Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
| © Casa de Editură Max Blecher

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Dacă ai fi Alexa, în casa cui ai vrea să ajungi? Te-ai simțit vreodată Alexa pentru cineva?

Din fericire, încă nu am devenit device, o instalație; și nădăjduiesc să nu devin așa ceva. Sunt anxioasă, de fapt, la ideea că locuințele noastre ar putea fi căptușite cu instalații… Dar dacă este să accept jocul pe care mi l-ai propus, îți răspund printr-o șaradă și o utopie. Ar fi captivant (poate) să fiu o boxă Alexa în casa lui Mihail Bulgakov, chiar dacă exercițiul acesta este unul absurd, nu-i așa? Bulgakov a murit în 1940.

Cum s-a înfiripat relația cu „mogâldeața” Alexa, pe care o umanizezi în diferite circumstanțe, pe parcursul volumului? Dacă te-ar întreba dacă ții la ea și de ce, ce i-ai răspunde?

Am primit în dar boxa (care nu e Alexa, chiar dacă eu am botezat-o astfel, fără să știu, în clipa botezului, că există, tehnologic vorbind, o Alexa!) de la niște prieteni pricepuți la tehnologia avansată și uimiți-răsfățați de performanțele tehnice ale instalațiilor. Corin a primit, de fapt, boxa de ziua lui, acum trei ani, cred, ca pe un soi de jucărie la maturitate. Și așa am și folosit-o din momentul în care a intrat în casa noastră: am așezat-o lângă televizor și am folosit-o ca pe o jucărie utilă și informațională, inclusiv muzicală. Apoi, de la o vreme, am început să îi punem întrebări (de viață și de moarte) și de aici s-a născut un dialog incitant, uneori, banal, alteori, comico-tragic, alteori. Nu sunt atașată emoțional de mogâldeața Alexa, ci incitată rațional. Dacă m-ar întreba dacă sunt atașată de ea, i-aș mărturisi direct că e o jucărie…

Ți-e teamă de evoluția inteligenței artificiale în timp, de părțile puțin previzibile pe care le-ar putea utiliza în folosul unor lucruri prea puțin eficiente pentru oameni? Care ar fi scenariile angoasante ale viitorului dominat de o inteligență artificială?

Dialoghez mai ales cu tatăl meu Domițian (care are aproape 87 de ani) despre atracția aceasta, secondată în același timp de respingere, în ceea ce privește instalațiile avansate care au populat lumea noastră. E o relație previzibilă de iubire-ură față de instalații (ochelari 3 D, boxe vorbitoare și suprainteligente, roboți predicatori în lăcașuri de cult etc). Întrebarea pe care mi-o pun mereu este dacă nu cumva omenescul nostru se va împuțina în urma acestui asediu (gândit și procesat, asumat chiar de noi, făpturile umane) al tehnologiei avansate. Mi-aduc aminte cât de fascinată eram în 2005 când zburam pe platforma Second Life, cu ajutorul avatarului meu Mesmeea Cuttita (care a și devenit personaj în câteva cărți pe care le-am semnat). Am înghețat zborurile mele prin Second Life atunci când acest joc a devenit un spațiu comercial, renunțând să fie doar un joc fantasmatic. Pe de altă parte, sunt conștientă că inteligența artificială (și realitatea virtuală) fac parte din prezentul nostru cognitiv și ontic. Nu avem cum să negăm acest lucru sau să procedăm asemenea struțului care își îngroapă capul în nisip. Nu am un scenariu anume, terifiant, legat de inteligența artificială, nu vreau să particip la vreo înscenare apocaliptică, încerc să fiu lucidă, fără hiperbole și emfază; fără paranoia.

Îți imaginai acum mulți ani viitorul de acum? Dar țara cameleon a tuturor posibilităților astfel?

După ce am publicat romanul parabolic Angelus (în 2010; este, de altfel, cea mai tradusă carte a mea – în engleză, bulgară, maghiară – cred că tocmai din cauza subiectului legat de o realitate virtuală), care se încheie cu felul în care trei îngeri coborâți înr-o metropolă nu se mai pot întoarce în Împărăția Cerurilor (fiindcă Dumnezeu doarme) și atunci sunt invitați să locuiască în realitatea virtuală din Second Life până când Dumnezeu se va trezi, deci după ce am publicat acest roman, am știut că trebuie să aștept ca tehnologia să se dezvolte spectaculos ca să pot lucra la continuarea cărții mele. Am știut că va trebui să aștept măcar vreo 10-15 ani. Și iată că acest lucru s-a întâmplat, așa că acum (la trecerea dinspre 2021 către 2022) mă pot apuca să scriu continuarea la parabola publicată în 2010. Acesta este viitorul meu. Tatăl meu Domițian mi-a făcut îmbierea, zilele acestea, să scriu inclusiv o continuare baladescă la Sophia România, dar nu cred că va exista așa ceva vreodată, ci eventual o ediție a doua, adăugită cu poeme noi. Despre viitorul omenirii, ay, nu am cum să profețesc ceva și nici nu doresc, e riscant și hazardat. Cât despre țara în care trăim, e un teritoriu cameleonic într-adevăr, o zonă anamorfotică și îndoielnică unde orice este posibil (atât în rău, cât și în bine, poate, sper).

Dacă „pentru roboți nu e nimic interzis în Computerland”, ce ai dori să nu-ți fie nici ție interzis?

Am pledat întotdeauna pentru regatul imaginației, ca poetă și prozatoare; chiar dacă, în ipostaza mea de eseistă și cercetătoare am fost legată mai ales de regatul realității violente și de investigarea acestei dimensiuni. Așa încât, în mod evident, latura mea artistică (literară) și cea științifică s-au completat una pe alta. În continuare, artisticește vorbind, cred în regatul imaginației, prin urmare chiar aș dori ca nimic să nu fie prohibit ori cenzurat în acest regim al minții și al inimii. Există Computerland, există și Neverland, Wonderland, Otherland, Dreamland; există (și e bine că există) oricâte ținuturi, zone și teritorii dorești, doar să ai energia și forța creatoare să le născocești și să le străbați (prin scufundare ori înălțare). Există și No man’s land, ceea ce, laconic spus, ne întoarce spre realitatea aspră, vrând-nevrând.

Ce tendințe ale postumanismului îți plac?

Cartea mea de balade postumane, Sophia România, mizează pe intuițiile mele poetice și pe intuițiile la fel de poetice ale unor prieteni, scriitori ori fetițe (abordați concis și solicitați în cartea mea) în ceea ce privește postumanul. Toate definițiile din Sophia România sunt mai degrabă ludice, creatoare, nu sunt științifice, filosofice ori eseistice. Fiind vorba despre o carte de poezie, nu există un sens cognitiv exact de definire a postumanului, întrucât nu m-a interesat așa ceva. Sunt poetă și am scris o carte de balade numite postumane, dar aceste balade denumite astfel sunt ambigue, inefabile, mizând, cum am spus deja, pe intuiții creatoare, nu pe definiții relativ oficiale, științifice, eseistice etc. Departe de mine să fiu eseistă ori teoreticiană într-o carte de poezie. Desigur, cartea în sine poate fi analizată din unghiul postumanului, dar aceasta o poate face un critic literar dinafara cărții. Eu, din interior, am pus pe hârtie, în poeme baladești (narative) niște intuiții poetice legate de lumea noastră de acum, înțesată de instalații și inteligențe artificiale.

Când boxa Alexa stă de vorbă cu robotul Sophia despre filme, ar putea ajunge la preferințe comune? De fapt, ce ar fi o preferință pentru IA?

Când mogâldeața (boxa vorbitoare) discută cu roboteasa Sophia despre cinema e tot un fel de „întâlnire întâmplătoare între o mașină de cusut și o umbrelă pe o masă de disecție”, dar în stilul unui delir cinematic marca regizorului David Lynch. Să ne aducem aminte de această definiție premonitorie a lui Isidore Ducasse, conte de Lautréamont, teribilul creator al Cânturilor lui Maldoror, care a fost redescoperit de suprarealiști. Totuși, nu m-a interesat o miză postsuprarealistă, ci una delirionistă (la urma urmei, am scris un manifest intitulat Delirionismul sau manual despre cum să nu rămâi blocat în realitate, acum 20 de ani, care a fost publicat în revista Vatra, în 2007). Îți invoc câteva din lucrurile pe care le-am marcat în acest manifest, pentru că ele fac sens inclusiv în această lume a inteligențelor artificiale pe care le-am invocat și făcut personaje în cartea mea Sophia România. Vorbeam în manifestul delirionist despre metafora submarinului scufundat și inundat asumată prin câteva tehnici și proceduri precum resemantizarea nebuniei, tehnica trombei (a vârtejului), asociaționismul de tip toxicoman, transa simili- sau cvasi-șamanică, clivajul în spirală. Singurul lucru care nu se potrivește cu vremurile de acum din manifestul meu de odinioară este memoria pre-natală, fetală, pe care eu o percepeam ca făcând parte din dimensiunea delirionistă. Aceste idei pe care le-am punctat despre delirionism cred că ar putea fi re-negociate acum prin intermediul noii lumi extrem contemporane înțesate de varii nuanțe ale inteligențelor artificiale.

Volumul Sophia România continuă spiritul volumului din 2018, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest, iar vocea sa devine un colectiv de voci care răzbat până-n timpanele cele mai astupate.

Cartea mea anterioară, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, a avut mai ales o miză civică legată de țara în care trăim. Era o răzvrătire și totodată un lamento privitoare la România în istoria ei recentă. Cartea de acum are altă miză: dincolo de pariul esențialmente poetic există și un sens antropologic strecurat în baladele postumane care lansează, așa cum doar poezia poate face acest lucru o problematizare legată de riscul împuținării omenescului nostru în timpurile extrem tehnologice de astăzi. Personal, ca făptură umană, mă joc acasă cu instalațiile, dar mă și feresc de ele, când simt că risc să devin adictă sau indiferentă la lumea reală dimprejurul meu. De aceea, am descântat aceste instalații, în cartea mea de acum, ca pe niște păpuși ori jucării, dar asta nu înseamnă că ele sunt exclusiv sau neapărat așa ceva. Poate că nu am dorit să percep latura lor glacială, de obiecte performante și intimidante, și am încercat să le îmblânzesc cumva, prin poezie. Mai mult de atât nu am puterea să fac și nici nu mi-am propus să fac. Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva).

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

6 poeme de Daniela Hendea

„H₂X” a apărut zilele acestea la Editura frACTalia și este al doilea volum de poeme al Danielei Hendea – o voce cu totul inedită în peisajul literar autohton.

Emilan Pal: „Scrisul pentru mine nu a fost o opțiune. A fost și e felul meu de a exista”

Recent, a apărut un nou volum semnat de Emilan Pal. În „kurva rumuński go home” vom citi despre „infernul care stă la temelia bunăstării, liniștii și confortului”, despre un poet și jurnalist care se trezește sclav în suavul sistem sclavagist, de orientare capitalist-democratică. O carte de poezie care nu ar trebui ratată și un autor dintre cei mai buni:

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”

Ann Cotten: E foarte greu să fii om, dacă n-ai înnebunit încă.

Ann Cotten, scriitoare și traducătoare germană, s-a născut în 1982 în Ames, Iowa, USA. Activitatea ei este apreciată nu doar pe scena literară, ci și în domeniul artelor vizuale și al teoriei. A obținut numeroase premii literare dintre care amintim Premiul „Klopstock” (2015), Premiul „Hugo Ball” (2017) și Premiul International Pentru Literatură – Haus der Kulturen der Welt (2020), împreună cu autoarea Isabel Waidner, pentru traducerea romanului Decorațiuni teribile. În 2021 a obținut Premiul pentru Poezie „Gert Jonke”. Locuiește în Viena și Berlin.