Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Casa de Pariuri Literare

Ramona Boldizsar: „Cel mai mare aliat al meu este limbajul”

Ramona Boldizsar a debutat cu volumul de poezie Nimic nu e în neregulă cu mine (Casa de Pariuri Literare). Am dialogat cu ea despre acest volum:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

De câte ori ai auzit titlul volumului tău, citat în diferite contexte? Dar opusul său: „ceva e în neregulă cu tine”?
Bună, Andra! 🙂 Mulțumesc pentru oportunitatea acestui dialog foarte fain.
Când eram eu adolescentă, auzeam des sintagme de tipul, what’s wrong with you?! și, ceva mai târziu, când am devenit mamă, am început să observ un soi de autoviolentare, multă vinovăție și multe dubii în ceea ce privește calitatea noastră de a fi bune (mame bune, dacă nu altceva). Nimic nu e în neregulă cu mine, formulat în fel și chip, l-am auzit mai degrabă în contexte autodefensive când unele persoane voiau să se agațe de orice lucru care putea să le facă (să pară) mai bune. Poemul care dă titlul volumului e într-un fel un manifest cu de toate, iar cartea în sine sper că le spune celorlalți ce-mi spune și mie. Nimic nu e în neregulă cu mine.
Când te apuci de scris, ce ancore și ce busole simți că ai?
Un subiect sensibil pentru cineva care se luptă des cu contradicțiile și incoerența în scris. Dar pot spune că cel mai mare aliat al meu este limbajul, simt că există un pod foarte sigur între mine și creativitate, iar acest pod este limbajul pe care chiar dacă uneori nu-l pot modela, totuși mă ține de mână. Perseverența e foarte importantă în scris și accesibilitatea pe care o simt eu aici mă ajută să scriu chiar și când nu vreau, nu pot, sau când mi se pare că nu am cuvintele acasă. Ceva iese, chiar și printr-un exercițiu simplu de stream of conciousness.
O altă ancoră importantă și chiar clasică, dacă o pun într-un context de creative-writing, este imaginea. Mă ajută să vizualizez o imagine, orice, oricât de mic. Dacă nu știu despre ce să scriu, nu știu cum să încep, atunci încerc să fur o imagine. Din jurul meu, din memorie, ceva care-mi trece pur și simplu prin cap. Am câteva microficțiuni despre un băiat pe nume Santiago, și îmi amintesc foarte clar că, atunci când am început să scriu, am avut un gând întâmplător care m-a ghidat, și acela a fost „cei din familia Moreno…” (am vizualizat un context și un nume, numele a rămas, restul s-a schimbat și construit pe parcurs). Uneori vizualizez o imagine, chiar dacă o formulez mai degrabă prin limbaj, care-mi devine busolă. Am scris o altă povestire scurtă plecând doar de la felul în care voiam s-o încep, vizualizând numele unui personaj și contextul în care se afla („Ivan a dispărut”). Alteori, plec de la imagini mult mai concrete și mai mici (de exemplu, un copac care stă să cadă). Limbajul și imaginile (tari sau nu, secvențe, personaje, orice detaliu) mă ajută mult. Poemul 3310 a fost scris în aceeași manieră, plecând de la ideea de „indestructibilă ca un nokia 3310”.
Există o fidelitate față de emoții și o nevoie de permanentizare a amintirilor lor? Scrii: „toată disperarea pe care o simt / vreau să o transpun în ceva care să dureze”.
Există o mare nevoie pentru mine. Mai ales când mă simt furioasă și neputincioasă, așa cum m-am simțit când am scris acel poem. Nu sunt multe pe care le pot face eu pentru lumea în care trăiesc; poezia mi-a oferit însă acest spațiu în care-mi pot desfășura emoțiile într-un mod util și, într-un fel, permanent. E totodată și un spațiu în care memoria mea poate să aibă cu adevărat sens. Stau pe picioarele mele fără să mă clatin și toate emoțiile și amintirile cu care altfel nu știu ce să fac, au în sfârșit un loc al lor și o însemnătate. Vreau să le fiu fidelă celor mai puternice emoții și amintiri și nu aș vrea să le pierd. Jurnalul nu m-a ajutat niciodată cu nimic. Simt că toate lucrurile care mă impresionează (negativ sau pozitiv) s-au întâmplat cu adevărat doar dacă le prind în ceva care poate ajunge la ceilalți. Și poezia este vitrina perfectă în care să așezi frumos sau să îndeși violent toate emoțiile și amintirile. Vorba Mirunei Vlada într-un interviu: „Poezia e un drum posibil către celălalt”. Și eu simt că este. Și nu știu fidelitate mai mare față de propriile emoții&amintiri decât aceea de a le face permanente printr-o „transpunere” care ajunge la celălalt.
Cât Bach ai ascultat scriind acest volum? Ce te ajută în timp ce scrii?
Am ascultat predominant Bach cât am scris volumul ăsta. Am un playlist cu Bach în suită cello pe care îl ascult des. Eu nefiind vreo cunoscătoare „fină” de muzică (sigur că mi-ar plăcea să fiu, dacă n-aș fi complet afonă). Dar am adorat întotdeauna muzica clasică, fără vreo pretenție de a o înțelege. Iar Bach nu doar că mă calmează, dar mă ajută să mă concentrez când scriu, și adesea chiar mă inspiră. Îmi place în special „cello suite no 1 in G Major”, cred c-aș putea s-o ascult la nesfârșit. Mărturisesc că asta am ascultat pe tot parcursul acestui interviu. Ți-am răspuns cu Bach în urechi. E pe youtube un video cu Mischa Maisky interpretând Bach în suită cello (tot no 1 in G major) și pe aceea am ascultat-o intens cât am scris nimic nu e în neregulă cu mine. E muzica care merge perfect cu volumul ăsta.
Și muzica e unul dintre lucrurile care mă ajută când scriu. Mă setez pe un playlist sau o melodie și o ascult la nesfârșit. Cred că nu sunt singura poetă/scriitoare care e inspirată de muzică. Și în funcție de ce scriu, îmi aleg și playlistul. Pe unele le scrii cu Bach în urechi, pe altele cu Rammstein. Zile și zile.
Din când în când, apar și referințe la Celan, Knausgård, Murakami etc. Dacă ai face un poem din citatele preferate din opera lor, cum ar arăta?
Am scris un poem jucându-mă cu câteva referințe și a ieșit asta (e în engleză, o limbă cu care eu am o relație îndelungată și care mă ajută să scriu și atunci când nu mă pot exprima în română) :
From inside – a tangled web in a corner
you sweep it with a broom
the spider remains
eight eyes glaring and
when you look back it starts to
weave once
more.
For the heart, life is simple: it beats for
as long as it can. Then it stops. (Knausgaard)
&when I don’t know what else to do
I listen to that song again
the spider in my head still glaring weaving
memories rush and then they tear the tread is still
invisibile enough to see you (Celan)
memories warm you up from the inside. But
they also tear you apart (Murakami)
Everyone’s mind is a bawdy house
the story they tell you
-flashy, sophisticated, at the end of the day
a bittersweet affair:
Words: with them you can do and undo as you
please. Each of us narrates our life
as it suits us. (Ferrante)
&when it doesn’t work
scrap the page and go on all happy families are alike
your emotions will resemble others just when you use
them in language
and then
my hand trembling on a page and Celan’s words
hitting hard poetry is a sort of homecoming
And when I say I’m home
that’s exactly what I mean.
Care ar fi escape room-ul tău favorit, dacă tot ce ar trebui să faci pentru a ieși ar fi să citești?
Dacă e joacă, să ne jucăm. Aș vizualiza mai multe tipuri de escape rooms.
Am să încep cu unul horror din care aș ieși greu, dar care mi-ar și plăcea: Ființă și Timp de Heidegger (unde sunt pe aceeași lungime de undă cu Garth Greenwell, care spune într-un interviu – și parafrazez grosolan – Îmi place mult ce și cum spune Heidegger, dar nu înțeleg nimic).
Un escape room relaxant&magic ar fi compus din Harry Potter, The Borrowers și Howl’s moving castle.
Un escape room favorit ar fi probabil cu operele lui Saramago și Asimov. Că și așa mai am cărți necitite de-ale lor.
Și un escape room poetic ar fi cu operele lui Natalie Diaz, Ocean Vuong și Lucille Clifton (pe care încă nu am citit-o integral, deci numai bine).
În general ne jucăm cu o multitudine de identități, de unele suntem mai apropiați, de altele mai puțin. Cum ții în echilibru contradicțiile, atunci când apar? Mai ales cele din timpul scrierii unui text?
Mă lupt cu incoerența și contradicțiile de când mă știu, deci mi-e destul de dificil să-ți răspund. Sigur, cineva ar zice că dacă te-ai luptat toată viața cu asta, ești deja expert la a o manevra, dar eu mă simt departe de a fi expert în orice. Când scriu mă ajută ancorele despre care ți-am vorbit deja, dar uneori incoerența și contradicțiile se infiltrează chiar în text (când scriu proză, la poezie contradicțiile pur și simplu le folosesc când apar și modelez cumva și incoerența). Am stricat câteva proze scurte pentru că m-am lăsat dusă de val, m-am pierdut într-o altă identitate și am întortocheat textul prea tare (dar nu într-un sens bun). Așa că ce ți-aș spune este că în scris mă ajută într-adevăr ancorele acelea și când nimic altceva nu mă ajută, încerc să folosesc cumva aceste contradicții, să mă joc cu identitățile și să le pun la treabă în vreun fel. Dacă nu vor să plece, măcar să muncească, nu?
Ai vrea să fii AI a cuiva?
Dacă aș vrea, nu știu sigur, nu m-ar distra să mă întrebe cineva toată ziua, hey Ramona what’s the meaning of life?, însă ar fi fost fain să fiu o AI foarte elaborată a lui Isaac Asimov și să-l iau peste picior că-i e frică să zboare, când despre asta scrie. Și apoi aș râde, pentru că ar fi o glumă bună.
Ai un blog unde povestești despre cărțile pe care le citești, iar în fiecare sâmbătă citești un poem pe Instagram. Ce s-a schimbat în viața ta de când ai început? Ai recomanda și altora această deschidere?
De scris pe blog scriu de foarte mulți ani, dar l-am tot modificat și acum păstrez online doar lucruri mai recente. Aud vorbindu-se des despre cât de important este să scrii zilnic (ceea ce eu nu prea reușesc) și de multe ori nu mă pot urni să scriu, mi-e foarte greu, deși aș vrea. În aceste momente simt că blogul mă ajută și scriu lucruri care-mi sunt mai la îndemână. Chiar e foarte important să păstrezi o constanță în scris, chiar dacă nu scrii povești sau poeme (sau oricare e domeniul tău de interes). Cum zice și Bogdan Răileanu într-un interviu la Zest, „inspirația trebuie să te găsească scriind”. Deci ar fi și componenta asta, dar pe de altă parte mă ajută și pe mine să scriu despre ce citesc, îmi și place și cel mai tare m-aș bucura să îi ajute și pe ceilalți. Cât despre cititul acelor poeme – sâmbata mea de citeală. Îmi place foarte tare, a început absolut întâmplător și tot feedback-ul grozav pe care l-am primit m-a încurajat să continui. Simt că-mi oferă mai multă încredere în toată activitatea mea de promovare a literaturii și simt că am întreprins ceva atunci când cineva îmi spune: ce poem frumos, vreau și eu cartea asta! I scored a goal, cum s-ar zice.
Dacă s-a schimbat ceva în viața mea de când am devenit mai activă pe partea asta de „promovare” a literaturii? Multe s-au schimbat și în bine. O recomand cu căldură și altora. Așa am intrat în conversație cu mai multe persoane și mi se pare că sunt mai aproape de a transmite dragostea mea pentru literatură și poezie și celorlalți. E o activitate frumoasă în care investesc timp cu mult drag.
Navighez tocmai pe apele alea frumoase și calme ale platformelor de socializare. Unde vorbim despre lucrurile care ne atrag și unde încercăm să fim mai empatici chiar și când dăm de lucruri care nu ne plac. E și un exercițiu bun și care poate ne va ajuta să nu ne mai judecăm unii pe alții atât de rapid și aspru; cu condiția să ajungem mai întâi în acel cadru în care admitem că dacă o carte (sau o poezie) nu ne-a plăcut nouă, asta nu înseamnă că e neapărat proastă sau nereușită. Într-un fel aș zice că nothing goes wasted as long as we talk about it.
Booktrailer:

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.