Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Irina-Roxana Georgescu

Recitim Amazon – un poem-cult de Ștefan Manasia

Salutăm inspirația editurii Tracus Arte de a aduce din nou în prim plan Amazon și alte poeme, un volum încântător – ajuns, iată, la a treia ediție.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Ștefan Manasia
Data nașterii: 18.05.1977
Locul nașterii: Pitești
Cărți publicate: Amazon (Tritonic, 2003); Amazon și alte poeme (Vinea, 2005); Cartea micilor invazii (Cartea Românească, 2008); Motocicleta de lemn (Charmides, 2011); Bonobo sau cucerirea spațiului (Charmides, 2013); Cerul senin (Charmides, 2015); Stabilizator de aromă (Tribuna, 2016); Gustul cireșelor (Charmides, 2017); Amazon și alte poeme (Tracus Arte, 2020).


Amazonul lui Ștefan Manasia aduce în aluviunile lui, pe un teren bîntuit prin 2003 de secetă biografistă, o vegetaţie tropicală de limbaj, flori carnivore de imaginar, dar şi schije de gîndire magică despre actul poetic. Sclipirea intermitentă a acestora îl face pe poet să intre în pielea unui prădător la pîndă după iluminări, activîndu-i reflexele primitivului încă branşat direct prin simţuri la un univers electrizat pînă în lumile cele mai mici. Chiar dacă Manasia se proiectează, cu aroganţa şi tonul muşcător al tinereţii, într-un eu-zeu, el tînjeşte, de fapt, tocmai să fie traversat, locuit, sfîrtecat de acele lumi. Subtili curenţi de empatie îl ţin deci în zonele de margine şi interregn, iar de acolo de unde plăcile realului se fisurează şi se zgîlţîie poezia lui creşte la fel de brutală, la fel vitală ca samba născută în favele. – Adriana Stan

Iată, aşadar, un discurs epico-liric complex, ce evită artificiile şi se abandonează (sau şi-o calculează inspirat) mişcării lente, răbdătoare, celulare, a materiei infestate, cu care se simte solidar, de care se lasă impregnat, reuşind să transmită sentimentul unei intimități organice cu ceea ce e expulzat din cîmpul central al atenției poetice, dar supraviețuind dincolo de extremele alterări la care a fost supus. O asemenea apropiere de concretețea materială măsoară încă o dată distanța față de „mizerabilismul” la modă printre confrați de „promoție” ai lui Ștefan Manasia, care e şi una a calității discursului poetic, deloc „minimalist”, pauper şi superficial. Sensibilitate rănită, în felul său, acest poet are ceva din eroii lui Salinger, marginali în prospețimea şi luminozitatea ființei lor, față de lumea de azi, aproape general maculantă şi profanată. – Ion Pop

AMAZON

o istorie adevărată şi tristă, pentru Csilla

1
atunci cîinele scheună. privi sîrma ca pe o sondă precisă indestructibilă care avea să-i foreze venele cu încăpăţînare pînă-i va dibui sufletul

sufletul cîinelui atunci se predă

ştiind cum avea să moară în dimineaţa tulbure şi pustie, cînd manasia traversă cu îngrijorare nămolul unde se legăna, asemenea unui şlep, căminul CFR

ca să fii scriitor gîndea manasia trebuie să ai oase tari. iar ca să trăieşti, oasele sufletului trebuie să-ţi fie tari, ca la fotbalişti, ca la vite. căminul se apropia. căminul era un tei galben împodobit cu duhori

între gunoaie, nadăşul se tîra înapoi. ca un amazon hămesit încolăcise pilonii podului, aştepta

la un capăt, bine fixat în dane, căminul cfr, la celălalt, manasia în dimineaţa istorică şi acidă gîndind: ca să fii scriitor trebuie să pasezi podul, s-ajungi la teiul îmbătător, să ocoleşti cîinele ce-şi duce stăpînul de-o sîrmă şi, pe lîngă toate acestea, cum intri pe poartă, arată-te strălucitor!

cu mîinile butucănoase şi trudite, ţăranul meşterea sîrma ca pe un motoraş. făcea dovada hărniciei lui acolo, pe pod, şi manasia, oprindu-se din gîndit, se bucură.

se opri din gîndit şi se bucură. începu să traverseze nadăşul ca o pastă îngălată, curgînd aşadar în sus, ghemuit între piloni, răbdător

ocolind fisurile din spinarea metalică a podului, manasia înaintă şi întrebă privind uşor într-o parte: domnule, cum vă pot fi de folos?

2
zilele trec şi ayatolahul viziunii se îndepărtează de noi. zilele trec. ca studentele, inutile şi fade

trec zilele şi o dată cu ele ayatollahul viziunii, pulberea şi exaltarea şi sfinţenia vieţii de adolescent. iar atunci, mă întreb, ce-ar fi mai de folos decît

să ne umplem căuşul palmelor cu sodă, cu palmele lipite şi acoperindu-ne gurile, să ne rugăm

ingerînd praful alb şi binefăcător, să ne rugăm în felul nostru, asemenea marilor păcătoşi, care ştiu că nu mai au nimic de pierdut, că, de acolo de unde sînt ei, nu poate începe decît să le fie mai bine

şi dacă ratăm doza – eliberarea, cumsecădenia – o s-o luăm de la capăt, împreunîndu-ne palmele, căuşul umplîndu-l, în felul nostru rugîndu-ne

la un Dumnezeu atît de mare şi de curat cum nici n-a început să existe

trec zilele şi stomacul meu digeră tristeţea ca pe fluturi

dis-de-dimineaţă vine ayatollahul comunicării şi îmi umple paharul cu sodă: îl voi plăti cu sîngele meu, să nu mă grăbesc

3
după un timp, manasia repetă întrebarea, descîntă: domnule, cum vă pot fi de folos?

în clipa în care sufletul cîinelui se predă, cînd ţăranul, liniştit şi viclean, ca după cuminecătură, admise că se descurcă greu, dar se descurcă singur, întotdeauna o fo’ aşe

legă sîrma de grumazul alb. trase de ea să-i verifice rezistenţa. înnodă capătul celălalt de o sacoşă, tot mai sprinten, sprinţarul moş

amintindu-şi un episod din străinul lui camus, manasia acceptă şi se depărtă. hotărî că ţăranii din dîmbu-rotund au dreptul să-şi lege potăile cum vor

(era pe vremea cînd ayatollahul viziunii nu fusese înlocuit de căpitanul băsescu, vapoarele şi blocurile de locuinţe balansau toropite în dane. încolăciţi şi priponiţi în cele mai năstruşnice moduri, mii de cîini leneveau pe maidane)

ţăranul sîsîia ca un şarpe. cîinele scheuna. manasia traversă podul gustînd deja mireasma căminului, ghidat asemenea piloţilor de luminile de aterizare

căminul ancora în nămol ca un portavion. strălucea în dimineaţa tulbure. emana o căldură stranie, ameţitoare, călăuzindu-şi noul venit printre şiruri de ouă de libărci fosforescente ca neoanele, printre costumele portocalii ale ceferiştilor care, de-acuma, trebuiau să decoleze şi ei

nu se hotăra dacă să intre sau nu. îşi compunea o fizionomie savantă, un chip lombrosian menit să inspire teamă şi respect, duioşie – abia atunci portarii din lumea întreagă îi vor deschide porţile fără să mai pună întrebări, exclamînd: aşa, domnule, aşa da!

4
cînd primul ceferist ieşi în aerul de şosete uzate, salutîndu-l ca pe o veche cunoştinţă, apoi – nemaiavînd ce să spună – tăcînd, fiindcă salutul lui deschisese şi închisese deja o lume care, acum, levita lîngă ei

atent la lumea aceea, manasia se uită într-o parte, salutînd cu multă afecţiune la rîndu-i, pînă ce lumea, rotundă şi aurie, umplută cu săpun, explodă

şi se auzi un pleoscăit şi se auzi un schelălăit cînd manasia şi primul ceferist îşi uniră privirile într-o limbă de şarpe. limba încremeni

ţăranul se depărta apropiindu-se de cei doi

îndărăt nadăşul gîlgîia

un braţ nevăzut îl chema pe cîine-n adînc. cîinele îşi mieuna tristeţea şi, mieunîndu-şi-o, se rotea. printre gunoaie şi ferigi. valuri de noroi. peturi de bere şi cola săgetau luciul ca nişte fregate. desenau chipul morţii în torent

se rotea încă, ţinîndu-şi grumazul deasupra, cînd ţăranul trecu de cei doi sîsîind

un dumnezeu mic şi neputincios îi sugea viaţa prin pupilele cafenii, dar cîinele orb înota încă, repede-repede, mieunînd

nadăşul – evanghelizat şi fericit – încolăcea acum uşor. strînsoarea parcă slăbise, parcă voia să îl lase şi să îi spună pa! cum spui copiilor mici şi mîţelor încuiate-n apartament pa!

5
cîine alb îmbrăcat în lîna memoriei (de-un alb murdar), străbătînd potecile sufletului în chip de potaie. oprindu-se şi urinînd

cîine alb îmbrăcat în lîna memoriei (alb murdar), străbătînd potecile sufletului în chip de potaie, cu ochii de fluture. martirizat. scurs între fălcile unui trup lipsit de sfinţenie. nevertebrat

cîine alb îmbrăcat în lîna memoriei trece noaptea prin gard şi îţi linge mîna cu multă dulceaţă. îţi bandajează rănile sufletului. dar sufletul ţi-este un zigurat

cîine alb îmbrăcat în lîna memoriei adulmecă putrede flori uitate prin pieţe. călcînd pe perniţe cum ar mîngîia obrazul unei fetiţe. dar fetiţa îl vede, îl cheamă, l-acoperă cu impermeabilul ei. îl duce într-o cabină

deasupra amazonului veninos, cabina asta urcă la cer, alegînd un punct fix. pe calea lactee luminile s-au aprins

lumi fericite rememorînd mitul cîinelui. alb

© Tracus Arte

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)