| ©

Să îmbătrînești lîngă cineva, să asiști la pierderea frumuseții fizice, la tocirea minții

Poeta și traducătoarea Gabi Eftimie în dialog cu Bogdan Coșa.
B.C.: Să te dai în leagăn până te-nvârte peste cap, la asta m-am gândit ieri. E ca la jocuri, Gabi a dat poezia peste cap – și pe cititorul care a făcut pactul, care s-a încredințat. Cât de conștientă ai fost atunci, în 2006, de puterea volumului tău? Cât de conștientă ești acum?, când sunt convins că trec zile întregi în care uiți că l-ai scris. (Ziceai undeva că jurnalistul ideal e cel care îți pune întrebări care te măgulesc.)

Gabi Eftimie: O să schimb fontul tău în American Typewriter pe care l-am descoperit recent și vreau să îl folosesc tot timpul. Ca de obicei, înainte să leg două vorbe mă pierd complet și trebuie mai întâi să mă lălăi sau să-mi plâng puțin de milă, după care nu mai am nici o barieră.

Sînt două variante de răspuns: dacă spun că nu am fost deloc conștientă de valoarea volumului (asta fiind varianta pe care ACUM o percep ca fiind cea corectă) înseamnă că mă sparg în figuri. Știu prea bine cum a fost receptată cartea și îmi amintesc și acum cît de intimidată am fost de reacții, cum am reacționat de pildă în ceva bar obscur cînd Manolescu mi-a dat premiu pt debut și m-a întrebat dacă sînt băiat. Mi-a tremurat vocea. Acum mi se pare complet aiurea. Am mai spus și nu e nimic special în asta: eram o adolescentă întîrziată și scriam un fel de jurnal, cum mulți oameni sensibili la vîrsta aia (25, cred) o fac. Ieșisem dintr-o relație aiurea, eram hipersensibilă și plîngeam din orice, de fericire și de tristețe, eram haotică și aveam vedenii. Era un fel de mindfulness primitiv și intuitiv probabil, îmi scriam mie și prietenilor mei (parțial) imaginari de care eram complet îndrăgostită, ca să mă mai adun cît de cît.

A doua variantă e să zic că știam etc. doar că atunci aș minți.

Acum sînt puțin mai conștientă de faptul că volumul ăla a însemnat o schimbare în ceea ce era un soi de paradigmă atunci. Dar asta mai degrabă datorită coerenței cu care s-au exprimat în legătură cu asta oameni pe care îi respect (Iovănel, Adi Schiop, Ruxandra Novac, Valentina Chiriță, Ciprian Șiulea). De fapt, ei au fost singurii care l-au lăudat atunci cînd l-am publicat. Reacții pozitive au venit mult mai tîrziu.

Și mai sînt conștientă și de faptul că acum volumul e și el parte dintr-un soi de paradigmă, și asta e și mai rău, dar inevitabil. Nu mă „bucur”, dimpotrivă. Mă mai trezesc că mă gîndesc la el atunci cînd îl laudă cei de aici și asta e probabil mult mai relevant din moment ce ei chiar nu au cu ce să-l compare aici în Suedia.

B.C.: Mulți dintre comentatorii lui au ținut să precizeze chiar din capul locului că textele din ochi roșii polaroid. acesta este un test (Vinea, 2006) nu sunt poezie, îndrumând publicul să nu-l citească în această cheie. Cum e să nu fii poetă, să fii altceva? Mai există poeți sau suntem cu toții altceva?

Gabi Eftimie: O să-i las pe alții să inventeze o nouă specie de scriitori, sînt sigură că o să apară. Eu una nu mă simt suficient de motivată ca să fac asta. Dimpotrivă, descopăr o mulțime de tendințe conservatoare la mine, ultima fiind că scriu pasteluri (râde) ca Alecsandri.

Pe vremea când am scris „jurnalul” aveam foarte multe repere din muzica pe care o ascultam atunci, dar asta s-a schimbat între timp – un lucru nu neapărat pozitiv. Acum am altele, n-am decît să le accept dacă nu vreau să mă prefac că sînt ceva ce nu mai sînt.

B.C.: O să mă opresc și acum asupra unui poem la care mă opresc deseori: „nu ai viața ta / sau dacă o ai, nu-ți dai seama de ea / ceea ce ți se întîmplă e o chestie/ ceva / ce n-are nici o legătură cu ce vrei”. Cum e acum? Ai viața ta? Când începe un om să aibă viața lui? Ce-l împiedică să vadă că are o viață a lui până atunci?

Gabi Eftimie: Uneori mă sperii puțin cînd recitesc din chestiile vechi. Mă sperie pdop faptul că nu-mi amintesc să fi scris versurile alea sau emoția care m-a făcut să le scriu, pdap revelația că același lucru îl simt și azi, chiar foarte acut, poate și mai acut decît atunci cînd aveam 25. Pe vremea aia, citatul ăla era un ecou din jurnalul lui Kurt Cobain pe care salivam de fiecare dată cînd îl citeam și-mi dădeam seama că niciodată nu o să ating nivelul ăla de integritate și de autocenzură.

Dacă ar fi să încerc să explic după 13 ani ce presupun că voiam să zic cu chestia aia ar fi probabil că nu am avut niciodată curajul sau maturitatea emoțională să îmi conturez cît de cît o identitate, cu lucruri cît se poate de concrete și importante pentru oameni. Deseori m-am „mulat” pe părerile altora. Mi se întîmplă f des să mă uit la lume și să mă mir cînd văd că mulți au reușit să se plieze pe o poveste și s-o facă a lor. În același timp devin și foarte suspicioasă… habar nu am dacă e constructiv sau nu, dar asociez siguranța asta a identității fixate cu mentalitatea de sectă. Oricum, acum vreau cîteva lucruri și eu: o grădină, o casă foarte basic (torp) în pădure, izolată de vecini…, posibilitatea să fac baie într-un lac imens, că lîngă mare nu am bani să-mi iau. Mai mult nu zic că sînt superstițioasă.

luați cu încetinitorul
–––– flori care se deschid pe fast forward
în filme documentare

(ochi roșii polaroid. acesta este un test, Vinea)

B.C.: În primul volum scrii mult despre prietenii tăi, despre cum îi percepi, despre cum acționează asupra ta emoțiile fabricate și conduse de gândul prieteniei. Impresia pe care o lași e că atunci ai descoperit acest gen de apropiere și te-a fascinat. Care-i cea mai frumoasă amintire legată de prietenii tăi, ce-ți trece acum prin cap?

Gabi Eftimie: Am scris despre ei pentru că, ieșită din relația (vezi m sus) eram complet sălbăticită și prieteni nu aveam în afară de cei cîțiva pe care îi moștenisem din facultate. Primele discuții cu prietenii mei de atunci au fost discuții formatoare, genul de discuții care au constituit un soi de ”standard”, mai ”jos de atît nu”. Pe multe dintre ele le-am trăit probabil mai mult online din cauză că, deși îi admiram, prietenii mei mă și intimidau foarte tare. A fost nevoie să mă mut din țară ca să demistific toată povestea asta care a avut ecouri mult timp și a însemnat o piedică foarte concretă în fața unor eventuale prietenii noi. În Suedia nimeni nu părea suficient de inteligent ca să facă față unei concurențe care nici măcar nu era reală, era doar în capul meu. Cînd m-am mutat, am fost atît de șocată de cît de nepregătită fusesem, de fapt, de mutarea asta, încît nu am reușit să mai comunic cu nimeni, nici măcar cu familia sau cu prietenii f apropiați.

Cred că în secret i-am învinuit mult timp pe prietenii mei de acasă că nu au tras mai mult de mine în ăștia 7 ani. Între timp m-am dat bătută. Iar prieteniile virtuale se apropie încet, încet de zero.

B.C: Iartă-mă, o iau pe scurtătură: de ce te-ai mutat atât de departe de ei? A fost prietenia asta doar o fază la tine în cap, care s-a consumat? Ai vrut, dimpotrivă, să experimentezi, să întinzi limitele prieteniei, să vezi cum se simte, ce se întâmplă?

Gabi Eftimie: Nu, că se leagă de ce încercam să explic mai sus. M-am mutat datorită circumstanțelor. Cred că eram foarte plictisită de viața mea așa cum se desfășura ea între job și terase pe vremea aia. A fost poate dintre puținele dăți cînd am acționat complet impulsiv și am fost suficient de curajoasă ca s-o fac. Azi nu aș face-o, ar fi mult mai greu să mă mut înapoi, din simplul motiv pentru că nu mai sînt la fel de mobilă. Apoi l-am cunoscut pe Henrik, prietenul meu, care era dintr-un cu totul alt film decît ăla din B. Eram curioasă cum e să ai alte repere.

B.C.: În primă fază, saltul a fost Sf. Gheorghe – București. Cum îți amintești că l-ai resimțit?

Gabi Eftimie: Mutatul de la ai mei nici nu l-am conștientizat, cred, înainte să fi terminat facultatea. Era „în firea lucrurilor” (smiley face) sau așa ceva. Aveam 18, nu eram șomeră, trebuia să plec de acasă. Tot o decizie impulsivă: pur și simplu nu voiam să atîrn de un bar, cot la cot cu 90% din liceul transplantat la Cluj. Nu voiam să aud de secta ungurească și la București habar nu aveam ce mă așteptă. Surpriză. N-a fost ce mă așteptam. Nici cu secta românească nu mi-a plăcut prea tare, facultatea de litere e oribilă în sensul ăsta. Oamenii comentau accentul etc. Noroc că nu a durat mai mult de un an și m-am adaptat, așa cum s-au adaptat majoritatea celor din provincie. Un timp am stat la verii mei din Buftea și am ieșit mai mult cu băieții in the hood și asta m-a mai călit. A fost o școală de slang și de comportament, un fel de incubator, efectiv îmi ziceau cum să mă comport, așa că atunci cînd am ieșit în lumea din B, parcă nu mai păream chiar atît de neumblată. Dar îmi amintesc și că mi-era rău fizic de fiecare dată cînd mă urcam în tren spre B.

B.C.: Te-a lucrat Bucureștiul?

Gabi Eftimie
: La început, era the usual bull: Bucureștiul = loc murdar, oamenii vorbeau urît (smiley face), era aglomerat… mentalități de ardeleancă. Dar mai încolo a început să-mi placă, mă simțeam mai călită și îi priveam cu milă și superioritate pe colegii mei de clasă rămași acasă. Acum nu-mi mai pasă nici de cît de cool e, nici cît de dur, nici de oamenii căliți, nici de up-and-coming, nici de baruri. Nu regret că m-am mutat acolo atunci, cred că m-a deziluzionat, a fost o doză sănătoasă, normală. Bănuiesc că mulți tineri nu trec prin lucrul ăsta azi cînd căminele s-au renovat, azi studenții au ce mînca și bea etc. De fapt, habar nu am cum sunt studenții azi, oricum, par tot mai prosperi de fiecare dată cînd trec prin fostele campusuri. M-am privat, probabil din tendințe masochiste, nu suportam să stau la „căldurică”, în plasa aia de siguranță socială pe care aș fi avut-o, într-o primă fază, la Cluj. Dar nu regret nici că am plecat. Și nici nu aș schimba experiența aia cu alt oraș din țară. Cred că dacă aș fi rămas, aș fi bitched about it o grămadă. Acum doar mă emoționez.
Ce e ciudat e că mă simt perfect în siguranță acolo, spre deosebire de Malmö.

B.C.: Am citit undeva că ochi roșii polaroid e un volum pe care l-ai scris la job, când nu aveai ce să faci. Ce munceai?

Gabi Eftimie: Lucram ca traducătoare la agenția de publicitate a Romexpo. Era un job repetitiv, a devenit rapid rutină și aveam mult timp liber pentru tot felul. Uneori traduceam cărți pe furiș, alteori scriam și îmi plăcea foarte tare să adaug texte noi la compendiul ăla și să le trimit la oameni cu care voiam să mă împrietenesc. Cînd mă gîndesc la asta cu mintea mea de acum, nu-mi vine să cred că am putut să trimit prostii la oameni necunoscuți, sper că e OK în continuare. Era modul meu de a-i seduce, cred. Și cu muzica tot așa. Acum nu aș face asta, vreau să cred (smiley face) că sînt puțin mai reținută totuși.

B.C.: După ce te-ai mutat, cu ce te-ai ocupat în Suedia?

Gabi Eftimie: Tot timpul am încercat să traduc pentru edituri din RO. Ca să nu uit limba și ca să nu cumva ajung să vorbesc cu accent (smiley face). Am descoperit că pot să traduc și cărți pentru copii, de pildă. Și am avut și joburi pe care nu le-aș fi avut în RO: am lucrat la o cafenea, am spălat vase, am fost recepționeră într-un hotel pentru oameni fără adăpost și refugiați, am făcut curat după alcoolici. Adi m-a întrebat de ce nu scriu despre experiența asta. Nu am scris pentru nu mi s-a părut deloc exploatabilă, nici exotică. Am mințit mult timp ca să nu impacientez lumea cu faze de acolo, dar după un timp n-am mai putut să rămîn, nu eram pregătită fizic și nici altfel pentru munca aia. Am lucrat paralel cu facultatea în mai multe locuri, mai ales vara. Nu voiam să aud de călătorii și alte prostii de la prietenii mei de acasă, îi disprețuiam pentru că nu au cunoscut niciodată munca fizică, disconfortul psihic și fizic pe care ți-l poate da. Dar acum știu că pot să fac aproape orice muncă, că sunt capabilă să trec peste pragul ăla pe care ni l-au băgat în cap în RO din școală cînd ziceau că nu e ok să muncești „sub pregătirea ta”.

Acum predau suedeză la o școală pentru imigranți și mă descurc (smiley face) ok. Nu prea mai am răbdare să mai traduc, nu suport meschinăria editurilor legată de bani.

© Editura Vinea
© Editura Vinea

B.C.: Într-un interviu acordat lui Daniel Popescu (Agerpres) mărturiseai că te simți izolată în mediul literar suedez, prea puțin receptiv la poezia scrisă în limba română, dar că la fel ai ajuns să te simți și în mediul literar românesc – poți dezvolta un pic, te rog? S-a schimbat ceva?

Gabi Eftimie: Ziceam asta prinsă la colț (smiley face) de jurnalist. Nu prea știam ce să zic la repezeală. Adevărul e că nu prea mă interesează poezia suedeză contemporană, aia la modă, promovată de ICR. Și nici pe ea n-o interesează ce scriu eu. Găsesc prietenii imaginare mai departe în timp, la scriitori suedezi de mai demult, Harry Martinson, Karin Boye, Tomas Tranströmer, Gunnar Ekelöf, John Bauer. Și în legătură cu poezia din RO chiar cred că nu am dreptul să mă pronunț. Simt foarte clar că am pierdut legătura, sînt ca astronautul din Gravity.

B.C.: Când te întorci, se-ntâmplă vreodată ca cei care interacționează cu tine să se aștepte să regăsească o Gabi mai veche, la care au avut acces mulți ani în urmă? (Eu, când vine vorba de prietenii plecați, de asta mă tem cel mai tare, să nu-i supun acestui chin, să nu trebuiască să se prefacă atunci când ne vedem, să nu-i înec în trecut.) Care-i cea mai grea parte atunci când te reunești cu cei de aici?

Gabi Eftimie: Înseamnă că ești o fire mult mai sensibilă, mai analitică și mai precaută decît majoritatea oamenilor. Nu prea știu la ce se așteaptă puținii prieteni pe care îi mai întîlnesc, dar sper că nu se sfiesc să-mi spună dacă mă comport aiurea, dacă par greu de recunoscut. Nici eu nu am pretenția să-i „regăsesc” pe ei așa cum i-am lăsat, așa că de ce s-ar aștepta ei la așa ceva de la mine?

un coleg îmi spune ceva amuzant
asta mă face să rîd nu sunt bună de nimic
„ce? a. ce? da.” nu sînt aici. eu nu sînt aici
mi s-a părut că văd un om cu oase fosforescente
străluncind prin piele

dar erau doar ultrasunete și infraroșii
doar oboseala din căști și scurgerea asta de la monitoare

(ochi roșii polaroid. acesta este un test, Vinea)

B.C.: Acel „nu sunt aici”, reprezentativ, aș zice, pentru întreg volumul (smiley face), m-a dus cu gândul la următorul lucru: Bucureștiul ca sită, în care se-ntâmplă uneori să se înfunde oameni prelinși de pe diferite râpe ale hărții. În poemele tale e vorba adesea despre o aiureală, tradusă prin înstrăinarea de corp, care vine dintr-o stagnare, care vine din atingerea unor limite obiective, exterioare.

Gabi Eftimie: Aiureala de care spui am perceput-o, mai întîi doar intuitiv, cel mai mult la job (unde am și scris primele texte). Știu că sună penibil și nu-mi place deloc s-o recunosc, dar nu cred că sînt cu adevărat capabilă să am un job repetitiv, un job, în orice caz, inutil, unde nu simt foarte acut că „fac vreo diferență”. Un timp asta m-a preocupat mult, am încercat să mă conving că acceptarea unui job oarecare e o parte din maturitate, am avut discuții îndelungate cu Valentina despre asta care se simțea și ea gîrbovită sub jobul ei. Și mai eram și din generația leșinată după versul ăla din Radiohead: „what the hell am I doing here”, asta cred că era.

B.C.
mă gîndeam că aș putea să plec iar la chișinău, dar am rămas cu senzația aia veche (cît de mișto era la chișinău etc.) și mi-era frică, ca de obicei, mă gîndeam că n-o să mai fie la fel de mișto și atunci mai bine deloc, decît să fie rău. Ai avut o legătură aparte cu Chișinăul. Pe ce fond, ce rană crezi că a lins cu succes?

Gabi Eftimie
: Da, a fost o perioadă de „mare mobilitate sufletească” (2x smiley face) dacă vrei. Nu aveam astîmpăr și îmi căutam locul. A fost o perioadă bliss prietenia cu Andrei, Hose, Vadim, Alex, Vlad, Cons, Corina și Mihai, dar presimțeam deja atunci că o să mă ajungă vîrsta (și distanța fizică) din urmă și că prietenia asta, ca și celelalte, o să se dizolve încet și frumos, ca un balon de săpun (smiley face), fără să observăm măcar că nu mai e. Că un timp o să ne mai prefacem că ne iubim după care o să ne vedem de ale noastre. Ce m-a surprins a fost cealaltă prietenie, cu prietenii din București. În cazul ăla n-au fost baloane de săpun, a fost „ultimul stinge lumina.”

B.C.Nimic despre feminitate, iubit, maternitate, doar un eu care se regăsește vag pe terenul prieteniilor asexuate, zice Adrian Schiop în prefața volumului – exasperat probabil de falia viscerală a poeziei, pe val la momentul respectiv. (De aici, de la adăpostul timpului, îmi permit să-l contrazic, referințe există pe tot spectrul – și e grozav.) Ți-ai propus vreodată să scrii în răspăr cu ceilalți? Există, în ochii tăi, vreun mod rușinos de a scrie poezie? A big no-no?

Gabi Eftimie
: Da, cred că atunci Adi și multă lume din jurul meu se săturase de viscerali. Îți dai seama că, din moment ce nu mi-am propus nimic din capul locului, n-aveam nici cum să vreau să scriu în răspăr. Asta a venit mai încolo. Dar e adevărat că am avut multe discuții despre big no-nos în Poezie. Eram mult mai punk pe atunci și am rîs foarte mult. Îmi amintesc că mergeam pe stradă cu Adi și încercam să purtăm un dialog doar din clișee. Știi, de genul „ce rugăminte am”. Între timp nu prea îmi mai pasă. Nici acum nu aș scrie despre copil, despre iubit și despre sufletul meu (smiley face) fiindcă nu știu cum să spun lucruri noi despre asta. Dar dacă altora le place să scrie așa, ce să zic, ok.

© Gabi Eftimie
© Gabi Eftimie

B.C.și nici măcar nu mi-am pus o dorință, și nici măcar nu m-am rugat pentru ceva – dacă ar fi să-ți pui acum o dorință (peștișorul), pentru ce te-ai ruga?

Gabi Eftimie: Pentru sănătatea fizică și mentală a oamenilor la care țin. Și pentru răbdare și curiozitate față de ce mai urmează de acum încolo. Și să ne protejăm de tot ce ne poate strica.

B.C.: Dacă primul volum, cromatic, e claustrant, Nordul e o stare de spirit (Charmides, 2014) vine în oglindă: alb, argintiu, gri, spații deschise. Ipoteza e că și Bucureștiul e tot o stare de spirit, și e mai degrabă dark. Bat câmpii?

Gabi Eftimie: Nu. E interesant că ai remarcat culori. Nu m-am gîndit la asta. Dar pot să explic: locul ăsta unde m-am mutat era complet alien pentru mine și îl respingeam total. Doar că după 2 ani de impermeabilitate și rezistență, nu am mai suportat. Am început să înregistrez ce vedeam: scene și oameni și alte vietăți, a fost o chestie inconștientă, făceam așa ca să pricep ceva din ce vedeam. Apoi am încercat să formulez asta în cuvinte și atunci am început să înțeleg cîte ceva, vedeam lucruri care se legau.

B.C.: Cum vezi Bucureștiul acum, când treci două-trei zile pe acolo?

Gabi Eftimie: Cum să-l văd, îl văd cu amărăciune. Prima reacție cînd sînt acolo e o bucurie complet cretină, copilăroasă, vreau numaidecît să bifez lista: Grozăvești, Universitate, Orașul Vechi și Maria Rosetti unde am stat înainte să plec. După care mă gîndesc că mă aia în B. și în terasele lui de hipsteri, mult mai tari decît cele din Suedia pentru că acolo se poate fuma etc., se poate dansa în pielea goală și cu părul despletit – iarăși, spre deosebire de Malmö (sînt la curent cu hate campaign-ul RO vs. SVE lansată de deștepți de pe FB), mă gîndesc că oricum nu mai stau acolo, că nu sînt young and happening. Aștept cu nerăbdare punctul în care am atins o completă seninătate și percep orașul exact așa cum l-ar percepe oricare turist.

în fond, ce înseamnă să fii uman?

să-ți pui salopeta reflectorizantă ca toți ceilalți,
să stingi lumina după tine cînd pleci

să încui ușa.
(Nordul e o stare de spirit, Charmides)

B.C.: Mulți dintre noi ne lovim de un zid când ne confruntăm pentru prima dată cu posibil absoluta insignifianță a existenței noastre. Îți amintești, tu cum ai făcut pace cu gândul ăsta, că nu ești specială etc.? Care a fost contextul trezirii în cazul tău?

Gabi Eftimie: Aveam 16 ani cred și eram în baie, mă spălam pe față cred. Nu era nimic neobișnuit în asta, nu eram tristă, nici prost dispusă, eram acasă la ai mei. Ne pregăteam să mîncăm, cred. Îmi amintesc cu luciditate cum am început să plîng și mă uitam la mine în oglindă. A durat vreo 5 minute, cred. Am simțit foarte fizic, în stomac, ca atunci cînd ai un atac de panică sau te-a speriat ceva, că după un timp, altcineva o să stea în baia aia și o să se uite în oglindă și că eu n-o să fiu nicăieri. Nu știu cum să explic, mi s-a făcut frică de starea aia, de cum e să nu exiști, să nu fii „t.u.”, moleculele alea care te alcătuiesc pe tine și pe corpul tău, cu minte și tot. Starea a revenit de mai multe ori și am avut zile cînd o simțeam de mai multe ori în aceeași zi.

© Charmides
© Charmides

30 is the new black, am descoperit și asta între timp.
încerc să nu mă gîndesc la avansarea în vîrstă ca la o pierdere.
pînă acum, simt că e bine și mă bucur că m-am făcut adult.

(Nordul e o stare de spirit, Charmides)

B.C.dacă simți că înveți, cred că e bine, zice poemul tău mai departe. Există vreun lucru pe care simți că l-ai învățat în Suedia, despre tine, de exemplu, pe care nu l-ai fi putut afla dacă n-ai fi plecat din România?

Gabi Eftimie: E mai ușor să zic ce nu am învățat încă. (sigh) Am învățat că e bine să faci mișcare și să nu fumezi (mai fumez uneori). Că e ok să fii singură, că nu trebuie să alergi după oameni, că e ok ca oamenii să fie indiferenți. Mă întristează, dar pot să mă descurc cu asta. Am mai învățat să-mi placă natura, de fapt, e singurul lucru pentru care aș rămîne aici. La cît de cumplit de greu e să îmbătrînești lîngă cineva, să asiști la pierderea frumuseții fizice, la tocirea minții, la dezinteres față de preocupări vechi. Nu am învățat f multe, dar sînt sigură că o să urmeze tot felul de lucruri utile.

B.C.: Asta-i o curiozitate: care-i faza cu hainele străinilor?, cu „proprietatea altcuiva”? De ce te atrag, ai vreo idee?

Gabi Eftimie: Asta e ceva foarte haios și mă bucur că mi-ai pus întrebarea asta. E o chestie foarte kinky, probabil multora li se pare superscîrbos. Cred că am vorbit cu Adi sau cu Ruxandra despre asta (?) Altora (știu ei cine sînt) le place să facă baie îmbrăcați sau cu haine în apă. Mie îmi place asta. Nu știu de ce, tot timpul am vrut să împrumut haine și mă prefăceam că uit de ele și le păstram. Chestii de atașament, nu știu.

B.C.
: Revenind la volum, vorbești mult despre moarte, încerci răspunsuri – ba e ca o pană de curent, ba e altfel. E clar că nu știm cum e, dar… ți-e frică? Dacă ar surveni mâine, ce ți-ar părea rău că n-ai făcut? Ce-ar rămâne neterminat?

Gabi Eftimie
: Da, vreau să scriu și mai mult despre asta. Frica e atît de concretă și de fizică, încît îngheț cînd mă gîndesc la ea. Nu știu ce să răspund la ultimele două întrebări, tocmai pentru că nu pot să trec de pragul înlemnirii, nu-mi pot imagina cum e.

B.C.Există persoane pe care le respect, pînă la idolatrizare, zici într-un interviu acordat lui un cristian în 2011. Mai e valabil? Zi-mi două-trei nume.

Gabi Eftimie: Cu moderație (smiley face). „Respect” poate e un cuvînt aiurea și cu prea mult elan azi. Simt un fel e emoție sau empatie pentru Ruxandra, îmi place să citesc ce scriu Ionuț, Vlad. Valentina. Pe Henrik cred că îl respect (smiley face). Și am și prieteni aici, dar nu-i cunoști.

B.C.: În același interviu afirmi că ți-ar plăcea să trăiești din cărțile traduse, și că asta se poate face pe termen scurt / mediu, în funcție de cât reziști într-un ritm de lucru care să impună o normă zilnică, și de cît te ține entuziasmul și cît reziști financiar să cauți burse și granturi în afara țării. Tu cât ai reușit să trăiești din munca asta? Câte cărți ai tradus până acum?

Gabi Eftimie
: Să știi că am trăit din asta un an în Suedia. Aveam și bani puși deoparte (de la job + tradus). Nu mi se mai pare o idee prea bună. Am văzut cum e să trăiești exclusiv din asta. Nu ai cum, nu cu tarifele din RO. Doar dacă ești maniac și cyborg, ca Ciprian și traduci 20 cărți/an. Cred că am adunat vreo 50 de cărți pînă acum, dar asta pentru că mai nou traduc mai mult cărți pentru copii.

© Editurile Pandora M, Polirom, Editura Trei
© Editurile Pandora M, Polirom, Editura Trei

B.C.: Ce le spunem cititorilor tăi care nici nu îndrăznesc să întrebe când să aștepte următorul volum*? Lucrezi la ceva, cum se zice?

Gabi Eftimie: Da, „lucrez” și mă descurc prost. Am rugat-o pe Svetlana Cârstean să-mi dea deadline ca să mă oblige la disciplină. O să fie zen, cu pasteluri, cu natura, nu sofisticării.

* Volumul despre care vorbește Gabi Eftimie a apărut la OMG Publishing. Puteți citi aici trei poezii.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Yoko Tawada, despre biciclete, ședințe și iarnă în orașele mari

Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, „Memoriile unui urs polar” explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei. Citiți mai jos trei fragmente din romanul lui Yoko Tawada – în traducerea Monicăi Tamaș.

Caragiale. Scrisoarea pierdută (fragment de roman)

Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat anul trecut unul din cele mai originale romane pe care le-am văzut aruncate pe piață în ultima vreme. În caz că l-ați ratat, dat fiind că e deghizat în biografie romanțată I.L. Caragiale, vă invităm să aruncați un ochi peste frazele de mai jos.