Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Ed. Tracus Arte, Suzana Fântânariu

Rodica Draghincescu: „Zona roșie sau viralitatea politică” (interviu)

Rodica Draghincescu a publicat în urmă cu câteva luni volumul de poezie „Copilul cu piele de iarnă” (Editura Tracus Arte). Tradusă în numeroase limbi de circulație internațională, autoarea mărturisește că „cel mai bine, ca scriitoare, mi-a fost în Germania, atât din punct de vedere al receptării operei, cât și al drepturilor de autor, al burselor, rezidențelor și onorariilor substanțiale.” Un dialog realizat de Andra Rotaru, care pornește de la „Copilul cu piele de iarnă” și se ramifică în direcții multiple:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Critica literară te-a încadrat în generația `90. Ce i-ar spune Rodica Draghincescu din timpurile de debut Rodicăi de astăzi, care a publicat recent volumul Copilul cu piele de iarnă (Editura Tracus Arte)?
Am debutat cu Aproape cald (editura Plumb, Bacău 1993), volum însoțit de propriile mele ilustrații. Inițial, îi propusesem lui Marcel Breilean, artist fin și imprevizibil, să îmi ilustreze cartea. Am cântărit și discutat poemele, am petrecut sâmbete creative împreună, până când, în biblioteca mea, Marcel a găsit niște schițe și desene de-ale subsemnatei, dubioșenii care lui i s-au părut interesante. Pentru mine erau dese(m)ne antistress, pe care obișnuiam să le fac în timpul cursurilor plictisitoare de la facultate. În clipa în care le-a găsit, maestrul a renunțat la ilustrarea poemelor mele.

Probabil desenele acelea aveau un drum comun cu poeziile din carte.
Dubioșeniile erau gravuri (bravuri?), gâlme de gândire, fire de respirație, un mic ritual de însoțire plastică a fazelor prepoetice. Stimul legat de un relief emoțional și de un context grafic pe măsură. Stările în sine inaugurau punerea în pagină a autodicteului cerebral, după care meningea poesisului trecea la treabă.

Poate că Marcel Breilean avea o altă perspectivă asupra caietelor tale…
El le considera proaspete și ilustrative, cu umor caricatural. Bref, un soi de scurt-circuite artistice. Din nefericire, Marcel a avut ultimul cuvânt și nici azi nu înțeleg de ce. Așadar, Aproape cald conține mâzgăleli antistress.

Dar poeta de atunci, cea care se rușina de desenele ei?
Rodica Draghincescu din Aproape cald (cu Mircea Mihăieș – pe coperta IV) nu este chiar diferită de cea din Copilul cu piele de iarnă, dar nu este nici „total” aceeași. Dacă veți citi cărțile mele de poezie, veți observa că fiecare ciclu dezvoltă o altă temă și prelucrează o altă viziune, însă implicarea, menirea și condiția poeziei sunt la fel de directe și sincere ca în Aproape cald… Versurile expun realități trăite sau trăibile, uneori redate aievea, alteori parodiate cu lame ascuțite, drepte sau curbe. Prin incizii și disecții, fără gratuități lirice, cuvintele trăiesc visceral și gândesc dincolo de iconic. Fiece cuvânt atârnă de gând. Fiece gând atârnă de un loc mnezic, în care timpul stă mediator între gânditor și creator.
Pe Rodica din Aproape cald o obsedau mașinăriile meta-fizice (Rodica a văzut mereu lumea ca o mașinărie cu leviere, pedale, pârghii, butoane, frâne, volan etc). Pe poeta din toate rodicile mele o interesa funcționarea argumentului (poetic sau apoetic) într-un univers mecanic aflat în rotație și în efect direct cu adevărul. Rodicile cărților mele iubesc detaliul mărturisit. Cărțile au, în subterană, bucle, vârste și crize umane, dovezi ale trecerilor de la eu la noi

Ai publicat volume de poezie, proză, eseu literar în România, Franța, Germania, Luxemburg, Canada și America. În ce spațiu literar te-ai simțit pe deplin liberă?
Am darul de a mă adapta la munci, obligații și situații, de a înțelege pe loc ce și de ce mi se cere și ce și cum pot oferi. Când este vorba de a apăra literatura, nu îmi e frică să trec la arme și fapte. Dar, așa cum știm cu toții, conjuncțional și conjuctural, există și un dar… Cel mai bine, ca scriitoare, mi-a fost în Germania, atât din punct de vedere al receptării operei, cât și al drepturilor de autor, al burselor, rezidențelor și onorariilor substanțiale.

Nu în Franța?
În Franța satisfacțiile au fost pur lingvistice, pur literare. Financiarul este un subiect de evitat. Drepturile de autor au fost și sunt încă rare sau inexistente, ca în România. Satisfacțiile mele de francofonă au ținut mai mult de acceptare, de asimilare, de integrarea mea în câmpul muncii, de primirea cetățeniei franceze pentru merit cultural.

Ai ajuns cu poezia și în America… Ai două cărți de poezie…
În America, cărțile mele editate la Cervena Barva și Finishing Line Press, în traducerea Antuzei Genescu & Adam J. Sorkin, precum și a lui Howard Scott, au fost onorate de câteva invitații în universități (de fiecare dată în cadrul curusurilor și seminariilor de la French Department), unde numai scriitorii profesioniști au onoarea să modereze ateliere de literatură contemporană. Desigur, în America am avut și lecturi publice (în interpretarea actriței-poete Hélène Cardona), mese rotunde în cafenele celebre din New York și Pennsylvania. Poezia mi-a dat libertatea de a fi călător vorbitor și observator în expansiune….

Din 2014 ești inițiatoarea colecției de poezie de la editura Klak Verlag din Berlin. Ce autori ai descoperit, ce te incită la un autor pentru a-l recomanda?
Editura Klak, la începuturile ei, nu intenționa să publice poezie. Editorul, un documentalist berlinez, interesat de culturile populare, de romanele polițiste, de muzica etniilor din Estul Europei, de utilitatea ghidurilor turistice, de tot ce este poveste de ieri și de azi, s-a dovedit la început reticent. I-am propus crearea unei colecții de poezie, colecție pe care am botezat-o Klak Poetry. Vreme de un an, la telefon, am convins proprietarul editurii să își diversifice linia editorială, să o europenizeze. I-am explicat faptul că poeții îi vor promova editura la târguri de carte, festivaluri, workshopuri, lecturi publice, de care romancierii, în general, beneficiază mai puțin. Ei, romancierii, dau lovitura în țările occidentale prin teme cerute de piețele și modelele politice ale societății, mai rar prin romane memorabile. Și uite așa, editorul a realizat că a venit momentul să adăuge editurii lui o colecție de poezie. Cum poezia și poeții de orice limbă nu erau punctul lui forte, m-a rugat să îi propun, prin webmagazinul multilingv Levure littéraire (www.levurelitteraire.com) autori buni, vandabili. Așa i-am recomandat pe Jacques Darras (F), Jean-Pierre Siméon (F), Serge Pey (F), Françoise Hăn (F), Ilya Kaminski (USA), Huang Hăn (China), Dinu Flămând (R), Dumitru Crudu (M), Martin Solotruk (Sk) etc. Nu toți au fost publicați.

Ce criterii ai atunci când faci aceste alegeri?
Ce mă incită la un poet când îl recomand unei edituri? În primul rând, caut autori cu o scriitură pe placul publicului cititor. Cititorii germani, ca și Domnul Becken, editorul de la Klak, ocolesc poeții. Multe edituri germane, precum suratele lor occidentale, au cam întors spatele poeților.
Poezia cere întâmpinare prin educație lingvistică, filozofică și experiență comunicativă între corp, limbă și text (ea se mișcă în armonie sau dizarmonie cu mințile și sufletele cititorilor). Ce criterii în alegere?

Da, cum procedezi?
Criteriile sunt nesigure și neclare. Una este să aleg poeții pe care „i-as publica eu”, alta este să îi trimit editorului străin scriitori traduși în limba și mentalitatea unui public obișnuit cu scriitorii lui naționali. Criteriile țin și de personalitatea autorului, de implicarea acestuia în susținerea cărții și a editurii care l-a publicat. Acceptarea valorică și circulația autorilor străini se fac anevoios. Ca poet „de limbă străină” este greu să obții subvenții, burse, e și mai greu să ai circumstanțe norocoase. Este aproape imposibil să te impui cu adevărat în alt spațiu lingvistic.

Este mai ușor să știi cine ești într-o carte, decât în spațiul real de zi cu zi?
Dacă suntem realiști, realizăm că suntem iluzii de carne și oase în spațiul real. Arareori sfârșim la loc de cinste, într-o casă cu semeni și animale la fel de iluzorii ca noi. Într-un depozit de librărie, mai devreme sau mai târziu ajungem doar cuvinte iluzorii pe gustul șoarecilor.

Câteva poeme din acest volum au fost scrise în perioada pandemiei. Ai trăit perioade mai bizare decât cele de acum?
Din martie până în clipa de față m-am hrănit la cantina virusului, mâncând porții de frică. În Lorena, regiunea franceză în care trăiesc, din primăvară și până cine știe când, au fost și vor fi mii de morți, iar carantina a fost și va fi drastică. Obișnuită să parcug pe jos cel puțin 9 km pe zi, să car două joburi în spate, să urc și în tren, în autobuz, în taxi, m-am trezit peste noapte, pușcăriașă, deplasându-mă în casă cu încetinitorul de la o fereastră la alta. Au urmat domesticirea obligatorie, dubiile, întrebările, insomniile, dorul de părinții aflați la 1500 km depărtare. M-am simțit cobai nostalgic, precum personajele din romanele lui Stefan Zweig. În această depresie mondială, am găsit timp gol de gândit, de răstălmăcit, de citit și scris, timp pustiu de autoizolare și anxietate. Gripe, viruși mortali, molime, dezastre au tot existat de-a lungul vieților noastre, însă au fost combătute cu mai mult optimism (naivitate?) și cu mai multă conștiință colectivă (deloc mondializată pe atunci). Tipuri de calamități biologice, interacțiuni morfologice și fiziologice, genotipuri și fenotipuri patologice, molime, mutații și exapansiuni maladive au marcat omenirea. Să ne amintim doar gripa spaniolă, gripa din Hong Kong, gripa asiatică din anii 2000. Milioane de oameni au dispărut de pe fața pământului însă parcă niciodată lumea nu a fost mai dezmembrată și mai paralizată ca acum. Ni se impune, persistent, o liniște morbidă, convulsivă, obsesivă. Până și războaiele s-au ascuns sub plapumele religiilor. Vaccinul tămăduitor a rămas de la origini și pâna azi cu precădere dogmatic, teologic, religios. Virusul divide și stăpânește slăbiciuni și adevăruri relevante. Viralitatea este politică, este complot, este sfârșit de altceva, în care ceva se întamplă în secret contra voinței și putinței noastre. Michel Foucault vorbea bine, la timpul lui, despre sistemele politice ale viitorului. Marile puteri sau își pierd capacitatea fizică și politică de a guverna sau își centralizează eficacitatea și autoritatea. Unde și când mai putem trăi dacă nu mai avem încredere și nădejde în ziua de mâine ? Supunere sau punere în pământ ?

Cum s-a comportat scrisul tău într-o astfel de celulă?
Scrisul îmi era singura fugă din zona roșie a doctrinelor și a latrinelor mass-media. El nu se temea că scriitoarea lui o ia razna. El nu se supunea sanitarului politic și presei de presiune Covid – 19!

Ai fost afectată…

Niciodată nu am fost prizoniera unei case în pandemie personală. Niciodată nu am pândit la ferestre oamenii care nu se mai arătau pe stradă, vântul care sufla fără folos, ploaia mirosind a clor, soarele în jurul căruia gravitau sobru și rece planetele economiei mondiale.

Televizorul vorbea ore în șir, se oprea și repornea singur. El era zeul și totemul casei, radioul, emisia și recepția, unda vizuală, vorbirea la distanță, pseudo mișcarea, răul perfecționat și escortat cu pompa funerară. Televizorul purta masca la rang de știre populară. Dezinformarea se făcea cu sau fără voie. Dările de seamă se numeau actualități oficiale sau fake news. Denaturarea deliberată era minciună medicală, virtuală, prezidențială. Manipularea afecta sănătatea și libertatea fiecăruia..
3 luni de coșmar, de criză mondială acută, de distanțare și izolare. Mă imaginam zilnic într-o sală de operație, cu brațele întinse, gata de somnul rațiunii care naște monștri

Scrii: „Tot ce le-am dovedit cu premii la școală m-a exclus din moștenire”. Cum a fost situația, adult fiind, după ce volumele tale au fost premiate și în străinătate? Ce moștenire îți oferea România în momentul plecării?
Când ești invitat și așteptat ca scriitor dincolo de granițele țării tale, premiile de acasă ajung simple referințe în protocolul burselor sau al rezidențelor de autor. Ele a-cumulează punct oficiale. Pe urmă, vine momentul cheie când trebuie să te arăți în afara CV-ului, când trebuie să arăți ce poți în partea opusă vorbelor de pe hârtie. Vine timpul când vei fi nevoit să te afirmi singur, fără prietenii de breaslă, fără premii și proptele protectoare, în corelație cu necunoscutul. Talentul, originalitatea, deșteptăciunea și sociabilitatea vor conta cât toate premiile și sprijinul fratern din țara de unde vii. E util să ai premii, e și mai folositor să ai știința și arta viețuiii într-un loc îndepărtat de casă.

Cum percepi tu moștenirea României?
Cu multe obstacole, mai degrabă. Ca români, nu este necomplicat să ne facem auziți, ascultați și acceptați, printre mari entități valorice. Antidotul numărul 1 este învățarea și stăpânirea limbii țării respective. Urmează o întreaga listă de ingrediente, mirodenii și tehnici din bucătăria fiecăruia. Asta ca să provoci și să satisfaci apetitul unei noi realități (donner l’appétit), în care stările de fapt sunt în opoziție cu posibilitățile.

Dacă ar fi să primești astăzi o păpușă, cum ai vrea să fie?
La piețele de vechituri se află păpușile care mă încântă. În Germania, în Luxemburg, în Franta, la marché aux puces, există colecții de păpuși care costă doi-trei euro sau două-trei mii de euro, depinde de cel ce vrea să renunțe la păpușile-copii. Am fost recent la o fabrică de păpuși din Lorena, Le petit Collin (1850), fabrică de jucării ajunsă muzeu. A fost emoționant să văd restaurarea și punerea în folosință a străvechiului atelier al fabricii de jucării, unde putem asista încă la procesul de creare după regulile artei ludice, a unei păpusi din carton, pigmenți, celuloid și lemn (există și serii din porțelan și sticlă), devenind părtași la închipuirea păpușilor străstrăbunice.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.