Ce l-aş întreba pe Paul Celan dacă ar fi în faţa mea? Cum îmi închipui răspunsul lui? Cum aş răspunde eu însumi acelei întrebări?
E relativ simplu: nu l-aş întreba nimic.
Pentru că poetul este întotdeauna prea obosit sau prea plin de propriul limbaj, în care el însuşi i-a răspuns deja existenţei, pentru a mai găsi soluţii şi altor întrebări. Când „marea îşi ţine făgăduiala” în izvorul ochilor, când „vidul întunericului” este împachetat de cuvânt, când „negrul lapte al zorilor” stă chezăşie pentru un spaţiu al morţii, nu ai dreptul să pui întrebări; trebuie doar să iei poezia drept ceea ce este: o mărturisire a materiei. Ar trebui să-i fim recunoscători, prin Celan, poeziei pentru că în tenebre respiraţia mai poate murdări o lampă, iar oamenii sunt spălaţi în sânge de păcate; orice purificare a universului trece printr-o asumare a păcatului materiei. Asocierile sale îndrăzneţe, ţinând de binecunoscuta „fantezie dictatorială” postulată de Hugo Friedrich, necesită o (re)inventare a cititorului care poate să fi părut o utopie în vălmăşagul istoric pe care l-a trăit Celan. Poetul este un om al rostirii, dar nu al răspunsului, deoarece răspunsul se situează într-un moment al succesiunii şi cuvântul se dovedeşte neputincios în încercarea de a închide rănile pe care le deschide neîncetat fiecare vers al lui Celan – orientat nu atât spre cunoaşterea lumii, cât spre re-cunoaştere. Iată de ce l-aş „ierta” pe Celan şi pentru unele asocieri prea banale în contrastul lor: „negrul lapte al zorilor”, „o aripă mare de plumb şi alta de frunze”; pentru că la el cuvântul se agaţă de realitate şi o încetineşte (dar nu este oare acesta supremul scop al artei?) din suprema iluzie la care o îndeamnă istoria. De aceea la Celan realitatea dispare undeva în spatele oglinzii, care refuză reflectarea şi chiar îşi refuză acel adânc la care ar avea dreptul din cauză că, fundamental, oglinda inversează întotdeauna realitatea.
Poezia lui Celan lasă urme adânci în carne nu prin tematică sau motive, care sunt deja componente ale arsenalului poetic obişnuit, ci prin intensitatea cu care poetul le contemplă, aidoma unor particule aflate în faţa unei priviri curioase, care apoi le pune deoparte, nesigură dacă are de a face cu diamante sau cu neobişnuite vestigii ale unei combustii poetice a sentimentelor. Este o poezie confesivă de o neobişnuită concreteţe, cuvintele fiind încrustate în carnea verbului în care este firesc să simţi cum „cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge” sau să fii lovit de „ciocane bătute în tăcere”; eul trăieşte lângă întuneric, îngroaşă cu propria frică de moarte, pe care o acceptă, transparenţa fluidă a oglinzii. Materia lui Celan este pururea bântuită de o combustie internă: ochii ce-şi aprind cenuşa, porumbeii de sticlă (urmare a unei combustii care sublimează materia!) determină timpul să se refugieze în cuvânt, deoarece alcătuirile din universul celanian sunt menite să-l fragilizeze şi mai mult: fie prin contingentul istoric (timpul zăvoreşte sufletele într-un oraş de nisip sau este biciuit până la sânge), fie prin fragilitatea biologică (albastrul ochilor făpturii iubite înnoieşte legătura dintre anotimpuri, un umăr este ars „de dogoarea luminilor stinse”). Viclenia materiei în lirica lui Celan este faptul că, deşi întreţine cu maliţie mai multe voci lirice, nu-şi trădează substanţa şi rămâne opacă în faţa privirii culturale şi „culturalizate” a lectorului modern. Lecţia ultimă a acestei poezii este, ca atare, faptul că realitatea este prea complicată în sine spre a mai fi încifrată.
