri din Omul care mută norii. E adevărat, umorul se estompează în romane (o excepţie şi aici: Balul fantomelor), poate fiindcă văd în ele o reţetă escapistă, de evadare din cotidianul uneori sufocant sau imund spre alte timpuri şi alte lumi.

  1. De ce Julian Barnes și nu David Foster Wallace?

Radu Paraschivescu: Probabil fiindcă i se potriveşte mai bine ca stil şi ca registru narativ cititorului care sunt. Şi cu siguranţă fiindcă mi-a căzut sub ochi înaintea lui David Foster Wallace. Găsisem O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate a lui Barnes la începutul lui 1990 la Biblioteca Britanică, de unde luam frecvent cărţi cu împrumut. Eram primul ei cititor (sau aşa credeam), după cum se vedea pe ultima pagină, unde încă nu exista nicio ştampilă cu data de returnare. Am citit-o în două zile şi am fost extaziat. Am propus-o unei edituri importantisime pe atunci şi mi s-a spus că fusese dată deja în traducere cuiva. „Bine, dar n-a mai citit-o nimeni, n-a avut când”, am murmurat. „Asta crezi tu. A citit-o cineva căruia nu i se cere dată de returnare.” Am dedus că era cineva dinăuntrul Bibliotecii Britanice. Deducţie corectă. Numai că persoana a făcut un copil în loc să facă traducerea, iar editura – nu pot şti de ce – a renunţat să scoată romanul. L-a scos RAO câţiva ani mai târziu, după ce Livia Szasz, care lucra pe atunci acolo şi cu care mă ştiam din facultate, mi-a împărtăşit extazul la citire şi m-a invitat să fac traducerea. Mai mult, un observator american al alegerilor din 1990, căruia îi fusesem interpret, mă întrebase, cu patru-cinci ani înainte de episodul RAO, ce carte să-mi trimită din State, iar eu, gafând senin, îi cerusem un roman al unui englez. Amabil şi survolându-mi stângăcia, americanul mi-a trimis cartea, pe care o ţin şi acum la loc vizibil în bibliotecă. Asta e povestea cu Julian Barnes, din care am tradus până acum nouă cărţi. Toate fac parte din seria de autor pe care o publică de câţiva ani Nemira.

  1. De unde v-a venit titlul cărții Maimuța carpatină? Cum alegeți titlurile cărților dumneavoastră?

Radu Paraschivescu: Mă bucură întrebarea, pot să lămuresc un lucru. Maimuţa carpatină mi-a adus, pe lângă vânzări foarte bune, două-trei păreri veştejitoare. Ele au venit din partea unor oameni care nu deschiseseră cartea, dar se declaraseră ultragiaţi de titlu. Dacă ar fi deschis-o şi (ştiu, e o pretenţie absurdă) dacă ar fi citit textul care dă titlul volumului, ar fi constatat că în el era vorba despre mania imitării în România a ceea ce se vede pe afară. Maimuţa este un animal care imită; verbul „a maimuţări” înseamnă „a imita”. Nu mi-a trecut prin cap să afirm că românii sunt maimuţe, aşa cum a sunat reproşul. Fiind la rândul meu român, ar fi însemnat că sunt şi eu tot maimuţă, nu? Textul se referea doar la câteva forme de mimetism caraghios: fotbalişti români care, fiind ortodocşi, se închină în manieră catolică, fiindcă aşa au văzut la televizor; alţi fotbalişti români care, observând că omologi de-ai lor de afară îşi sărută verigheta de pe deget când marchează (o dedicaţie pentru soţie), fac şi ei la fel cu o verighetă imaginară, deşi sunt burlaci: şi aşa mai departe. Scriam în text şi despre un concurs pentru copii de pe la începutul anilor ’90, în care concurenţii trebuiau să imite vedete la mare modă atunci (Madonna, Michael Jackson, Prince etc.), sub ghidajul atent şi extaziat al părinţilor. Asta e povestea textului Maimuţa carpatină. Iar cartea cu acelaşi titlu este o culegere de articole risipite iniţial prin diverse publicaţii. Prin urmare, nici urmă de insultă sau de tratament ofensator. În general, aleg titlurile în aşa fel încât să nu se mărginească la lipiciul la cititori (Ghidul nesimţitului, Aştept să crăpi, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri), ci şi să întredeschidă o uşă spre poveste. Dacă nu te curentează de-a dreptul, titlul trebuie măcar să te oprească în loc şi să-ţi trezească interesul. Cu inima smulsă din piept şi Mi-e rău la cap, mă doare mintea sunt cărţi care nu au nimic în comun. Două mături stau de vorbă şi România în 7 gesturi, la fel. Însă bănuiesc că titlurile lor îl cheamă cumva pe cititor spre ele. În general, un titlu bun, ajutat de o grafică pe măsură şi de numele unei edituri cunoscute, captează ochiul şi atenţia publicului.

  1. Lucrați la un roman care se numește Podul diavolului, dar la un moment dat ați folosit titlul și la Recviem vesel pentru tata, care se numea Podul diavolului. Recviem vesel pentru tata. Au cele două cărți ceva în comun care ar fi putut fi surprins în titlul Podul diavolului?

Radu Paraschivescu: Îmi pare rău, aici e cu siguranţă o confuzie. Între Podul diavolului şi Recviem vesel pentru tata nu e absolut nicio legătură, în afară de faptul că în ambele apar fiinţe omeneşti. Cine ştie, poate a fost sărit un rând la tipar, poate cineva n-a fost atent când a citit sau poate m-am exprimat eu prolix. Sunt două cărţi profund diferite, iar prima – aici e nostimada – nu e scrisă nici măcar pe sfert.

  1. Dacă ați juca într-un meci all-time gala, cu cine ați face schimb de tricouri? De ce? Dar schimb de cărți? Pe care din cărțile publicate de dumneavoastră ați oferi-o la schimb?

Radu Paraschivescu: Dacă e cu adevărat all-time, rog a nu se aştepta răspunsuri înalte, de tip Rabelais, Cervantes, Kafka, Dostoievski, Shakespeare, Goethe sau T. S. Eliot. Aş face schimb de tricouri (sau de cămăşi cu mâneci bufante şi jiletci) cu Alexandre Dumas. De ce? Fiindcă m-au vrăjit atât de mult cărţile lui, încât pe la sfârşitul liceului tata se chinuia să mă asigure că apăruseră între timp şi alţi scriitori. Era ceva aproape patologic, nu mă puteam smulge din mrejele lui Dumas. Iar Cei trei muschetari, după cum am spus deja, e cartea mea de căpătâi. Romanul unei perfecte pregătiri pentru viaţă şi cotloanele ei. O fi dezamăgitor că nu m-am lăsat luminat mai puternic de Hamlet, Război şi pace sau Faust, dar ăsta sunt. Şi probabil că i-aş dărui la schimb – dar la schimb cu ce? Am toate cărţile lui – Acul de aur şi ochii Glorianei, romanul meu recent. Mai mult ca să caut urma unui surâs. Şi ca să-i spun cu un nod în gât, sperând să-l impresionez măcar cu graseiatul: Tenez, c’est mon roman d’aventures. Ne vous en moquez pas.

  1. Dacă ar fi să vă opriți asupra unui singur sfat, ce i-ați recomanda unui tânăr coleg scriitor să facă cu orice preț? (În contrapartidă, ce să nu facă?)

Radu Paraschivescu: Să fie nemilos cu textul lui şi să şteargă tot ce i se pare prisoselnic. Par contre, să nu încerce să le placă tuturor. E utopic şi păgubos.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”

Cei mai frumoși ani din viața lui Anton

Evgheni Vodolazkin și Viktor Erofeev recomandă entuziaști romanul de debut al lui Norris von Schirach, care – ei bine, da – trăiește și scrie în București.