Fragment din Jaf armat
Anca. Nici nu ştii ce frică mi‑a fost. Tocmai închideam şi mă gîndeam s‑ajung acasă să fac un ostropel cînd, hodoronc‑zdronc, au intrat ăia cu măşti de fluturi… La televizor au spus gîndaci. Mă rog, cine stătea să‑i întrebe ce insecte erau, c‑aveau antene, asta‑mi amintesc, şi tipu’ cu barbă odată zice staţi pe loc pe‑o voce cavernoasă de parcă ne‑ar fi dat prin cap să plecăm undeva. Şi ce‑ai făcut? Am înlemnit cu mîna pe‑o bancnotă şi mă rugam în gînd dă Doamne să nu fie adevărat, să mă fi tîmpit numărînd banii altora trei ani la rînd, da’ era cît se poate de adevărat, dovada stătea chiar sub nasu’ meu vîrîtă prin fanta ghişeului, un pistol negru, ca de jucărie, cu cocoşu’ ridicat şi‑o cătare prin care vedeam ochiu’ ăluia de i se mişca prin cap în gaura măştii… Doamne sfinte, aveau pistoale cu cocoş? Şi Gigi? Gigi nu, da’ bine că purta jacheta aia de piele pe care scrie Security ţeapănă de jeg pe el ca să‑l ajute să rămînă‑n picioare şi să‑i enerveze pe bandiţi, că individu’ mai scund zice mă, de ce scrie pe tine în engleză? Gigi, fără sunet, rămăsese cu sendvişu‑n mînă şi continua să mestece ce‑avea‑n gură cred că de la şoc, uitase să oprească instalaţia. Dă‑mi arma, zice ăsta micu’, părea de‑aceeaşi vîrstă cu tipu’ care mă luase‑n miră, da’ se ţinea mai bine, Gigi a‑nghiţit în sec, n‑am, zice… De unde ştii că se ţinea mai bine? Nu fi tembelă, l‑a scos afară din ghişeu, l‑a controlat şi l‑a băgat înapoi din două mişcări de parcă eram la film, cînd de fapt eram la serviciu, şi bărbosu’ a răcnit deodată nu mişcă nimeni, la care celălalt, rînjind pe sub antenele alea în formă de mustăţi, că‑şi pusese masca invers, îi zice ai mai spus asta, am spus staţi pe loc, se zborşeşte Barbă Neagră, şi nu‑i acelaşi lucru? pufneşte ăstălalt, nu cred că‑i momentul potrivit pentru lingvistică, face omu’ cu pistolu’, şi s‑au apucat să discute ceva din care n‑am înţeles decît că sîntem la tautologie, dracu’ ne‑a luat, şopteşte Gigi, că dacă cuvîntu‑nsemna ce credeam şi eu că‑nseamnă, atunci avea să se lase cu o indispoziţie generală, degeaba vorbeau cifrat, tipul înalt tot pe‑un ton coborît, de cimitir, cred că era doctor, parcă‑l auzeam pe tataie‑al meu, ce‑a mai pătimit şi el din cauza comuniştilor… Ancuţo, nu mă freca la cap cu comuniştii, zi ce‑a fost mai departe. A fost tare frumos, credeam că gata, îmi rămîne Titi fără mamă sau în cel mai fericit caz se va trezi cu una mută, că‑mi pierise glasu’ ca şi cum nu l‑aş fi avut niciodată. Cui, ţie? Mă uitam la ochiu’ de fluture şi pe urmă Gigi a căzut lat lîngă mine peste computer, praf a făcut monitoru’. L‑au pocnit? Nţ, a leşinat, nu suportă camuflaţii, are ceva din liceu, de la un bal mascat de 1 mai. Scoate banii, a ţipat tataie la mine, agitînd puşcociu‑n direcţia tavanului pe care abia‑l zugrăvise Ali Baba săptămîna trecută, vezi să nu cumva să apeşi pe alarmă, rosteşte într‑o doară şi ăla micu’, se rezemase de bara pentru clienţi şi părea plecat, ca şi cum totul ar fi fost un fel de joacă, cu singura neplăcere că puteam rămîne cu creierii împrăştiaţi pe perete…
„Încăpățânarea cu care Răzvan Petrescu rămâne fidel prozei scurte – în aceste vremuri, în această literatură – este inexplicabilă și, prin asta, măreață. Rareori se întâmplă ca un scriitor atât de înzestrat să-și contureze un univers, să-și cizeleze un stil, să-și șlefuiască obsesiile cu asemenea credință, vreme de peste treizeci de ani, într-un gen atât de puțin admirat. Cu această a cincea colecție de povestiri din cariera sa, Răzvan Petrescu se dovedește, o dată în plus, un maestru neegalat, ale cărui fraze taie adânc și insesizabil în mintea cititorului, rămas în urma lecturii deopotrivă înspăimântat și entuziasmat, tulburat și cu un mare zâmbet pe chip.” (Marius Chivu)
Suntem de acord cu criticul literar. E mișto, citiți-l.
Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din București și a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunțat la medicină și a lucrat la revistele Cuvântul și Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All și Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundației „Liviu Rebreanu”), Eclipsa (1993, Premiul orașului Târgoviște), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Național de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului și Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București) și metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud, cronici ficțional-literare (2015), și Mandarina, proză scurtă (2017, Premiul Observator cultural, Premiul Național Ziarul de Iași și Premiul „Iocan” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Unitext, Premiul UNITER) și Primăvara la bufet (1995, Expansion, Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie „Camil Petrescu”, ediția I, și Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franța și SUA.
