Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Irina Georgescu-Groza | © arhiva autoarei

Român sau ungur?

Vă invităm să citiți un fragment din „Exodul mieilor”, noua carte a Irinei Georgescu Groza - recent apărută la Editura Nemira.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

În Exodul mieilor Irina Georgescu Groza nu se sfiește să abordeze ficțional o perioadă extrem de delicată din istoria României: zilele imediat următoare Dictatului de la Viena, unul dintre cele mai rușinoase dictate europene. Pe acest fundal de confuzie și revoltă au loc povești de dragoste, de trădare și de atrocități comise de horthyști. Folosindu-se de o galerie memorabilă de personaje, autoarea a reușit să scrie un roman istoric plin de suspans, să spună niște adevăruri istorice dureroase, să ne prezinte deznădejdea transilvănenilor obligați să ia drumul pribegiei. Totul, într-un stil captivant și alert. Cred că avem mare nevoie de astfel de romane, pentru că literatura română nu poate exista fără trecutul istoric al României.
Marin Mălaicu-Hondrari

Câinii-lupi ajung primii la fântâna din poiana plină de albăstrele ce se unduiesc în soare. Soldații maghiari merg călare, cei doi săteni sunt în urma lor, pe jos. Cercetează din vârful dealului zona verde, aproape rotundă, înconjurată de pădure, cu o fântână dărâmată în mijloc; din ea au mai rămas câteva cărămizi și prăjina groasă și strâmbă, proptită în cumpăna care arată ca o furcă înfiptă în pământ. Câinii latră pe lângă ghizduri – câteva sunt crăpate și stau să cadă.
Unul dintre soldați ajunge în dreptul puțului și îl ocolește fără să coboare de pe cal, privește iarba călcată în picioare și lemnele care s-au rupt din peretele puțului.
— Ăsta trebuie să fie! strigă în ungurește către celălalt soldat, care se apropie.
— Care dintre voi e fântânarul?
Se opresc în dreptul ghizdurilor, unul dintre ei se apleacă și se uită în fântână.
— Apăi, e adânc tare, zice ca pentru sine și se scarpină în cap.
— Ce-a zis? întreabă unul dintre soldați pe celălalt țăran.
— Timotei, traduce săteanul maghiar, spune că e foarte adânc. El e fântânarul, nu eu.
— Atunci el să coboare, răspunde soldatul și înconjoară locul călare.
— A zis să coboară.
— Mă, da’ sigur mă plătesc?
— Da’ ce mă-ntreabă pe mine?
— Mă, Pișta, tu întreabă-i dacă mă plătesc. Că tu așa ai zis, că am un comision de făcut pentru ei.
— Vrea să știe dacă îi dați bani.
Soldații se privesc și încep să râdă.
— N-a zis că-i ungur, de ce vorbești pentru el? zice unul dintre ei. Acuma nu mai știe ungurește?
— Eu sunt ungur ca voi, zice Pișta în timp ce-și frământă căciula între degete. El e fântânarul.
— E român?
— Ați zis că vreți un fântânar și el e singurul care-l știu! E cumnatul meu!
— Deci nu-i ungur?
— Ba da, că-l cheamă Timotei Székely. E însurat cu soru-mea, care și ea e unguroaică. A luat numele ei.
— Tu înțelegi ceva din ce zice ăsta? îi zice unul dintre soldați celuilalt, care ridică din umeri.
— Și-atunci de ce zici că tu ești ungurul și el e fântânarul?
— Și de ce nu pricepe ungurește? întreabă al doilea soldat cu ochii la Timotei.
— Că e cam surd, zice Pișta. E ungur și el, că e însurat cu soru-mea.
— Bă Pișta, ce tot vorbești cu ăștia?
Soldații râd iar. Timotei îi privește derutat, nu le înțelege pe deplin limba. Are părul creț, ciufulit și ochii cenușii. Se uită când la unul, când la altul și îi dă câte un ghiont lui Pișta. Nu-i place cum rânjesc soldații, n-are încredere în ei și se teme că bine nu e. L-au luat pe sus de-acasă și l-au dus la primărie, unde ofițerul se instalase chiar în biroul primarului. Mai era acolo un baron de care mai auzise, unul Wass, un grăsan tot timpul supărat, care gesticula cu degetele pline de inele. Din ce mai pricepe și el
ungurește, a înțeles că Wass a aflat că românii au fugit în tunelul făcut de armata imperială și că vrea să-i găsească. Toată lumea știa de Subtărâm, dar Timotei s-a făcut că n-a mai auzit de el până acum, că spera să nu-l trimită iscoadă în adâncuri. Pișta însă a turnat repede tot. Că e lângă satul lor, în Poiana Florilor, că-i duce el acolo. Pișta e mare găinar.
— Pișta, zi-mi dac-or zis ceva de mine.
— Bă, vorbește magyar sau tace. Spune că tu nu este ungur.
— Și tu ce le-ai zis?
— Că este ungur, da’ este surd.
— Și dau bani sau ce?
— Tu coboară, că altfel împușcă, mă. Mai vrea și bani! Timotei se uită neîncrezător la soldați și apoi se apleacă iar în fântână. Culoarul e îngust, abia o să încapă în el. Apa sclipește la adâncime, iar în oglinda ei neagră tremură imaginea unui  bărbat cu veșminte de călugăr. Îu! își zice Timotei. N-o fi asta fântâna blestemată?
— Ăsta-i puțu’ diavolului, mă!
Pe cumnat îl pufnește râsul, dar unul dintre soldați strigă la el.
— Bă! Termină prostii, că ne împușcă amândoi, aude?
— Ai zis de comision, mă, Pișta? spune tare, iar ecoul îi răspunde din adâncuri: Pișta, Pișta.
— Zis, dar ce vrea?
— Cum zici mă la…
— Tu n-aude să nu mai pune întrebări? îi zice Pișta printre dinți. Ăștia discută cu groful ăla care era la comună să găsește tunelul și asta face noi, după care scapă. Tu coboară și vede ce-i acolo, după care întoarce și-mi zice mie și eu le zice lor, pricepe?
— În ce mă bagi tu pe mine, mă, ungure, îi zice Timotei lui Pișta și apucă frânghia care-i înnegrită și subțiată în dreptul lui.
O trage tare și se uită la cumpănă și la furca în care e proptită.
— Kitart!*
Soldatul îi întinde lui Timotei un săculeț alb de pânză, închis la gură cu o sfoară, și îi spune ceva în ungurește.
— Zice că, după ce găsește intrarea, dă foc la dinamită.
— Vrea să bubuie asta în tunel?
— Da, mă. Haide, du-te!
— Și eu cum mai ies de-acolo?
— Iese repede, mă.
— Proști mai sunteți, dă Timotei din cap și se așază pe marginea fântânii, cu sfoara în mâini. Prinde sacul în spate, pe un umăr  își atârnă târnăcopul și se întoarce cu picioarele către apă. Se mai uită o dată în sus și își dă ușor drumul în culoarul răcoros.
Soldații îl urmăresc de pe cai, îi văd capul cum dispare încet și se apropie și ei, să vadă ce se întâmplă. Câinii aleargă în jurul cumpenei care se ridică.
— E cumnatul meu, rânjește Pișta către soldați. E băiat bun, de-ai noștri, le face cu ochiul.
— Bă, Pișta, ce căcat tot zici? se aude vocea lui Timotei, cu ecou.
Câinii încep să latre iar pe lângă ghizduri.
— Aicea-i de coborât serios, mă! Îi cel puțin de tri’jdi metri! Zi-le că puțul ăsta e abandonat de mult, că-i aproape secat! Sau mai bine zi-le că-i fântâna diavolului, poate o iau la sănătoasa!
Pișta se ridică de la marginea fântânii și le zice soldaților că puțul e secat, dar ei fac semn cu mâinile ca Timotei să continue să coboare.
— Să se uite bine pe unde e intrarea în tunel, zice unul dintre ei.
La ăsta n-a lucrat niciodată, dar în sat la ei, când e secetă, Timotei coboară până la adâncime – și treizeci de metri sub nivelul solului –, să sape cu târnăcopul în fântânile rămase fără apă.Era odată să se înece că nu s-a ridicat la timp și suise dintr-odată nivelul, dar de-atunci s-a învățat, și o secundă contează.
Ce nu-i place azi e că sfoara asta e subțiată, pentru că e veche și n-a mai fost înlocuită. Și nici nu prea-și găsește echilibrul, din cauză că e presat și nu lucrează în ritmul lui. Nici nu vrea să se mai uite la apă, de frică să nu vadă iar arătarea aia. Se opintește cu picioarele în peretele din bolovani și coboară câte puțin, rotindu-se în căutarea intrării în tunel. În timpul ăsta, își controlează și respirația, pe măsură ce se îndepărtează, căci aerul devine mai rarefiat.
— Zi, mă, găsește ceva?
Se uită în sus, la inelul întunecat în care apare capul în formă de pară al lui Pișta. Nu-i mai vede bine fața, dar deasupra cerul e albastru, fără nor. Se uită în jos, la găleata goală, care se învârte deasupra apei.
— Cumnate, strigă Timotei, găleata-i plină cu cârnați, eu zic să te cobori și tu cât mai grabnic, mâncător de căcat ce ești!
— Ce-a zis? întreabă unul dintre soldați.
— Glumește, zice Pișta roșu în obraji, aplecat peste marginea fântânii.
Timotei se răsucește ușor și atinge de jur împrejur pereții cu tălpile, după care își mai dă drumul puțin și coboară încet. Dinspre apă pornește un vuiet și un aer rece, care îl rotește cu tot cu sfoară, de parcă ar fi ușor ca puful. Drace! Timotei își face cruce cu limba și înghite în sec. Dacă urc, mă pușcă ăștia. Dacă mai cobor, mă-nhață diavolul.
— Mai zice ceva! se aude Pișta de sus.
Îi vede mogâldeața de cap, cu o claie de păr bălai. Câteva pietre cedează sub talpă și se duc în gol. Împinge mai tare și piciorul îi intră în perete.
— Mă, da’ cum o să fac eu…
— Ce spune? întreabă Pișta, iar vocea lui se pierde în puțul înalt.
Timotei coboară cu grijă pe sfoară, până ajunge în dreptul găurii. Bagă o mână și îndepărtează și restul de bolovani, până reușește să destupe intrarea. Câțiva sunt înțepeniți bine, se vede că de mult nu s-a mai folosit intrarea asta. De la atâtea mișcări, târnăcopul îi alunecă de pe umăr și cade cu zgomot peste găleata de sub el, după care se duce în apă.


* „Stai!“ – în orig. în lb. maghiară (n.a.).

Exodul mieilor e o lectură pasionantă, înțesată de drumuri anevoioase, călătorii teribile și povești de dragoste captivante. Victoria, Romi, Domnica, Miculuș sunt doar câțiva dintre protagoniștii pe care îi vei urmări în peregrinările lor cu sufletul la gură.

Ca fundal pentru acestea, Irina Georgescu Groza recreează și dezvoltă ficțional, la mai bine de 80 de ani distanță, episodul celui de-al doilea arbitraj de la Viena, momentul în care România a fost forțată să cedeze o parte din Transilvania Ungariei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Atmosfera epocii, evenimentul și consecințele sale sunt redate, așadar, prin intermediul unor istorii mici, personale, atât de-o parte, cât și de cealaltă a baricadei. Iar romanul vorbește, în ansamblul său, despre una dintre condițiile parcă dintotdeauna ale românilor: pribegia.


„Irina Georgescu Groza continuă să exploreze și aici formele în care poate turna alte și alte narațiuni fermecătoare, cum se poate reinventa literar de fiecare dată. Așa că, după un debut cu povestiri în diferite registre și un roman realist cu accente fantastice, onirice, gotice, scriitoarea se întoarce cu o ficțiune istorică: Exodul mieilor.
Perioada istorică aleasă, alternativele ficționale imaginate, poveștile care se întrepătrund, personajele vii, autentice, atașante, limbajul savuros, scriitura seducătoare, antrenantă, fluentă sunt doar câteva dintre elementele cu care autoarea își va cuceri din nou cititorii, sunt convinsă, încă de la primele pagini.“
Eli Bădică

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Nadja Küchenmeister: drum prin cartier

Nadja Küchenmeister s-a născut în 1981 la Berlin unde și locuiește în prezent. Poemele și textele ei în proză au fost publicate în numeroase reviste și antologii. Volumul ei de debut „Alle Lichter” (2010) a fost desemnat „Cartea lunii” de către Juriul Orașului Darmstadt.

Trei poezii de Horia Corcheș

„[…] un volum fresh, care își propune reîntoarcerea la o poezie directă și senzorială într-o lume tot mai reificată și mediată tehnologic.” (Alex Goldiș)