Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Neil Maclean

Raluca Nagy are roman nou – și mișto, așa-i?

Cred că, spre deosebire de dată trecută, unde am vrut eu să fac ceva anume cu cartea pe care am scris-o, aici s-ar aplica mai degrabă principiul invers. Oricât de clişeu poate să sune, cartea asta a făcut exact ce-a vrut ea cu mine. În continuare, vă las spre lectură un fragment (deși cred că orice fragment din cartea aceasta mai rău bagă cititorul în ceață) pe care l-am ales special pentru DLITE, căci la Imperiali se vorbește limba lui Goethe.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei sau eseuri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016), Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) şi Izolare (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020). A publicat povestiri în revista Iocan (2016, 2019), Revista de Povestiri (2017, 2018) – ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat – şi LiterNautica (2020). Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi Observator cultural și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța

 

TEO DE LA 16 LA 18

Într-adevăr, oraşul Imperiali era plin de personaje de film, deşi el în sine mi s-a părut cel mai plicticos din tot ce văzusem până atunci, cu toate clădirile alea albe şi imperiale – mai lăsaţi-ne cu atâta alb. Ce-i drept, n-am stat mult, a fost ca un city trip, şi cât poţi să judeci un oraş după asta?

Hotelul meu era vizavi de Casa memorială. M-au amuzat/mirat tot felul de lucruri, pe care am să le înşir aici, nu neapărat în ordine:

  • haine numai în nuanţe de negru, gri, maro şi bleumarin, din aeroport până la Piaţa lui Karl;
  • la tren se dădeau jumătăţi de bilet pentru câini [şi piane – văzusem sau aveam să mai văd asta undeva]
  • când am coborât din tren, am ieşit direct la intersecţia lui Marx cu Invalizii;
  • multă limba noastră-i o comoară pe stradă; am tras cu urechea la o conversaţie:

„Sunt falit, i-am dat lui X un Euro înapoi, mi-l dăduse ieri cu împrumut, aşa că mă duc să mănânc la Caritas.“ (m., aprox. 40 ani)

„Ei, nu fi supărat, asta e, sunt cu case şi maşini acasă care mănâncă la Caritas…“ (m., aprox. 45 ani)

„Odată în viaţă plăteşti pentru toate. Şi ştii care mai e chestia? Că nu plăteşti doar o dată!“ (tot m., aprox. 40 ani)

Pe target-ul meu, semnalimente m., 32 ani, l-am găsit atât de simplu… Era aşezat la computerul de lângă liftul hotelului în care stăteam, exact când ieşeam să vizitez Casa memorială. Am intrat în vorbă, am ajuns s-o vizităm împreună. Floare la ureche, mi-am zis.

Am stat cu el pe pajiştea de lângă podul construit cam acum un mileniu peste râu (fluviu, m-ar fi corectat profa de geogra) şi-am povestit de parcă ne ştiam. Pe drumul înapoi spre hotel, ne-am oprit într-un cimitir şi-am admirat mormintele îngrijite. Fiecare avea o cutiuţă de metal, care conţinea tot felul de instrumente, inclusiv o periuţă, destinată probabil să te cureţe. Majoritatea mormintelor aveau ouă vopsite agăţate de florile care le împodobeau, probabil de la Paştele care nu trecuse de foarte mult timp. Totul era atât de colorat în cimitir, în contrast cu oraşul alb imperial şi hainele în culori monotone ale citadinilor.

M-am uitat la faţa frumoasă a target-ului şi l-am văzut acolo, cu mormântul, şi cutiuţa, şi periuţa lui personale, cu ouăle lui colorate ca la Paştile cailor. Am luat o floare de pe un mormânt şi i-am pus-o la ureche,

„așa cum se numeşte această tradiție, atât tragică, cât și comică. Tragică, pentru că cel care își face pomana de viu vede în jurul lui toate lucrurile aranjate ca la o pomană adevărată. Comică, pentru că după slujba ținută de preot încep să cânte lăutarii și atmosfera devine asemănătoare cu cea de la o nuntă. Această pomană arată cum moartea e învinsă pentru moment, iar viața merge mai departe – până la urmă, omul încă trăiește.“ [missing reference]

Am rătăcit ore întregi pe străzi cu ambasade ale diverselor țări, „stă iar să plouă peste magnolii în curți de ambasade“ (Bittel, A. 1989:83), se înnora uşor-uşor, iar la primul picur ne-a abordat, ca să nu zic agăţat, un cuplu mixt, f., aprox. 25 ani, m., aprox. 40 ani; nu păreau localnici, mai degrabă „Konichiwa bitches from Beijing to Saigon“ (Robyn 2005). Am povestit chiar frumos în limba cealaltă, aşa, ca-ntre turişti, doar că la sfârşit tipa şi-a „scăpat“ unealta din cutiuţa de pe mormântul la care se apucase să (mă) cureţe, altruist, florile, exact peste încheietura mâinii mele stângi, ups.

Tu-i             şi sfinţii care din floarea la ureche au făcut carnagiu, apoi m-au extras din situaţie direct la urgenţe. Nu, că chiar nu văzusem deloc spitale la viaţa mea, trebuia să mai văd unul şi în oraşul imperi(pânăla)os (m-a tăiat aia).

Şi uite-aşa m-am învăţat minte că nimic nu e floare la ureche, să nu mai judec oamenii după oraş, să-mi bag minţile-n cap şi să nu mă mai ocup cu activităţi extraşcolare – cu targets sau fără, pentru că a trebuit să dau explicații detaliate la întâlnirea cu Dr. Simon în legătură cu niște, cum să le zic, corpusuri. Teoretice. Iar eu cu teoria ştim că nu stau prea bine.

 

„Provoacă limitele limbajului, îmblânzește granițele genurilor, te ademenește într-un Babel contemporan. Cu nerv și personalitate, cu umor și sarcasm, cu mituri, doctrine și realități de astăzi. Des-face și re-face lumea după propria viziune – inconfundabilă, deja, căci o zărești pe scriitoare în spatele fiecărui spațiu gol.”  (Eli Bădică)

 

„Dacă există (și dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti) un țesut literar viu care irigă – prin capilare, artere, vene de cuvinte – viața literaturii, din limbaje concurente și reprezentări inedite, din senzații și idei noi, măturând încremenirea oficială și dând formă trăitului aici și acum, cel de-al doilea roman al Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18, acolo ne transportă. Forma acestui roman vizionar, zguduitor și dens – un fel de interstițiu între viață și moarte –, care se leagă subteran nu doar de proza conștiinței, ci și de poezia vie (trecută, adică, prin aceeași conștiință alertă), este de-a dreptul incandescentă. O formă fulgurantă, aș zice, rezultată din fiecare furtună în ochiul căreia personajul principal, o fată (nu chiar) ca toate, își păstrează umorul. Un umor nebun – de limbaj, situații, personaje – care devine adevăratul sistem de înțelegere a realului și a irealității lui.“ (Simona Sora)

Îl recomandăm și noi entuziasmați (© Editura Nemira)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult: