Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Rareș Helici

„Să fii Vancu e ocnă”

RADU VANCU în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

B.C.: Deși este bine-cunoscută relația ta de prietenie („îndrăgostită”, cum îi spui în teza de doctorat) cu Mircea Ivănescu, m-a surprins să îi citesc numele în poemul care deschide volumul tău de debut (Epistole către Camelia, 2002) – e vorba de o trimitere la poemul care deschide volumul lui de debut (Versuri, 1968), poem în care e vorba, cum altfel, de o trimitere la un altul, celebru.

Înainte de asta, îl menționaseși pe Mircea Cărtărescu, de care am impresia că, între timp, a ajuns de asemenea să te lege o prietenie foarte solidă.

Sunt ei uriașii tăi, cei pe umerii cărora începeai să te ridici ca scriitor (și, cuviincios, ardelenește, îi atenționai în scris)?

Radu Vancu: Absolut! Cei doi Mirci sunt, pentru mine, polii plus ai poeziei noastre. (Plus Eminescu, pe care-l las acum deoparte.) Ei sunt cei la care am văzut prima oară că poezia adevărată e mai mult decât poezia, că literatura adevărată e mai mult decât literatura. Cu ei am avut epifania, căderea pielițelor de pe ochi, inclusiv de pe ochii inimii. Cu ei am văzut, de fapt, prima dată poezia. Și, dacă-l las pe Eminescu deoparte, e pentru că abia după ce i-am citit cum se cuvine pe cei doi Mirci am înțeles ce extraordinar poet personal e el, cât adevăr personal & realmente fizic (cum vorbești de o rană fizică) e și în marile lui desfășurări romantice. Dar ca să revin la Mirci: de la ei doi am înțeles că poezia e pe persoană fizică. Fie că o faci retractil & introvert (ca Ivănescu), fie că o faci seducător & extrovert (precum Cărtărescu), altă cale decât cea radical personală pentru mine nu există în poezie. De la ei am deprins-o, către ei se va duce mereu reverența mea absolută.

B.C.: Tot la capitolul previziuni, tot în volumul de debut: după alte câteva pagini îl invoci pe John Berryman – pe care, 10-15 ani mai târziu, ajungi să-l traduci.

Radu Vancu: Pe Berryman tot de la Ivănescu l-am deprins, el mi-a vorbit prima dată de el. Exemplarul meu din Dream Songs, cel după care am tradus, e chiar exemplarul lui Ivănescu; dacă nu mă înșel, mi l-a dat deodată cu o antologie din Bukowski tradus în germană la Deutscher Taschenbuch Verlag (țin minte cât m-a amuzat sunetul german al expresiei Bierdosenkultur de acolo); Bukowski mi s-a părut facil (mi se pare și acum), Berryman mi s-a părut the real thing – în același timp extrem de cultural & extrem de personal (ca Ivănescu), radical livresc și radical biografic, uneori plictisitor, alteori cu versuri-croșeu care te lasă lat & a căror amintire te bântuie (atunci trebuie că mi-a căzut sub ochi prima dată versul however things hurt, men hurt worse, care e și acum o piatră unghiulară pentru mine). Când i-am spus, la întâlnirea ulterioară, lui M.I. că mă îndrăgostisem de Berryman, i-au lucit ochii. L-a lăsat rece că m-a lăsat rece Bukowski (și pe el îl lăsa destul de rece, de fapt); iar antologia aia în germană a rămas de atunci pe vreunul din rafturile foarte din spate ale bibliotecii.

B.C.: Ai tradus în română și din Ezra Pound sau W.B. Yeats, dar pe ei nu-i numești explicit în versurile tale nici măcar o dată. (Numai pe Ivănescu îl invoci mai des decât pe Berryman; în aprox. 400 de poezii, raportul ajunge să fie 24-17.) De ce crezi că Berryman a tras la cântar mai tare decât ceilalți doi? Trebuie să existe un nod, ceva care să te fi făcut să-l cauți mai des, mai fierbinte.

Radu Vancu: Habar n-aveam că nu-l pomenesc nici o dată pe Pound, mi se pare urât din partea mea, fiindcă țin la el mult. (Ceva intertexte tot trebuie să fie.) De Berryman, ce-i drept, mă leagă personal mai multe – sinuciderea taților (al meu & al lui), la care se adaugă într-un fel pe care îmi vine greu să mi-l explic sinuciderea fratelui lui Ivănescu, plus misticismul de babe medievale pe care și americanul îl avea (aș da mult să fi putut participa la cursurile lui Berryman despre Evanghelii), plus atenția asta la poeții tineri, față de care era nu doar exigent, dar și incredibil de generos, plus alcoolismul, de care eu am reușit acum 12 ani să mă desprind, dar care pe el l-a ținut prizonier până la sfârșit (iar sinuciderea lui din ianuarie ‚72 are de-a face și cu dezintoxicarea din vara lui ‚70). Plus cultul prieteniei, plus tratarea poeziei ca orice altceva decât discurs cultural, mai degrabă ca pe o combinație între prieten, amantă & terapeut. Plus chestia asta, un fel de hibrid între știință & iluzionism, prin care transforma tot ce citea în ceva despre el însuși – un fel de luare pe persoană fizică a întregii literaturi, dar și a muzicii, și a filmelor – așadar a întregii culturi. Plus cultul pentru sfântul Augustin. Aveam, iată, mult prea multe în comun ca să nu cad definitiv pentru el. (Yeats nu m-a interesat niciodată prea tare, îi prefer părți din proză, care e un fel de Sadoveanu celtic cu imagini hipnotice – îmi amintesc de o domniță celtică din a cărui cosiță blondă cavalerul îndrăgostit reușise să obțină o buclă – atât de luminoasă, încât la lumina ei se coceau lanuri întregi de grâu, din lumina ei se desprindeau șiruri infinite de veri etc.)
B.C.: În apărarea celor spuse de mine mai sus, te citez: „m. ivănescu nu a mai scris nici un poem de trei ani, / zice – asta ar veni de prin nouăzeci și șapte – atunci am cunoscut-o pe cami; / este în ordinea lucrurilor o așezare strictă pe care o descoperi mai târziu și de care te înfiori”.

(C. G. Jung îi zice, știm, sincronicitate – și bate monedă pe importanța ei.)

Tot atunci, „prin primăvara lui ’97”, l-ai oprit pe Mircea Ivănescu în timp ce cobora scările Facultăţii de Litere din Sibiu să-l rogi să se uite peste poemele tale și a acceptat. „Am stabilit să-l sun a doua zi.”

E ca și când ți-ar fi predat ștafeta.

Radu Vancu: Eram și atunci, sunt și acum mult prea prizărit pentru a putea prelua vreo ștafetă de la Mircea Ivănescu. A făcut, mai degrabă, cu mine același exercițiu de generozitate pe care l-am văzut practicat de el și cu alți oameni la fel de lipsiți de talent ca și mine. Îndrăgostiți, ca și mine, de literatură – dar evident lipsiți de talent. Mi se rupe inima și azi când întâlnesc astfel de oameni; într-un fel, ei sunt sfinții adevărați ai literaturii – o scriu nesmintit decenii la rând, fără s-o poată de fapt scrie, îndrăgostiți de ea până la uitare de sine, indiferenți la faptul că ea nu poate să le răspundă. Mă includ printre ei – mai puțin în ce privește chestiunea sfințeniei, firește.

B.C.:  „Oare când ochiul aragazului arde și în jurul arsurii carnea nopții se strânge sfârâind / și urlete neauzite îți lovesc tâmplele – oare atunci să însemne că ți-e dor? / ce reconfortant e uneori să fii patetic.” Ți-ai propus vreodată să fii/să nu fii într-un anume fel în poezie?

Radu Vancu: Am citit, încă de foarte tânăr, cu enormă pasiune jurnalele, scrisorile, memoriile scriitorilor – căutând să-i găsesc cum arătau la vârsta mea, ce scriau, ce citeau, cum călcau asfaltul, cum se zice despre actori. Am înțeles destul de repede că nu există un vademecum, un Imitatio Poetae, că dificil nu e atât să scrii, cât să-ți găsești temele tale. A scrie înseamnă a-ți inventa temele scrisului, a-ți identifica resursele – a-ți atinge creierul cu propriul creier. Sau, cu o imagine care vine din Carnetele lui Camus, a-ți naște sufletul. Citesc și acum cu aceeași pasiune egografiile, autografiile, egoliteratura sau cum vrei să-i spui – dar nu pentru a vedea în ce fel vreau să fiu, ci mai degrabă pentru a vedea cum s-au descurcat ceilalți cu sufletele pe care și le-au inventat. Având în vedere cam ce suflete a pus în practică specia asta a noastră, am pornit cu așteptări destul de joase; dar există scriitori cărora chiar le-a ieșit, al căror suflet chiar trebuia inventat.

B.C.: Un alt lucru care mi-a atras atenția recitind Epistolele, dincolo de referințele la scriitori și artiști de tot felul, a fost alcoolul, abundența referințelor la crâșme și beții; și mi-am amintit că în termenii ăștia am auzit vorbindu-se prima oară despre tine, cum că ai fi băut monstruos.

Beer is fearful in the peaceful nights – de ce dracu o fi băut berryman, / dar ivănescu, ce fel de iad lichid o fi fost băutura pentru ei?” Ai găsit vreun răspuns cât de cât satisfăcător?

Radu Vancu: Nu prea. N-am știut de ce beau în deceniul meu alcoolic, nu știu nici acum de ce m-am oprit din băut. Sigur, pot găsi explicații biografice minime: am băut fiindcă astfel mi se părea că sunt cumva încă la aceeași masă cu tata, m-am oprit din băut fiindcă urma să mi se nască fiul. Probabil că sunt explicații chiar adevărate. Dar n-aș putea să-ți spun de ce am tras mereu cu ochiul la comerțul altor scriitori cu alcoolul, de ce eram atât de hipnotizat de cantitățile băute de ei, de ce făceam mereu concursuri cu ei, de ce mi-am construit mitologia asta în care alcoolul era o axiomă necesară a scrisului. Dacă mă înspăimânta ceva la gândul abandonării alcoolului, nu era în nici un caz întrebarea dacă o să rezist fără el – ci dacă o să mai pot scrie fără el. A fost o bucurie incredibilă să constat că, de fapt, pot scrie foarte bine și fără el. Că ceea ce credeam că e un ajutor esențial de fapt mai mult mă încurca.

B.C.:  Și totuși, „tristă e carnea după beția cu alcool ca și după beția cu cărți”. Crezi că o să te lași la un moment dat și de literatură?

Radu Vancu: A, nu, sunt sigur că nu vreau să mă las niciodată de literatură. Depinde, bineînțeles, dacă va vrea și ea să stea până la capăt cu mine. Există exemple de divorțuri radicale – când ea și-a luat tălpășița, sătulă de măgăriile pe care i le-a făcut scriitorul, și l-a lăsat cu ochii în soare. Pound, de pildă: după ce iese de la Saint Elizabeth’s, spune într-un interviu că mai are în față cel puțin două decenii de trăit – și, ergo, două decenii de scris, în care va recupera tot timpul pierdut în sanatoriul-închisoare. Și urmează, cum știi, două decenii de tăcere. N-a mai putut scrie nimic, n-a mai putut, cum zice într-un interviu final, să atingă inima gândurilor lui cu cuvinte. I-a făcut destule porcării poeziei – iar ea l-a abandonat complet. Sper să fiu în stare să nu-i fac poeziei porcării – iar ea să rămână cu mine până la final. Cum a rămas cu Brumaru, de pildă – el e exemplar și din punctul ăsta de vedere.

B.C.: Într-un poem din biographia litteraria (Vinea, 2006), al doilea volum publicat, te întrebi: „ești cu adevărat fiul cuiva înainte să împlinești douăzeci de ani?” Ce-ai răspunde acum?

Radu Vancu: Cred că voiam să întreb ceva mai radical: adică dacă ești cu adevărat fiul cuiva înainte ca el să moară. Relația mea cu tata, întreruptă de ștreangul lui în noiembrie ‚97, nu s-a oprit atunci; dimpotrivă, nu există zi în care să nu vorbesc cu el, în care să nu-l surprind privindu-mă. Am fost oare cu adevărat fiul lui înainte să-i surprind privirea asta? Mi se pare că-s tot mai mult fiul lui pe măsură ce mă apropiu de vârsta lui. Sunt acum doar cu 6 ani mai tânăr decât era el când a murit –  sunt aproape el, aproape literalmente el. Dacă el nu ar fi fost mort, nu aș fi putut spune asta – nu aș fi fost deodată fiul lui & el însuși. Ești cu adevărat fiul cuiva când devii el însuși – asta aș spune acum.

B.C.: Îți aduci aminte, te-ai surprins vreodată fantazând că ești fiul altcuiva – un om crescut de scriitori, un soi de Mowgli? De ce întreb: „doamne, și cum mă mai uit, cu ochii pociți de gelozie, / cum mai râvnesc la suflete-nchise în alte poeme, / henryul lui berryman, mopetele lui ivănescu, prietenii mei.”

Radu Vancu: Se leagă exact de ce spuneam mai sus, Bogdan: ești cu adevărat fiul cuiva când devii el însuși. Cum zice Bloom în cartea aia de acum o jumătate de secol, vrem să devenim maeștrii noștri – la fel de disperat cum vrem după aia să nu mai fim ei. Am vrut din toată inima să fiu Ivănescu, am vrut din toată inima să fiu Berryman – sper acum cu toată aceeași (aceeași?) inimă că nu sunt ei. Și, bineînțeles, dacă aș ști sigur că nu sunt nici unul dintre ei, aș suferi câinește. E unul dintre adorabilele jocuri perverse ale literaturii: acela de a te face să suferi și că ești ce ai vrut să fii, și că nu ești ce ai vrut să fii. De a te face ca, o dată ce ți-ai născut sufletul, să nu ieși nicicum bine. (Și poate că e pedeapsa justă pentru vanitatea de a îți fi născut un suflet – încă unul.)

B.C.: În volumul de debut punctezi, pe urmele lui T. S. Eliot, „aprilie e cea mai crudă lună”; în al doilea volum, curajos, rectifici, „noiembrie e luna cea mai crudă”.

Dacă macazul vieții personale pare să fi fost schimbat în anul în care i-ai cunoscut pe soția ta și pe Mircea Ivănescu, anul în care s-a sinucis tatăl tău (iartă-mă că aduc și eu asta în discuție), îndrăznesc să spun că, în ceea ce privește scrisul, schimbarea are loc în momentul în care îl pui pe noimebrie în locul lui aprilie; e clipa în care realitatea personală, bandajată și ascunsă până atunci în fel și chip, coace și sparge bășica de cultură; punctul din care în poezia ta începe o analiză-doliu îndelungată, străpunsă ici și colo de bucurii sau necazuri care, oricât de ascuțite, aș zice că rămân secundare.

Radu Vancu: Cred că ai perfect dreptate, Bogdan; îți sunt îndatorat și pentru observația asta atât de acută, și pentru compasiune. Îți mulțumesc & te îmbrățișez pentru amândouă. Revenind la observația ta: da, până când nu pui adevărul tău personal în joc, literatura rămâne doar literatură. O carcasă de cuvinte din care tot adevărul s-a retras. Când însă umpli carcasa asta cu tot adevărul tău personal, cochilia se animă, literatura prinde viață – și toată chestiunea încetează să mai fie despre cuvinte. Sau despre cuvintele altora. Devine o chestiune care pune cuvintele tale în joc, cantitățile tale de adevăruri – care se tot acumulează, devin tot mai greu de dus, dar ăsta e jocul – și numai așa poate fi jucat.

iarăşi în biroul de la facultate. fereastra deschisă, ploaia mărunţită bolborosind afazic.

mâna dreaptă proptită sub cap, înfundând ochiul în orbită

până când mica durere luminoasă amorţeşte, presat prea avan pe tăblia rece, cotul;

mâna stângă anabazic

plimbând, pe rectanglul de hârtie moron de alb, nu îndeajuns de zorită

pixul deşertând spermele cărora capul meu le e scrotul.

destul – poate nu destul – de pulbere. cu pârdalnica ei fire, grasa

de cotnari e ca un cal arab: duce-n cârcă om

subţire, dar îl prăvale pe cel slab.

da, păstorel. şi se pare că sunt slab. calul ăsta – nu-i ştiu rasa,

dac-o fi arăbesc sau altceva – al vinului amestecat cu amintirile despre pârdalnicul om

care eşti – ai fost? vei fi? – m-a zguduit azi mai dihai decât un tab.

pleoapa-mi stângă coborâtă asupra pupilei, involuntar,

cum era şi pleoapa ta stângă după şedinţele prelungite cu amicii.

rachiul şedea alb pe masă, cu pleoapa coborâtă viclean, la rându-i,

asupra flăcărilor rele jucând nevăzut peste infernalu-i heruvar,

iar eu recitam sau compuneam pe bani poeme pentru voi, gustul greţei şi al fricii

lichefiindu-mă, şi de demonii care m-au năpădit de-atunci tot încerc să scap, bându-i.

(biographia litteraria, Vinea)

 

B.C.: Deduc din poemul Elogiu vieții spirituale că, la 27 de ani și 11 luni, ai trecut printr-o încercare serioasă; viața ta a fost în pericol.

Radu Vancu: A trebuit să-l caut în volum ca să văd despre ce e vorba. Da, era 12 iunie 2006, peste o zi urma să fie lansată la târg Biographia litteraria – însă n-am mai ajuns la lansare, am făcut o apendicită, am fost operat, am rămas în Sibiu – operația trebuia să fie simplă, dar lucrurile s-au complicat, am fost ținut în operație o oră și ceva, a trecut efectul anesteziei, apoi tăietura a fost prea mare, doctorul a uitat în mine ațe care au supurat, au fost date afară de organism peste vreun an, în fine, îi sunt recunoscător corpului meu că n-a făcut o septicemie. Când am scris poemul mă răsfățam, de fapt; nu aveam cum să știu despre complicații, mă răsfățam scriind literatură de spital, probabil că citisem recent Venedikt Erofeev, de vreme ce apar corurile de îngeri (care vorbesc cu mine cum vorbesc cu Venecika în Moscova-Petușki), în fine, e mai degrabă o cochetărie literară decât ceva serios. (Cam ca tot ce am scris eu, în fond.)

B.C.: Primul vers pe care îl citim în volumul tău de debut este: „sărutul este forma ideală de biopsie”. Două rânduri mai jos: „nu întâmplător seara crește în jurul lui ca un cancer”. În alt poem: „cine va ști apoi forţa cu care fluidul în mine sapă, / fantastic cancer”. În Monstrul fericit (Cartier, 2009) apar din nou referințe la „tumorile brune”.

Au trecut câțiva ani, de la debut, cel puțin, până ți-a apărut Zodia cancerului. Jurnal 2012-2015 (Humanitas, 2017). E ca și cum ai fi știut încă de pe atunci, de la primul vers.

(Cât ar fi de greșit să credem că poezia cuprinde prezentul, trecutul și viitorul, că în momentul creației le experimentăm în simultaneitate?)

Radu Vancu: Dacă-mi aduc bine aminte, „sărutul este forma ideală de biopsie” e un vers-comandă primit de la Teodora Coman – care mi-a cerut să scriu un poem care să înceapă cu versul ăsta. Practicam uneori pe vremea aia jocul ăsta, tot Mircea Ivănescu mă învățase s-o fac, el mi-a cerut cândva să îi scriu până a doua zi să îi scriu șapte poeme, fiecare cu un vers de început, cu anumite cerințe precise legate de alte cuvinte care trebuiau să apară în anumite locuri în interiorul poemelor etc. A doua zi i le-am dus – le-a citit, culmea e că le-a lăudat – și mi-a spus franc că nu se aștepta să dau gata tema la timp. Sunt toate șapte în Epistole pentru Camelia, cred. Ca să vin direct la întrebarea ta: Eliot chiar spune (și undeva în Quartete, și în eseuri) că poezia abolește timpul, că face simultan totul. Sigur, el o spunea la modul apoftegmatic, mai degrabă ca pe niște versuri-aforism, memorabile, dar uscate, descărnate; dar e adevărat că, în același poem în care spune chestia asta memorabilă & seacă, are niște versuri care mă bântuie & care mă fac să văd în el o babă medievală la fel de prăpăstioasă ca și mine: „We die with the dying: / See, they depart, and we go with them. / We are born with the dead: / See, they return, and bring us with them”. Da, poezia cuprinde timpul (cu trecut, prezent și viitor); dar tot ea cuprinde și ce e dincolo de timp, ce e dincolo de ceea ce se vede – și, întorcându-se din țările care nu se văd, ne aduce și pe noi o dată cu ea.

B.C.: „Cine are rate poate construi microarmonia / chiar și din sentimente din carne de porc.” Sunt ratele la casă noua lege morală, ceea ce ține familiile legate chiar și pe vreme rea?

Radu Vancu: Era o vreme când visam să am rate la casă. Să găsesc o bancă suficient de înțelegătoare încât să-mi accepte dosarul – și să pot începe o rată pe 25 de ani la un apartament. Poemul din care citezi e scris în anul ăla în care ne fusese acceptat dosarul – și începuserăm să plătim ratele la mansardă. Iar ratele astea făceau posibilă microarmonia – îmi făcea bine să le plătesc, inclusiv la modul fizic. Azi, din nefericire, ratele alea nu mai înseamnă nimic pentru mine – toate chimia dintre noi a dispărut. Mai am de plătit la ele până în 2032, dar mă gândesc la asta fără nici un fel de electromagnetism cardiac. În schimb, mănsărduța îmi place încă la fel de mult – aici, în puținii ei metri pătrați, mi-am construit viața, plus toate cărțile scrise din 2007 încoace.

B.C.: „Atâta tot: fericirea există și e adusă de bani.” În același poem, citim că ai primit normă întreagă la revistă.

Radu Vancu: Păi da, exact norma asta întreagă a făcut posibilă și acceptarea dosarului nostru de către bancă. A fost o odisee întreagă, cum îți spuneam. De asta am și fost atât de fericit când am plătit prima rată, sau primele treizeci de rate – fiindcă erau semnul că microarmonia chiar există, nu e doar un construct literar. Când am citit mai târziu, în biografia lui Berryman scrisă de Haffenden, pasajul dintr-o scrisoare în care poetul spune că și contul din bancă e de fapt o chestiune psihologică, l-am înțeles întru totul. Ratele, contul, cardul: toate chestiile astea disprețuite de romantici au legătură directă cu poezia. Fiindcă te ajută să-ți naști mai confortabil sufletul.

Lipsită de dictator, inima mea e o democrație tânără de 11 ani.

Regretând tiranul, extermină dizidențele.

Când verific cardul, moare în mine un Soljenițân.

(din Monstrul fericit, Cartier)

B.C.: Păcat că nu se mai găsește în librării – Monstrul fericit e un volum grozav, îmi vine să mă opresc la fiecare jumătate de pagină și să citez din el. Ce-aș vrea să te mai întreb… „Dacă Iliescu nu făcea pe filoproletarul, tata nu murea în ’97.” La ce te referi?

Radu Vancu: Tata s-a sinucis și fiindcă era șomer, un muncitor cu șapte clase și cinci copii, rătăcit într-o tranziție de al cărei haos economic și moral îl consider cel dintâi răspunzător pe Ion Iliescu. Nu Iliescu e de vină că tata a ajuns șomer; dar el e de vină că a creat, pentru tatăl meu și pentru sute de mii, milioane de alți tați, haosul și mizeria și corupția îngrozitoare ale tranziției. Nu că i-ar păsa lui în vreun fel, dar eu nu-l voi putea ierta pentru asta.

B.C.: „Cândva, pileala se va lăsa de mine. / Voi fi un poet bătrân, căutat de câțiva tineri, / îi voi primi solemn și grăsuț / și le voi da sfaturi solemne și grăsuțe. (…) Voi fi liniștit și sobru, / iar spaima va fi doar o temă a poeziei mele de tinerețe.”

N-ai devenit grăsuț, mai trebuie să treacă o vreme și până vei putea zice că ești bătrân, dar de tineri ești căutat; în 2012, țin minte, am ajuns la una din ședințele cenaclului Zona Nouă, pe care îl conduceai deja de un an, doi. (Ce s-a mai întâmplat cu cenaclul?) Ce sfaturi „solemne” le dădeai, mai ții minte? Ce ai învățat de la cei care-l frecventau?

Radu Vancu: A, grăsuț am fost, chiar grăsan, tot grație alcoolului & caloriilor lui: cred că se mai pot găsi poze pe Internet care să-mi documenteze fălcile & burdihanul. Chestia cu „bătrân” n-o comentez, mai ales că 42 e anul în care cochetăria mea literară a decis că voi muri (așa cum a decis și la vârstele-cult 29 și 33). Însă mă bucur enorm că ai adus vorba despre Zona nouă: anul ăsta, pe 20 mai, s-au împlinit zece ani de la fondarea ei, într-una din sălile de la Literele din Sibiu. Îmi aduc aminte bine și ședința la care ai venit, alături de câțiva scriitori tineri din antologia Miez: 8 scriitori la Sebeș; a contat mult pentru mine prezența voastră acolo, a contat mult și pentru tinerii scriitori zoniști – voi ați întârziat puțin, ați intrat când discuțiile erau deja începute – țin minte și acum admirația & bucuria de pe fețele zoniștilor când v-au văzut for real, scriitori adevărați așa cum aspirau și ei să devină. Și cum au devenit: vreo zece dintre ele, dintre ei au debutat în volum, ba unele & unii au scos deja chiar a doua carte, precum Krista Szöcs sau Ana Donțu sau Ioan Șerbu sau Savu Popa, au fost deja traduși cu cărți întregi în limbi străine, precum Sînziana Șipos, mă rog, au fost foarte bine primiți de critică, au luat premiile importante, circulă pe la festivalurile bune. Am văzut sufletele lor născându-se sub ochii mei. Am văzut cum credința fiecăruia dintre ei în literatură a mutat literalmente lumea. E unul dintre marile privilegii care mi-au fost date – iar Zona e unul dintre punctele fixe pe care se sprijină credința mea în literatură.

B.C.: Văd uneori ce postezi pe Facebook, ce comentezi la fotografiile distribuite de alți utilizatori etc.; prin comparație cu ce mai văd în feed, în spatele contului tău pare că stă o armată de voluntari, linia verde a unei organizații, nicidecum un biet om, care se poate scula și el cu fața la cearșaf, de exemplu, pe care-l mai bate un pantof. Încurajezi, complimentezi, cauți să scoți ce-i bun în evidență și ești dispus parcă să acoperi oglinda aburită de păcate a celui cu care interacționezi. Și asta ai cântat (prevăzut) în poemele tale: „am ajuns să îmi doresc / să fiu un om bun, nu unul interesant. / Pentru asta, acum, sigur mi-aș da sufletul.”

Radu Vancu: Mi l-aș da și acum. Sunt foarte departe de asta, poate chiar mai departe decât atunci când am scris. Știam și atunci, știu și acum că literatura nu te poate face să fii un om bun. Ea te ajută doar să devii ceea ce ești – și într-un mod radical. Și în literatură, ca peste tot, e adevărată vorba vechilor greci: caracterul e destinul. Literatura nu naște suflete din nimic, nu naște caractere din nimic: le naște folosind materialul clientului. (Așa cum și bietele corpuri tot de materialul clientului se folosesc când gestează & nasc, în fond.) Ea poate doar să asiste decisiv nașterea – dar nu aduce și materialul genetic.

B.C.: În 2010 ai devenit tată. Ce-a însemnat asta pentru tine?

Radu Vancu: În mai 2009, când am devenit tată, lumea s-a prăbușit în jur – și, aproape instantaneu, s-a rearanjat. În prima zi nici nu simți că a început prăbușirea: stai și te uiți uluit în jur: oare ce am tot așteptat cu atâta bucurie & atâta teamă, uite că e totul la fel – nimic nu s-a schimbat. Mai bei o Cola cu prietenii, mai suni la spital – da, totul e la fel, îți spui. Apoi te duci la spital, intri în camera în care el te privește dintr-un fel de acvariu cu aer – și, în secunda în care ochii vi s-au întâlnit, totul e deja schimbat. Dormi altfel, calci altfel (chiar și când nu-l ai în brațe), te uiți la toate obiectele din camere altfel (descoperi curând că unele au colțuri, altele au muchii), judeci tot ce se mișcă prin real altfel. Cu alte proceduri, cu alte motivații, cu alte înțelegeri care te lovesc drept în inimă, vorba Adelei Greceanu. Totul se schimbă – iar viața ta dinainte pare cumva goală, uneori înduioșătoare, alteori caraghioasă, dar lipsită de centrul ei absolut.

B.C.: Pentru acest volum, dedicat fiului tău, ai ales două motto-uri; un citat din Sebastian-ul lui Trakl, unul din Nietzsche; îl redau aici pe cel din urmă: „Ceea ce tatăl a tăcut, ajunge să vorbească în fiu; și adesea am constantat că fiul e taina dezvăluită a tatălui.” Sunt poemele tale ceea ce tatăl tău a tăcut? Ai descărcat oare, în felul acesta, în textele tale, tensiunea enormă care a cedat odată cu ultimul lui gest?

Radu Vancu: Știu și eu? În ce privește prima întrebare, tind să cred că nu au prea existat chestii pe care tata să le tacă: era vorbăreț, comunica cu o plăcere enormă, făcea povești din orice, uneori evident neadevărate, știa și el că nu-s adevărate, știa și că noi știm asta, dar era modul lui de a se juca, de a construi pentru noi toți plăcere și communality. Cât despre a doua întrebare: da, ai perfectă dreptate – deseori când scriu poezie sunt încă în picioare lângă cadavrul lui, privind paramedicii făcându-și treaba, în vreme ce mă uit pe geam la un mărfar care trece lent prin cadrul de lemn. Poemele sunt un șir de explozii controlate care detonează tensiunea aia – care, lăsată să detoneze într-o singură explozie, ar fi fost distrugătoare. Dar aceleași poeme sunt, în același timp, și ce spune Eliot în versurile alea de mai sus: felul în care am murit alături de muribundul meu – și felul în care mortul meu drag m-a adus înapoi.

B.C.: Despre a cincea carte, Amintiri pentru tatăl meu (Vinea, 2010) nu am multe de lămurit, ai făcut-o tu în deschiderea ei: „Ca orice kaddish, nici acesta nu e unul nou. (…) De asemenea, ca orice kaddish, nici acesta nu e unul vechi. (…) pentru că moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. (…) În cartea aceasta, moartea unui om drag se străduieşte să moară. Atât contează: numai această zbatere a ei.”

Zbatere care a continuat în volumul următor, Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012), și s-a intensificat. Deși trecuseră aproape 15 ani de când îți îngropaseși părintele, în volumul acesta e mai prezent decât oriunde altundeva; fiecare al doilea text începe cu mantra: „Ce-ți spune unul din morții tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți / când te lasă inima să-l visezi”.

Radu Vancu: Da, e un soi de îngropare perpetuă, cum spui. Schumann scrie undeva despre Chopin că muzica lui e „tunuri îngropate sub flori”. Poemele mele de aici sunt, fiecare, tata îngropat sub flori, mă rog, flori verbale, ghirlande de imagini, coroane funerare împletite din cuvinte – a fost modul meu de a îi face o înmormântare frumoasă, cum din păcate nu a avut. Însă, dincolo de chestia asta profund personală, am încercat să scriu o poezie care să funcționeze și ca un fluid care să plece din lumea asta o dată cu morții noștri – și să se întoarcă înapoi cu ei, aducându-ne în același timp înapoi și pe noi, ca în poemul lui Eliot. A fost modul meu de a spune că frumusețea există – că morții noștri participă la ea – și că din frumusețea asta comună și nouă, și lor se poate reconstrui totul.

[Încerc să colorez totul ca-n Walt Disney, dar adevărul adevărat e că-i aproape imoral ca, din miezul auriu al lumii de chihlimbar, irizată de o lumină atât de prietenoasă încât îţi rupe inima, să scrii lamentaţiile astea. Sunt, în cel mai exact înţeles al cuvântului, poeme lamentabile. Ce spun eu – nu aproape imoral, ci imoral de-a dreptul. Am înţeles, de altfel, asta cam de la început; primele bruioane le-am scris într-o seară după ce tocmai îl pusesem pe Sebastian la culcare. Am ieşit din dormitorul de sus şi m-am pus la calculatorul de sub velux. M-am trezit scriind ca după dictare, de fapt transcriind, fără să ştiu ce e cu textele astea, de unde vin şi unde o să mă ducă. Am coborât în livingul mansardei şi i le-am citit Cameliei. Atunci, cum spuneam, am înţeles cât sunt de imorale: Cami s-a făcut palidă şi, cu ochii aprinşi de o febră subită, a spus atât: „Cred că ar fi timpul să-l laşi în pace”. Avea dreptate. Poate n-ar trebui să le public. Deşi mă îndoiesc c-o să fiu într-atât de decent încât să n-o fac. Probabil că n-o să mă pot abţine şi o să le public. Şi nu voi şti curând (niciodată?) dacă n-a fost încă o cedare. Sub lumina iubitoare din lumea de chihlimbar, o să-ţi vină să te ascunzi sub mobile de ruşine.

Şi sunt nevoit să-ţi spun asta cu tristeţe: dacă ţi s-ar întâmpla şi ţie, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun decât mine.]

(Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher)

B.C.: Ce crezi acum, e bine că ai făcut-o? N-ar fi trebuit s-o faci? Ce mă uimește e că ai știut din start că lumea te va judeca pentru reluarea temei; eu însumi am făcut-o, așteptând, absurd, altceva, alt soi de poeme – ca de la o echipă de fotbal la începutul unui nou sezon. (Mai târziu, da, m-am căit. Dacă mi s-ar fi întâmplat mie, n-aș fi fost cu nimic mai bun.)

Radu Vancu: Sunt deja opt ani de la publicare, cred – și, așa cum văd azi lucrurile, trebuie fie să nu public nimic niciodată, fie să accept că asta e regula jocului – și, punând în poezie cele mai personale adevăruri ale mele, să le dau drumul în lume, oricât de indecent e asta. Iar tu aveai dreptate să aștepți schimbarea temei, și orice cititor avea dreptate să ceară asta: numai că scriitorul nu-și poate schimba adevărurile personale, așa cum nu-și poate schimba creierul – și cum nu-și poate schimba corpul. Ce trebuie, în schimb, să facă e să inventeze în fiecare carte un nou tip de vehicul pentru adevărul lui personal. Kundera spune undeva că e imorală doar literatura care nu inovează, sub raport tehnic, literatura anterioară. Pentru mine, asta include și propria ta literatură – pe care ești obligat de etica profesională să o inovezi pe măsură ce îți scrii cărțile. Am încercat ca, de la o carte la alta, deși adevărul personal rămâne cam tot ăla, poetica să se schimbe – y compris stilul. Și tind să cred că Epistolele sunt scrise într-un fel, Biographia în altul, Monstrul din nou în altul, Sebastian în vis din nou diferit, Frânghia înflorită în cu totul alt fel și așa mai departe, până la Psalmi, care de asemenea cred că diferă de poeticile mele anterioare. Iar când n-am mai știut cum să-mi inovez poezia, am trecut la proză – la jurnal, la roman – și am căutat moduri noi de a construi frumusețea aia care să aprindă pagina, cu o imagine pe care am luat-o deopotrivă din Pound și din Biblie.

insert citat:
[La urma urmei, poate că a-ţi pune grumazul pentru poezie e o demenţă, o manie la fel de respectabilă ca oricare alta. Ei bine, nici măcar ăsta n-ar fi un lucru din cale afară de rău, de vreme ce nici eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie. De aici pleacă şi încoace vine poezia mea, atâta câtă e. Uită-te şi la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian… Dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toţi câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ta ca persoană în aşa fel încât să fii ceva mai OK pentru cei iubiţi. Poezia e artă de familie.]

(Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher)

B.C.: Poate fi considerat ăsta crezul tău poetic? (E poezia terapie?)

Radu Vancu: Aș zice că da – dacă n-aș fi văzut și poeți distruși de ea: Berryman, Plath, Sexton, atâția alții. Aș zice, cum am mai spus, că e individuație. Puțini dintre noi intră în individuație. Unii duc până la capăt sinteza sinelui, cum o numește Jung – alții sfârșesc în nebunie sau sinucidere. Poezia, ca și restul artelor, te poate pune în individuație; depinde numai de tine ce faci până la capăt cu ea. Nu-ți promite nimic, așa că nu-i poți reproșa nimic. Totul, ca întotdeauna, ține de tine. Atât aș mai spune: am văzut oameni fericiți cu scrisul lor, ținuți în echilibru de scrisul lor – dar care scriau mediocru sau chiar prost. Omul își dusese individuația până la capăt – poezia lui, în schimb, nu. De asta individuația poeziei nu ține neapărat și de strălucirea stilistică: fiindcă se poate întâmpla (ba chiar se întâmplă des) ca ceva anume să oprească individuația poeziei, chiar și atunci când a omului e dusă până la capăt. Dar, în rarissimele cazuri în care și omul, și poezia lui și-au încheiat individuația, textele lui (textele lor) strălucesc în pagină cu o flacără dublă.

B.C.: „Poeții suicidari folosesc de aproape trei ori mai mult pronumele eu decât non-suicidarii.” Tu spui „eu”, în medie, o dată la patru pagini. Nu pare prea mult, nu știu…  Crezi că ești în siguranță?

Radu Vancu: Haha. Sigur că nu.

B.C.: Îi spuneam unui amic că, în cazul tău, aproape că nu merită să citești un volum dacă nu le-ai citit recent și pe celelalte; pentru că doar cablat la cele de dinainte, în succesiune, volumul al optulea, de exemplu, poate fi înțeles cum trebuie. Psalmi (Casa de editură Max Blecher, 2019), iată, este mult mai puternic înțeles drept reluare ultimă a temei tatălui, care devine Tatăl.

Radu Vancu: Ce mă emoționează cel mai mult în întrebarea ta, Bogdan (o spun fără nici o glumă), e că găsești poeziile mele suficient de importante încât să povestești cu un prieten despre ele. Îți mulțumesc tare bucuros pentru asta. Apoi, cititorul din tine are din nou dreptate: tocmai fiindcă am încercat atât de obstinat să inovez scrisul meu de la o carte la alta, să îi reinventez poetica, să găsesc tipuri noi de vehicule pentru acele adevăruri personale, s-au creat în timp tot soiul de continuități, de teme care se întrerup într-o carte pentru a continua în alta, de „cablări”, cum le numești, care circulă subteran și irigă toate hectarele astea de celuloză. Sigur că eu m-aș bucura ca fiecare carte să funcționeze și autonom, să poată fi citită cu folos și chiar cu plăcere și de una singură; dar, așa cum observi, ele funcționează de fapt ca întreg, ca organism, sau mai degrabă ca exoschelet al unei ființe unice, însă compus din subansamble uneori foarte diferite între ele. De asta ai dreptate: greșește cine crede că ființa întreagă arată doar ca unul sau altul dintre subsansamblele exoscheletului. Tu ai văzut ființa asta în întregimea ei, și mă bucur.

B.C.: De ce ai crezut că o să mori „la 29, apoi la 33, acum la 42”?

Radu Vancu: Ei, sunt doar jocuri & cochetării literare. La fel de frivole & cochete ca și versul minunat al lui Costică Acosmei, „pot să pariez că nu voi muri anul acesta”. Nu le-aș atașa nici o importanță anume. Mi-am făcut o colecție de 42-ari, de la Kierkegaard la Mazilescu, de la Radu Stanca la Pavese, de la Jane Austen la Gogol, și mă tot joc cu cărțile lor precum cu un tarot mai naiv. E o variantă mai naivă a jocului lui Cioran de-a sinuciderea.

B.C.: Îți propun să dăm, în încheiere, și autoportretul (la care te-ai referit tu însuți în câteva rânduri deja, semn că te coafează) din finalul ultimului volum publicat de tine: „un poet prăpăstios ca o babă medievală / mâncând copănele picante de pui / într-un KFC din Berlin”.

Ce sfat „solemn și grăsuț” le-ar da poetul ăsta tinerilor noștri cititori, care poate că visează să devină și ei scriitori?

Radu Vancu: Le-aș spune că e multă bucurie în scris, nu doar chestii funebre ca-n interviul ăsta. Și că e și multă singurătate, fiindcă e nevoie de ore îndelungi petrecute zi după zi cu tine însuți. Și că presupune și să pui în scris cât poți de multe din adevărurile tale personale – care, mutate în literatură, se fac uneori stupefiant de grele, te miri că le poți purta atât de ușor după tine, fără să-ți rupă șira spinării. Dar că, în final, atunci când cineva îți spune că poemul tău vorbește despre adevărul personal și secret al vieții lui – ei bine, atunci totul merită.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.

Emilan Pal: „Scrisul pentru mine nu a fost o opțiune. A fost și e felul meu de a exista”

Recent, a apărut un nou volum semnat de Emilan Pal. În „kurva rumuński go home” vom citi despre „infernul care stă la temelia bunăstării, liniștii și confortului”, despre un poet și jurnalist care se trezește sclav în suavul sistem sclavagist, de orientare capitalist-democratică. O carte de poezie care nu ar trebui ratată și un autor dintre cei mai buni: