Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© privat

„Sărutul Sfântului Baracuda”, de Gabriela Anton

La finalul anului 2020 a avut loc cursul de creative writing AdLitteram, care i-a avut traineri pe traducătoarea Manuela Klenke și pe scriitorul Florin Iaru. Vă prezentăm un text scris de Gabriela Anton:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Sunt bătrân. Am dus în general o viață bună și știu sigur că n-am trăit degeaba, dar chiar și așa, uneori tot mă ia câte un fior când mă gândesc că zilele-mi sunt numărate. În momente dintr-astea eu, unul, deschid Viețile Sfinților, citesc, și parcă mă mai liniștesc. Mi-s dragi mulți sfinți și nu pot să zic nimic de rău de niciunul, că au făcut fapte mari și numai bine au adus la noi pe lume, și de-asta îi iubesc deopotrivă și pe Morunie, și pe Nisetrie, și pe Sfântul Lufar, dar dintre toți parcă tot mai mult îl port în suflet pe Sfântul Baracuda. Și despre Sfântul Baracuda cartea zice așa:

În vremea aceea Baracuda era mort de foame și căuta să prindă un alt Pește, mai mic ca sine, pe care să-l înghită. Și cum răscolea Baracuda printre valuri, s-a trezit deodată într-o plasă, unde erau mulți pești, și au început să se zbată amar cu toții. Baracuda a fost dus departe de apă, chinuit strașnic, așezat pe pat de gheață și ținut în lumină puternică, până când a fost vândut unui nepește care l-a cărat la alți nepești, adică la familia lui. Și umblau cu toții să-l mănânce împreună pe Baracuda, dar nu știau sigur dacă îl voiau cu sos roșu sau cu legume. Numai că un nepește-pui a zis uite, peștele ăsta e încă viu!, și dacă a zis așa, l-a luat pe Baracuda și l-a pus într-un loc al pierzaniei, cu puțină apă, care se numește cratiță. Atunci Baracuda și-a luat inima între dinții lui ascuțiți și i-a zis nepeștelui-pui fii bun, rogu-te, și du-mă la o apă mare! Nepeștele-pui a căscat ochii și a fugit imediat până la malul mării și acolo l-a aruncat pe Baracuda, care s-a trezit lângă Stânca Verde, unde a rămas și a predicat cel puțin o vreme, până la anul 5778 de la facerea apelor, și s-a făcut sfânt, ca singurul ce s-a întors în ape cu burta în jos, de pe lumea cealaltă.

Și așa și este, Prea-Sfântul a predicat la Stânca Verde, aproape de casa copilăriei mele. O casă mai degrabă mică, dar cu ferestre largi și împodobită cu trei stele de mare deasupra ușii principale, așa cum sunt împodobite în mod tradițional mai toate casele de pinoți verzi.

Cu ceva vreme înainte să sosească Sfântul, mama mea născuse o singură icră suficient de mare și sidefie, semn că aveam să fiu un pui zdravăn și sănătos. Bucuria părinților mei fusese imensă – am fost un copil cu adevărat dorit. Dar apoi a venit sorocul și am eclozat, iar bucuria s-a transformat în rușine: în loc să fie verzi, ca la orice alt pino, aripioarele mele erau albastre, drept pentru care părinților mei le părea că totul este în neregulă cu mine. Mă bănuiau că nici mintea nu avea cum să îmi meargă prea normal. Așa că de-asta nu m-au arătat nimănui: se hotărâseră deja că aveam să fiu ținut ascuns o viață, că nu aveam să merg la grădiniță sau la școală și că mai târziu, la vremea bătrâneții lor, în loc de sprijin aveam să fiu povară. Noroc că trăiau în apă, unde lacrimile nu se văd, și în felul ăsta bieții mei părinți umblau liniștiți plângând tot timpul.

Se duceau totuși serile la Stânca Verde, să asculte la Sfântul Baracuda. Începeau alte vremi, în care toată lumea vedea parcă prin ape tot mai limpezi. Baracuda însuși se întorsese de pe lumea cealaltă pește nou și avea să-i ajute și pe alții să se schimbe în mai bine. Și când zic că se făcuse pește nou nu mă refer la înfățișare, căci Baracuda avea aceiași dinți ascuțiți, același chip prelung și același ten gri dintotdeauna, deși era acum un pic mai slab și mai înalt. Sau poate că doar părea așa de când purta pe el rasa călugărească, neagră și lungă, de care, din câte am înțeles, nu s-a mai despărțit niciodată după ce s-a întors printre noi. Adică după ce a început să predice.

Sfântul Baracuda știa că răpirea sa din ape nu fusese o întâmplare și că tot ce trăise pe lumea cealaltă fusese întru îndreptarea sa. De ce umblam în ziua răpirii să înghit un pește mai mic ca mine?, se întreba cu voce ridicată Sfântul în fața mulțimii, zbătându-se și lovindu-se strașnic cu pumnii în piept. Fiți buni unii cu alții!, striga Sfântul către adunare, iubiți-vă!, fiți fitofagi!.

Din câte am înțeles de la cei mai în vârstă, lucrurile s-au schimbat peste noapte, ca prin minune. La îndemnul Sfântului, noi, peștii, am trecut toți la Fitofagism și am încetat să ne mai mâncăm între noi. Generațiile mai tinere nu au cum să știe și nici nu sunt de condamnat pentru asta, dar ceea ce e azi normalitate era de neconceput pe vremea părinților și bunicilor noștri. De pildă, nimeni n-ar fi bănuit că o să vină ziua când rechinii și alții ca ei vor intra în magazine doar ca să iasă cu plase burdușite de castraveți de mare, alge și plancton, fără niciun dram de carne.

Părinții mei s-au convertit printre primii. Erau deja fitofagi în seara când Baracuda a spus mulțimii pilda despre vorbire. De ce i-am vorbit nepeștelui-pui și l-am rugat să mă ducă la o apă mare?, tuna Sfântul și se agita cu capul dat pe spate în fața mulțimii. De știut, nu știa nici el, dar cuvintele îi salvaseră viața și așa ajunsese să respire iar liber prin ape. Fiți deschiși unii cu alții!, striga Sfântul, vorbiți, și orice suferință se va vindeca!.

În acel moment mama mea nu a mai putut să reziste tensiunii și a fugit acasă. M-a smuls din coșulețul în care stăteam cuminte și a înotat cât a putut de repede înapoi, la Stânca Verde, unde și-a spovedit Sfântului și adunării, printre hohote de plâns, taina grea că i se născuse un copil așa cum nu și-ar dori nimeni. Prea-Sfântul a ascultat-o, poate că avea și el lacrimi în ochi, dar desigur, asta nu se vedea, tot din cauza apei. Apoi m-a luat din brațele mamei mele și a întrebat cum mă cheamă, iar mama i-a spus. Sfântul m-a ridicat lin deasupra capului său, și fața-i senină strălucea de o bucurie sinceră. Fraților, acest copil, Branhimede, nu este însemnat cu albastru a rău, ci este însemnat cu har! Copilul acesta o să ajungă mare și o să facă lucruri nemaivăzute!, a spus Sfântul, după care m-a sărutat pe frunte și m-a înapoiat mamei mele. Asta e tot ce a zis. Nu a pomenit nimic cum că acest Branhimede o să descopere o lege care o să îi poarte numele, n-a zis nici o vorbă despre problema volumului de lichid dislocuit de un corp la scufundare sau ceva de genul ăsta. N-a dat în vileag nimic din ce aveam să fac de fapt.

Sfântul a zăbovit o vreme la Stânca Verde, iar când și-a încheiat lucrarea la noi în recif a plecat să ducă și altora pilda purtării celei bune. Din când în când, pe la Stâncă mai trecea câte cineva venit de departe și aducea vești despre el. Umbla vorba că ajunsese pe undeva prin apele din nord și că minunile lui erau mari. Oficiase o căsătorie între o focă și un pinguin și făcuse chiar să renască dragostea într-o familie de orci, care se aflau în pragul divorțului. Cât despre mine, ce pot să spun sigur e că în tot ce am făcut mai apoi în viața mea de pește de știință, am simțit întotdeauna pe frunte sărutul Sfântului Baracuda.

(poveste pentru tatăl meu)

Gabriela Anton este traducătoare, absolventă a Facultății de Litere (secția română-engleză) și a unui master în traduceri literare. A încercat diverse tipuri de scriitură, cum ar fi cea dramatică în cadrul atelierului Scrie despre Tine, jurnalismul narativ la cursul de profil organizat de Fundația Calea Victoriei, și proza scurtă în cadrul întâlnirilor Creative Writing Sundays ale Revistei de Povestiri. Deocamdată găsește cel mai potrivit pentru sine să (se) povestească prin intermediul prozei scurte.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Flavia Teoc: „Cred că aproape tot ceea ce nu este uman este sălbatic”

Olga Ștefan a scris pe coperta a patra a antologiei Istoria naturală, de Flavia Teoc (Casa de Editură Max Blecher): „Așa cum Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân inventaria toate adevărurile lumii văzute, dar și narațiuni ca aceea a Korei din Sicyon, care, schițând pe un perete gol umbra iubitului ei absent, născocește pictura, Istoria naturală a Flaviei Teoc e mai mult decât un catalog de imagini: în mărturii tributare structurii simple a parabolei, ea așază în pagină singurătatea străinului, mai veche decât toate tiparele.”

3 poezii de Valeriu A. Cuc

„E poezie din aia cinstită, ca în momentele de grație când ai terminat tot de băut și de fumat și prinzi 10-20 de secunde cu câte unul/una să-i spui tot și toate, fără frica de ridicol.” (Costi Rogozanu)

3 poezii de Diana Geacăr

„Am 3 cărți pe care le tot învârt în minte: un volum de poezie început în 2017, care e mărișor și ar putea fi gata oricând, (…) o carte de proză scurtă (…) și un roman pentru copii.”