Un encantado cântă la pian și răsar stele pe cer. La concert au venit un dicționar și un debarcader.
„Unde-i apă, se mai poate trăi o dată“, spune pianina sărată, în urma marelui potop, în timp ce în valuri Paul Celan se risipește ca un plop, se tolănește prin inima orașului și peste ape, se întinde între unde ca un mare șarpe.
Cu ochii pierduți, pe malul Prutului, la Cernăuți, oare când ai remarcat umbra rândunicii? Ca un ocean de tenebre, taci, hrănești un talaz și pentru totdeauna rămâi astfel treaz: și când te întorci ca un ecou, și când îl traduci pe Shakespeare în ghetou, și când alini castani cu ramuri în garou.
Dar cum treceai senin cu trenul prin Berlin, ce ți-a șoptit în vise râul Spree? Mi se furase geamantanul, nu mai știi? Ca un marfar lucind în ploaie, aștepta stingher, plin ochi cu hârburi de sticlă și fier. Luna era țăndări, o duceau cu un tren de foc. Zicea că o va pune el pe boltă la loc.
Paul, de ce ai crengi în loc de brațe? Ca frasinul ce duce pe umeri două mierle hoațe, medicinist în Tours, urci în tramvai, garçon, cobori pe Loara la Podul Wilson. Cu ochii ca năvodul, ca o prezicătoare, ea te privește inima cum ți-o arunci în vâltoare și scrii scrisori cu știri nepieritoare.
Se mai poate oare scrie poezie după Bug? Da, ai spus răspicat și ți-au pus eticheta de martor. Da, le-ai strigat stejarilor, iar ei numărau lacrimile. Da, le-ai grăit viperelor ivite la malul apei. Daaa-a-aaa-a-aaa-aaa, le-ai cântat sirenelor toate. Ja, îi șopteai mamei în oglindă, în vitrine, în vis. Da, ai răspuns obosit și da semăna cu nu.
Cu numele bombardat, cum se vine în fața morții? Ca un vingalac vorbitor, te-ai lăsat în mâinile sorții. Te-au botezat din nou, în Dâmbovița, pe înserat. La fel ca Podul Mihai Vodă, picioarele tale n-au uitat nici râpe, nici morminte, nici escadroanele de cuvinte. „Neiculiță, să știi că pe pod e o fetiță cu cobiliță! Acum sughiță și din piept îți aruncă o garofiță.“
Ce distanță e între dragul meu și mein Lieber? Dar de la Viena la o Mică Vienă, într-o colibă? Un lan străin. Ce lan? Un lan. Un lan de rândunici. Rânduri de bunici ascuțite până la nici, nici, până la nori, strune de viori alungite peste graniță ca o Dunăre acum largă, învolburată, acum subțire, mereu în căutarea câte unui mire.
Poate scrie poezie cineva întreg la minte oare? Doar când râul Sena se va năpusti către izvoare! Păi ce altceva mai e poezia dacă nu apa, vie, moartă, care circulă neîncetat, necesară, neîntrebată, înainte, în timpul și după războaie, limpezind o lume, când exilatul ține bilete de adio în câteva costume, ale căror cuvinte vor conta mai mult decât înainte?
Ce undă te va fi atins cu ritmul ei fugar? Alcătuit din speranță, ca un scafandru pescar, ai găsit nasturii pierduți ai Europei într-o albie adâncă, de unde te ivești uneori ca un licăr sau ca o stâncă, la care, bâlbâiți și fricoase, ne uităm în secret ca la o minune descoperită pe net, în vreme ce lișița și cocorul își iau zborul.
Monica Manolachi (1976, Galați). Cărți publicate: poezie – Brasília (PIM, 2019), volum bilingv engleză/română, în colaborare cu Neil Leadbeater, Joining the dots / Uniți punctele (PIM, 2016), volum bilingv engleză/română, Poveștile Fragariei către Magul Viridis (Brumar, 2012) și Trandafiri (Lumen, 2007); critică literară – Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry (Ars Docendi, 2017) și numeroase articole despre poezie și proză în limba engleză; traduceri de poezie și proză din limba engleză printre care și Antologie de poezie din Caraibe (Rafet, 2016).
