Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© dlite

Răzvan Ventura: Rănile pe care le deschide neîncetat fiecare vers al lui Celan

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitorul Răzvan Ventura.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Ce l-aş întreba pe Paul Celan dacă  ar fi în faţa mea? Cum îmi închipui răspunsul lui? Cum aş răspunde eu însumi acelei întrebări?

E relativ simplu: nu l-aş întreba nimic.

Pentru că poetul este întotdeauna prea obosit sau prea plin de propriul limbaj, în care el însuşi i-a răspuns deja existenţei, pentru a mai găsi soluţii şi altor întrebări. Când „marea îşi ţine făgăduiala” în izvorul ochilor, când „vidul întunericului” este împachetat de cuvânt, când „negrul lapte al zorilor” stă chezăşie pentru un spaţiu al morţii, nu ai dreptul să pui întrebări; trebuie doar să iei poezia drept ceea ce este: o mărturisire a materiei. Ar trebui să-i fim recunoscători, prin Celan, poeziei pentru că în tenebre respiraţia mai poate murdări o lampă, iar oamenii sunt spălaţi în sânge de păcate; orice purificare a universului trece printr-o asumare a păcatului materiei. Asocierile sale îndrăzneţe, ţinând de binecunoscuta „fantezie dictatorială” postulată de Hugo Friedrich, necesită o (re)inventare a cititorului care poate să fi părut o utopie în vălmăşagul istoric pe care l-a trăit Celan. Poetul este un om al rostirii, dar nu al răspunsului, deoarece răspunsul se situează într-un moment al succesiunii şi cuvântul se dovedeşte neputincios în încercarea de a închide rănile pe care le deschide neîncetat fiecare vers al lui Celan – orientat nu atât spre cunoaşterea lumii, cât spre re-cunoaştere. Iată de ce l-aş „ierta” pe Celan şi pentru unele asocieri prea banale în contrastul lor: „negrul lapte al zorilor”, „o aripă mare de plumb şi alta de frunze”; pentru că la el cuvântul se agaţă de realitate şi o încetineşte (dar nu este oare acesta supremul scop al artei?) din suprema iluzie la care o îndeamnă istoria. De aceea la Celan realitatea dispare undeva în spatele oglinzii, care refuză reflectarea şi chiar îşi refuză acel adânc la care ar avea dreptul din cauză că, fundamental, oglinda inversează întotdeauna realitatea.

Poezia lui Celan lasă urme adânci în carne nu prin tematică sau motive, care sunt deja componente ale arsenalului poetic obişnuit, ci prin intensitatea cu care poetul le contemplă, aidoma unor particule aflate în faţa unei priviri curioase, care apoi le pune deoparte, nesigură dacă are de a face cu diamante sau cu neobişnuite vestigii ale unei combustii poetice a sentimentelor. Este o poezie confesivă de o neobişnuită concreteţe, cuvintele fiind încrustate în carnea verbului în care este firesc să simţi cum „cel ce inima-şi smulge din piept, trandafirul atinge” sau să fii lovit de „ciocane bătute în tăcere”; eul trăieşte lângă întuneric, îngroaşă cu propria frică de moarte, pe care o acceptă, transparenţa fluidă a oglinzii. Materia lui Celan este pururea bântuită de o combustie internă: ochii ce-şi aprind cenuşa, porumbeii de sticlă (urmare a unei combustii care sublimează materia!) determină timpul să se refugieze în cuvânt, deoarece alcătuirile din universul celanian sunt menite să-l fragilizeze şi mai mult: fie prin contingentul istoric (timpul zăvoreşte sufletele într-un oraş de nisip sau este biciuit până la sânge), fie prin fragilitatea biologică  (albastrul ochilor făpturii iubite înnoieşte legătura dintre anotimpuri, un umăr este ars „de dogoarea luminilor stinse”). Viclenia materiei în lirica lui Celan este faptul că, deşi întreţine cu maliţie mai multe voci lirice, nu-şi trădează substanţa şi rămâne opacă în faţa privirii culturale şi „culturalizate” a lectorului modern. Lecţia ultimă a acestei poezii este, ca atare, faptul că realitatea este prea complicată în sine spre a mai fi încifrată.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Retrospectivă 2021: Ce-au mai făcut autorii noștri în ultimul an

Dragi cititoare, dragi cititori,

de cinci ani ne străduim să vă prezentăm cele mai noi apariții editoriale, poeme și proză din spațiul literar german și român. Echipa DLITE vă mulțumește că ne sunteți alături și vă dorește sărbători fericite și un 2022 care să ne aducă liniște și sănătate.

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”