Cel mai recent volum de poezie publicat de tine este Poemul curcubeu, apărut la Casa de Pariuri Literare. A luat naștere ca experiment, în urma unui pariu, și a fost scris timp de 8 ore neîntrerupte. De ce ai ales să scrii în afara spațiului casei, la Galeria Pygmalion din Timișoara?
Sunt un om reactiv și mi-am dat seama, de-a lungul celor 50 de ani, că am randament bun atunci când sunt provocat. Intelectual, în primul rând. Cum în ultimii cinci-șase ani de dinaintea lui 2019 poeziile pe care le scriam erau tot mai concentrate, mai scurte, m-am întrebat dacă nu cumva am o genă orientală și, în curând, o să fac doar hai-ku-uri. Ia să fiu în răspăr cu japonezul din mine și să scriu un poem, mi-am zis într-o noapte. Pot să stau – ca în legendele cu romancieri – ore în șir pe scaun și să scriu? Mă ține fundul? Am hotărât să mă provoc și să aflu răspunsurile. Și cum acasă există întotdeauna riscul să mă învingă confortul și lenea, am decis să scriu, timp de opt ore, cât are o zi de lucru, într-un spațiu public. Și așa am ajuns la Galeria Pygmalion (nume predestinat, nu?), în cadrul Festivalului Baroque Urban II, organizat de Fundația Meta, în 12 octombrie 2019. Am scris de la 10 dimineața până la șase seara, continuu, și ca să provoc curioșii să vadă, pe viu, în direct, cum se naște un text literar. A fost autodicteu, în urma căruia a rezultat Poemul curcubeu (i-am spus astfel și pentru că am folosit carioca pentru scrierea lui, dar și pentru că „vorbește” despre perioada adolescenței mele care, deși s-a petrecut în cei mai cumpliți ani ai epocii Ceaușescu, în frig, frică, lipsuri, întuneric, a avut și culorile curcubeului).
În prefața cărții scrii că scriitorii au servicii care „nu prea sunt într-o relație apropiată cu literatura”. Cum e în cazul tău? Te ajută joburile pe care le ai să scrii sau te țin departe de propriul scris?
După ani mulți, în care am avut și câte trei servicii (fiindcă salariul foate mic de la unul singur nu asigura coșul zilinic al familiei), am ajuns, slavă Domnului, să stau într-un singur loc, la un sigur job. Fac o muncă de birou la compania care asigură serviciile de apă și canalizare în Timișoara și în aproape tot Timișul, îmi place ce lucrez – în compartimentul de consilieri al firmei –, dar rareori munca mea, chiar dacă necesită inclusiv creativitate și imaginație, are câte ceva în comun cu literatura. Poate că e mai bine așa, fiindcă tânjesc continuu să citesc și să scriu, tânjeală care se mai ostoiește seara și noaptea, în weekenduri și în concedii, la sărbătorile legale ori la „punțile” pe care le face guvernul, indiferent de culoarea lui, trăiască și-nflorească!
Ai scris acest volum și ca protest împotriva modului în care sunt percepuți scriitorii. Cu ce astfel de clișee te-ai tot întâlnit?
Chiar dacă a pornit ca un pariu cu mine, poemul e scris cu plăcere și cu fervoare, nu doar cu îndârjire. Când mi s-a relevat subiectul, ca norocul, chiar de la primul vers, ceea ce-mi părea un risc (și chiar era, fiindcă m-aș fi putut bloca și rata) și o corvoadă (opt ore de scris…?!), s-a transformat într-o poveste ce a mers, vers cu vers, mai bine de 15 metri. Unul dintre „cârligele” mele a fost să arăt, în public, că și literații muncesc, își consumă timpul liber (eu am lucrat sâmbăta), sunt concentrați, își storc creierii, mușcă din cariocă, se uită lung și fix, strâng din fălci, îi doare spatele, amorțesc, le pocnesc genunchii, sunt oameni. Unii care, pe riscul lor, fac produse culturale ce împing lumea asta înainte; și nu de azi, de ieri. Să fim înțeleși: nu mă consider victimă, dimpotrivă, sunt norocosul posesor al unei damblale – cea a scrisului – de care mă bucur fără acordul nimănui. Dar îmi sare cerneala când aud mirări sau interogații de genul ce mare lucru fac și scriitorii, scârțâie și ei hârtia sau înnegresc ecranele, ca noi toți. Poftim, mă?!
Te-ai fi cunoscut la fel de bine dacă nu luai contact cu tine și prin intermediul scrisului? Ce crezi că ar fi rămas un pic ascuns, învăluit în enigme existențiale?
Una dintre marile descoperiri ale scrisului suntem chiar noi, ăștia cei care o comitem. Iar poeții, cu asupra de măsură, ei fiind chiar subiectul despre care se scrie, când nu sunt personajele ascunse ori la vedere ale narațiunilor de tot felul, ale ermetismelor ori jocurilor de cuvinte și de inteligență. Surpriza și frumusețea e că te descoperi chiar în timpul în care scrii, așa cum o fotografie se conturează treptat, după ce o scoți din revelator. Scriu ca să mă surprind, ca să-mi fac mie plăcerea de a-mi afla secretele, de a rememora și retrăi diverse întâmplări, de a-mi imagina fel de fel, de a mă privi în rândurile înșirate de propria mână. Ce bine de cei care avem șansa să scriem literatură, ce noroc pe oamenii care au pasiuni creative!
În textul care însoțește volumul scrii „se scrie enorm, arta a ajuns să fie aproape orice are chef oricine să o numească astfel.” Care ar fi istoria acestei deprecieri?
E evident că de când cu existența rețelelor sociale, a blogurilor, a online-ului, arta scrisului și-a pierdut din importanță și din cititori. Toată lumea scrie, când să mai și citească? Numărul cărților ce apar anual a crescut continuu, cantitatea de texte este uriașă, e o inflație nebunească, asta într-un context în care vizualul e tot mai captivant, programele dedicate filmelor sunt ieftine, internetul, la rându-i, oferă atâtea ocazii pentru divertisment, instituția criticii literare s-a prăbușit, spaima de ridicol a dispărut, totul, absolut totul, bun sau prost, a devenit chestie de gust, iar, cum știm de la bătrâni, gusturile sunt diferite. Și, mai ales, nu se discută… În pandemie s-a scris și mai vârtos, editurile au restrâns tirajele ca să publice cât mai multe titluri. Partea nasoală e că nu se mai prea văd cărțile cu adevărat bune de cărțile cu adevărat proaste. Își fac loc cu greu. Librarii nu mai sunt nici ei, decât cu excepții, profesioniștii care știu aproape fiecare carte pe care o au spre vânzare. Dar trebuie să ne împăcăm cu asta. Iar dacă nu, să nu ne împăcăm.
Textele din acest volum au fost scrise pe o coală de 15 m, folosind diferite culori. Ai putut, în momentul scrierii, să retușezi ceea ce nu-ți mai plăcea? Sau totul a fost gândit să fie ireversibil? Ce relație ai cu ireversibilitatea?
Hârtia sigur era mai lungă, fiind capătul unei bobine dintre cele pe care se tipăresc ziare. Mi-a rămas nescrisă destulă, o țin pentru o experiență viitoare. Sau pentru un alt experiment.
Dragă Andra, probabil că aș fi putut să corectez (fac asta acribios cu tot ceea ce scriu, e important să elimin balastul din text), să retușez, cum spui tu, dar mi-am impus din start să nu procedez astfel, de data asta. Cum să mâzgălești un curcubeu? Așa că m-am concentrat, m-am imersat în poveste și am căutat să fiu cât mai conectat la ceea ce scriu. Era și un act de bravadă, prin urmare nu voiam să se vadă tăieturile prin care iese sângele din text. Și mai e ceva. Când m-am hotărât să fac experimentul nu m-am gândit să public ce-o să scriu. Performance-ul era mai important decât performanța literară. Pictori care ies l-a făcut portrete sau peisaje se văd relativ frecvent. Muzicienii stradali sunt și ei parte din peisaj. Însă poeți care scriu în văzul lumii nu-s prea deși. Deși, cum am stabilit amândoi, mai toată lumea de pe lumea asta scrie.
Eu mi-am luat inima-n dinți și-am ieșit în… geam. Ei bine, după aproape un an și jumătate am decis să desecretizez poemul, să-l recitesc ca să aflu dacă stă sau e praf. Când am scris, am avut șfunc, cred că și coerență, scriu de prea mult timp ca să nu intuiesc ce rezistă și ce nu, dar contează cât și ce din acel întreg funcționează, are valoare, e poezie. Eu mi-am răspuns, contează acum ce spun cititorii.
Volumul beneficiază de o ediție sonoră și de un film.
Fetele care au organizat Festivalul Barque Urban, coordonate de Mirela Stoeac-Vlăduți, au avut inspirația să filmeze, timp de opt ore, scrierea poemului. Așa că un cristian, editorul, când a aflat că există această documentare a performance-ului, m-a rugat să i-l pun la dispoziție ca să îl comprime la vreo 20 de minute, iar peste imagini să suprapună lectura mea din poem. Cred că e important ce a făcut el cu echipa sa, fiindcă, tocmai vorbeam, nu?, cartea se bate cu produse culturale tot mai sofisticate, mai bine ambalate, mai ațâțătoare. Or, când la un preț de 20 de lei poți să iei o carte de poezie ce are și poze color (fotografii din timpul și chiar după terminarea experimentului), dar și un film special, e aproape imposibil să reziști unei astfel de oferte. Nu-i așa?
Robert Şerban este scriitor și jurnalist, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Realizator și moderator al emisiunii culturale Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3), redactor al revistei Orizont.
A publicat peste 20 cărți de beletristică, majoritatea de poezie, pentru care a primit mai multe premii literare. Cea mai recentă carte a sa este Oameni în trening (povestiri, Polirom, 2021). Poeziile i-au apărut în antologii, publicații ori volume proprii în limbile germană, franceză, engleză, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, spaniolă, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș, portugheză etc.
