Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

Robert Musil și-a făcut un selfie cu noi (în 1930)

Literatura e mai șmecheră decât ne place să ne imaginăm, în special literatura bună, care știe lucruri vitale și, dacă suntem înțelepți, acceptăm că poate să vadă în viitor. În august, fie că închideți taraba și vă trageți la o parte câteva săptămâni, fie că rămâneți pe baricade, vă invităm să recitiți o super-carte; noi tocmai am făcut-o – și garantăm că merită.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

De altfel, fragmentul de mai jos, reprezentativ, nu are nevoie de nici un fel de introducere.

 

OMUL FĂRĂ ÎNSUȘIRI

 

Într-o epocă în care croitorilor și bărbierilor li se atribuie importanța cuvenită și toată lumea se uită cu plăcere în oglindă, oamenii își închipuie adesea un loc în care ar vrea să-și petreacă viața sau cel puțin un loc unde ar reprezenta un semn de distincție să întârzie o vreme, chiar dacă ar simți că acolo nu ar dori în mod deosebit și cu plăcere să-și petreacă timpul. O asemenea obsesie este de mai multă vreme reprezentarea unui fel de superoraș american în care totul prinde viteză sau se oprește cu precizia unui mecanism de cronometru. Aerul și pământul alcătuiesc laolaltă un fel de furnicar străbătut de artere de trafic înălțându-se etaj după etaj. Trenuri suspendate, trenuri terestre, trenuri subterane, poșta funcționând prin serviciile telegramelor pneumatice, șiruri de camioane de transport aleargă orizontal, ascensoare expres pompează vertical mase de oameni de la un nivel de trafic la altul; în marile intersecții oamenii sar dintr-un mijloc de transport în celălalt, absorbiți, trași cu forța, de la locul lor de ritmul vehiculelor, unde între două viteze precipitate se creează câte o sincopă, o pauză, o mică fisură de douăzeci de secunde, fără să mai aibă timp să stea pe gânduri; mai apucă să schimbe repede în intervalele acestei grabe generale câteva cuvinte cu semenii. Întrebările și răspunsurile se îmbină laolaltă asemenea componentelor unui aparat, fiecare om are numai funcții precise, profesiile sunt concentrate în anumite locuri în grupuri, se mănâncă din mers, plăcerile sunt amenajate laolaltă în alte cartiere ale orașului, și iarăși în altă parte se înalță turnurile în care se regăsesc soția, familia, gramofonul și sufletul fiecăruia. Încordarea și destinderea, activitatea și dragostea sunt precis separate în timp și echilibrate potrivit unor temeinice experienețe de laborator. Dacă în vreuna din aceste activități intervin dificultăți, toată chestiunea e lăsată pur și simplu în suspensie; căci este găsită o altă treabă sau ocazional o cale mai bună, sau poate altcineva găsește soluția pentru ceea ce până atunci fusese greșit; în timp ce nimic nu consumă în mai mare măsură din forța colectivă decât pretenția insolentă de a avea o vocație, nu ar fi rău ca fiecare să aibă cu insistență în vedere un anumit țel personal. Într-o comunitate străbătută de energii, orice drum duce spre un țel pozitiv, dacă cei în cauză nu stau prea mult să șovăie și nu cad pe gânduri. Țelurile sunt stabilite pe termen scurt; dar și viața e scurtă, și în felul acesta câștigul este maxim, iar omul nici nu are nevoie de mai mult pentru a se simți fericit, căci ceea ce realizează îi formează sufletul, în vreme ce ceea ce își dorește fără a ajunge la împlinire nu face decât să-l pervertească; fericirea depinde în foarte mică măsură de ceea ce omul își dorește, cât mai degrabă de ceea ce acesta dobândește. De altfel, zoologia ne învață că dintr-o sumă de indivizi reduși se poate obține foarte bine un întreg de-a dreptul genial.

Nu este sigur că lucrurile se petrec astfel, dar asemenea reprezentări fac parte din visările agitate, în care se oglindesc mișcările neîntrerupte care ne poartă cu ele. Asemenea fantezii sunt superficiale, neliniștite și de scurtă durată. Dumnezeu știe cum vor evolua lucrurile în realitate. S-ar putea spune că avem în fiecare clipă în mâinile noastre începutul și că s-ar cuveni să facem câte un plan acceptabil pentru noi toți. Dacă, de exemplu, nu ne place că totul evoluează cu prea mare viteză, atunci să încercăm altceva! De exemplu, o evoluție foarte lentă, un fel de fericire tainică, fremătând misterios, în ritm de melc și păstrând expresia bovină a privirii care îi entuziasma  pe greci. Dar, nu acesta e adevărul. Suntem dominați de situație. Peregrinările noastre de zi și de noapte se desfășoară într-un asemenea context complex și facem astfel, în această situație, tot ceea ce se cade; ne bărbierim, mâncăm, iubim, citim cărți, ne vedem de profesia noastră, ca și când cei patru pereți din jurul nostru ar sta nemișcați, și partea nefirească este tocmai că pereții aceștia glisează fără ca noi să ne dăm seama, alunecând tot mai departe ca pe niște șine pe care și le proiectează înainte, ca pe niște fire lungi, și tatonând nesigur, fără să se știe unde vor ajunge. De altfel, vrem cu toții să facem pe cât posibil parte din forțele care determină mersul vremii. Avem deci un rol foarte tulbure de jucat și ne dăm seama, când privim în jur după o pauză mai lungă, cum peisajul s-a schimbat; ceea ce alunecă pe lângă noi alunecă mai departe pentru că nu se poate altfel, dar în ciuda resemnării noastre se afirmă cu tot mai multă forță senzația neplăcută că am fi trecut pe lângă țelul fixat sau că am fi apucat pe o cale greșită. Într-o bună zi simțim o nevoie irezistibilă: Să coborâm! Să sărim din mers! E nostalgia de a ne vedea opriți locului, de a nu ne mai dezvolta în continuare, de a rămâne blocați, de a ne reîntoarce la un punct dinaintea alunecării pe o pantă greșită!

Traducerea îi aparține lui Mircea Ivănescu. Ediția citată a fost îngrijită de Monica-Maria Aldea.

© Humanitas

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”

Ann Cotten: E foarte greu să fii om, dacă n-ai înnebunit încă.

Ann Cotten, scriitoare și traducătoare germană, s-a născut în 1982 în Ames, Iowa, USA. Activitatea ei este apreciată nu doar pe scena literară, ci și în domeniul artelor vizuale și al teoriei. A obținut numeroase premii literare dintre care amintim Premiul „Klopstock” (2015), Premiul „Hugo Ball” (2017) și Premiul International Pentru Literatură – Haus der Kulturen der Welt (2020), împreună cu autoarea Isabel Waidner, pentru traducerea romanului Decorațiuni teribile. În 2021 a obținut Premiul pentru Poezie „Gert Jonke”. Locuiește în Viena și Berlin.