| © Nemira

Simona Popescu: „Casa Vieții (cu toate ale sale)”

Recent, în colecția Vorpal a editurii Nemira, a apărut volumul Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu. „Cartea plantelor și animalelor e acolo unde viața și poezia stau mai mult ca niciodată de aceeași parte a drumului, unde il faut cultiver notre jardin e și despre text, și despre respirația de zi cu zi. Pur și simplu, o botanică poetică ageless.”, a scris Svetlana Cârstean. Vă invităm la un dialog cu Simona Popescu:

Cînd ai descoperit valențele ecologice ale propriului eu?

Înainte de a răspunde la întrebarea ta, dragă Andra, să lămurim puțin cuvîntul „ecologie”.
Am fost surprinsă cînd, pe coperta a patra a Cărții plantelor și animalelor, Sanda Cordoș a folosit sintagma „ecologie a eului”, în condițiile în care astăzi se vorbește mult de/despre ecologie în termeni de prezervare a mediului. Ea a înțeles foarte bine ce fac eu în volumul ăsta, dincolo de aparențe. Leg, la rîndul meu, „ecologia eului” și de „ecosofie” (în termenii lui Felix Guattari sau în cei ai lui Arne Næss). Nu insist, ca să nu-i plictisesc pe cititori. Mai bine ne ducem la etimologia cuvîntului. Eco-logia, am învățat eu demult, la școală, de la doamna Moldovan, profesoara mea de biologie, înseamnă „logica viului”, iar asta m-a atras de copil, apoi s-a tot amplificat interesul meu pentru acest tip de „logică” (și nelogică) a Lumii – de la cea concretă, din proximitate, la, mai tîrziu, circulația ideilor în natură, cu tot cu mișcările, asociațiile, analogiile, tropismele, conexiunile, freamătul, Vîntul Paraclet care leagă văzutele și nevăzutele, cele de jos cu cele de sus și tot așa. În limba greacă, οἶκος (oîkos) înseamnă „casă”, iar λογία (-logía) „știință”, așadar vorbim despre studiul „casei” vieții, cum ar veni. Dar, cum spuneam, „casa” asta e lumea largă, cu multe încăperi, labirint deschis. Nu ne oprim la doar știința care studiază „interacțiunea dintre organisme, plante și mediu”, nu e vorba doar despre „protecția mediului înconjurător”, încap multe altele în marea „casă”. În această „logică a viului” (care înseamnă, pentu mine, tot ce produce vitalitate), pe lîngă fapte și narațiuni, intră gîndirea, emoțiile, subiectivările, teoriile, cu dinamica lor fascinantă. Ne interesează, nu?, interacțiunile ființelor de toate felurile, formele lor de (ne)adaptare, dar mai ales această vastă conectivitate, corespondențele, cum le ziceau simboliștii, analogiile, cum le-ar fi spus alchimiștii. Și-apoi, „studiul interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” ne cuprinde și pe fiecare dintre noi! În carte vorbesc despre „inter-acțiunile” mele cu „mediul” înconjurător, cum se zice, deși „înconjurătorul” ăsta e nesfîrșit, pentru că e și în mintea noastră, cu proiecțiile ei nesfîrșite, interior-exterioare.
Întrebarea mă împinge mai departe spre lucruri prea sofisticate, mai bine mă opresc aici. Nu înainte de a pomeni (nu mă pot abține!) și cealaltă etimologie a particulei „eco”, chiar dacă deviem de la sensul propriu. Tot în greacă, ēchō înseamnă ecou. Ec(h)o-logia eului, sună frumos. Logica ecourilor… Domeniul „eului” e un spațiu natural-mental al ecourilor întretăiate, ecouri temporale, spațiale, imagistice, senzoriale, culturale, subiective, impersonale, într-un continuu melanj. Dincolo de landscape, de peisajul cu floră & faună, de ceea ce se vede, există și o memoryscape, un domeniu al memoriei, o anume relație cu Timpul (care devine „grădină”, uneori suspendată), cu necunoscutul, cu cele nevăzute, deși cît se poate de concrete (cum sînt animalele marine de adîncime sau ierburile fără nume). Eidolon (nu traduc! să caute cititorul! – în accepțiunea pe care o dau cuvîntului Whalt Whitman sau Valdimir Nabokov).
Poate trebuia să-mi încep răspunsul la întrebarea ta altfel, mai direct. Pe vremea copilăriei mele se vorbea mult de ecologie. Nu era un cuvînt care să-mi placă, nici nu-l înțelegeam, simțeam propaganda. (Îi mai dădeau cu „pacea”, alt cuvînt confiscat.) Adică să avem grijă de mediu, suna bine, dar era doar un slogan, așa cum uneori e și acum. Relația mea cu „mediul” a fost una foarte personală, foarte senzorială, copilărească. Dar despre asta am scris mai pe larg în romanul Exuvii, mai ales într-un capitol de la început care se numește Regnum puerilae (despre regnul/ regatul copilului). Eram (și) animistă fără să știu. Mi se părea că Dumnezeu nu e doar în ceruri, ci în toate lucrurile frumoase, în texturile vegetale, în proximitatea animală (fluturi, libelule, păsări, pești etc.). Toată ziua stăteam afară, la joacă, cu puștimea de prin blocurile nou construite, iar mișcarea continuă a naturii făcea parte din viața noastră. (Nu contemplam! Copilăria e acțiune!) Era parte din devenirea noastră, anotimp după anotimp, an după an. Simțeam totul corporal, era o epocă a sinesteziilor (vorba simboliștilor).
„Ecologia eului” ar fi, poate, păienjenișul ăsta de relaționare continuă, a fiecăruia dintre noi, cu „mediul” (cuvînt care echivalează cu… totul!), cu noi înșine, o necesitate de a (ne) păstra, cît se poate, puritatea, „re-sursele” prețioasei vitalități. Nu e ușor, pentru că sînt multe și continue stricăciuni, mai mici sau mai mari. Dinafară, dinăuntru…

Ce simți că dai în mod activ naturii? Pe parcursul scrierii acestei cărți ai avut ritualuri care te-au apropiat mai mult de ceea ce te înconjura?

I-am dat eu naturii… Cartea plantelor și animalelor. Am încercat să readuc în memoria cititorilor mei niște făpturi, cu tot cu numele lor, le-am adus în același spațiu – vegetale și animale (cele animale, de aer, de uscat și mai ales pe cele de apă, din adîncuri, neștiute). Am încercat să pun lucrurile în rezonanță, așa cum sînt ele în mod natural. Am speranța ca în „grădina cu deschidere la mare și la ocean” (cum am tot scris în dedicații) să ajungă cît mai mulți oameni (mi-ar plăcea să ajungă aici și niște biologi de-adevăratelea), să se plimbe în voie, oprindu-se la una, alta, poate vor vedea, unii dintre ei, și ansamblul. Dar nu e doar un Theatrum Botanicum sau Zoo Vivarium, ci și o grădină de forme, de experimente poetice, de cuvinte, așa mi-am dorit. Aș vrea să se vadă și „grădina” de dedesubt (sau de deasupra). Am fost în primăvară la Grădina Botanică din Iași. Nu apăruseră florile, dar peste tot erau plăcuțe cu denumirile în latină ale celor care aveau să înflorească. O priveliște de cuvinte la propriu – și de promisiuni! Am făcut și poze! Am fost acum două săptămîni și la Gradina Botanică din Madrid. Erau și flori, și cuvinte, printre flori.

Ritualuri? Nu știu ce să zic. Parte din Cartea plantelor și animalelor a fost scrisă la „biroul” meu în aer liber, cu fața către o pădure de stejari care coboară în pantă, cu arboret, coroniște care, atunci cînd bate vîntul puternic, îți dă senzația de valuri oceanice, verzi. Dar am scris la ea și la București, cu cărți pe lîngă mine, cu planșe cu desene, cu planșele lui Ernst Haeckel, biolog marin (și nu numai) pe ecran. Frumoase desenele, ca niște mandale. Studiu și artă în același timp. Cîte nu a făcut Haeckel pentru natură! Știi, el a și inventat cuvîntul „ecologie”.
Dar dacă vorbim de ritual… Ritualul e însuși scrisul. De dimineață (la mine înseamnă de la 11 încolo) la măsuța de scris. Am una mică, încap laptopul, cîteva cărți și cafeaua. Mai în față am o masă mare cu devălămășie de cărți și hîrtii. Cînd sînt la căsuța din pădure (cîteva luni pe an), chiar dacă nu scriu, stau la masa de scris de acolo. Cu foșnetul înconjurător, verdele înconjurător. Mă plimb prin mintea mea sau, cu laptopul în față, prin infosferă, prin sonorosferă. Sau citesc texte ale altora pe ecran. Îmi place așa, mă concentrez mai bine, se fac stranii și iluminatoare legături. Scrisul – ca o grădină sălbăticită. Se adună pagini. Cresc singure, de la un punct încolo, după ce arunc sumedenie de „semințe”. Unele semi-abandonate, crește cuscuta uitării peste ele. Dar, la recitire, cuscuta asta e ușor de îndepărtat, dedesubt e viață. Unele semințe au rămas în stadiu nedezvoltat (poate mai încolo să-și dea drumul), altele par niște jericho, trandafirul deșertului. Puțină atenție din partea mea, ploaia concentrării (ca să fac o metaforă), și încep să revină la viață, reînverzesc. Multe buruieni și în scris, le vezi doar dacă lași „manuscrisul” deoparte o vreme. Le smulgi, plivești. Mai trebuie și lăsate. De pildă, buruienile cele nefolositoare, dar fragile, îmbucurătoare. Sîngele voinicului, astea din familia ei, Lathyrus, fabaceele. Sweet Peas, cum li se zice în engleză. Și iarba e bine s-o lași, rizomul. Trebuie mereu lucrat la „grădină”. Scrisul e ritual.

Dacă ar fi să ai resursele necesare unei expediții, pe pămînt sau în spațiu, unde te-ai aventura?

Nu m-aș duce în spațiu. E întuneric. Stai acolo închis în burta rachetei. Te saturi și de antigravitație, deși poate fi amuzant la început. Probabil că, descinzînd din capsula spațială, cum am văzut în filme, ar fi copleșitoare aîta imensitate de întunecime, senzația de totală desprindere. Ceva pe cît de extatic, pe atît de înfricoșător. Mai bine niște expediții prin pădurile amazoniene, prin junglă, savane, mai bine pe la triburi de tuaregi din deșert (mi-a povestit o prietenă cum i-au salvat viața niște femei tuarege). M-aș duce la Polul Nord, unde uneori amurgul durează și două săptămîni, unde două luni pe an dispare noaptea, pur și simplu, ea nu mai există, și unde sînt inuiții. Dar și la Polul Sud, unde trăiesc pinguinii (nu la Polul Nord!). Acolo voiam să ajung în copilărie, cînd unul dintre visele mele era să mă fac explorator, eu, o fată, ca Emil Racoviță. Are Racoviță chiar o carte despre expediția asta la Polul Sud, pe vasul Belgica. Visam să aduc tot felul pentru Muzeul Antipa, pe care-l vizitam în fiecare an cu școala. Citeam pe vremea aia cărți despre Africa. A fost întotdeauna continentul meu preferat. Știi că am fost ghid pentru o zi la Antipa? În 2020. A fost un vis împlinit! Îl datorez Svetlanei Cârstean, care, de altfel, m-a și invitat să public, în colecția Vorpal, Cartea plantelor și animalelor. Pentru ea am o poezie, un metatext, cum se zice savant. Pregăteam grădina pentru primul meu cititor, cum ar veni, care a fost ea (după Bogdan, însoțitorul meu în viață și în ale scrisului). Despre „expedițiile” mele imaginare am scris într-o altă carte. Tot zic că e despre Lume. Urmează s-o recitesc, să-i pun punct și să o public. I s-ar fi potrivit un titlul al lui Nicolas Bouvier (unul dintre autorii mei dragi) care sună bine în franceză, dar și în traducere: L’Usage du monde/ Rostul lumii. Dar, dragă Andra, pe pămînt nu m-aș duce doar prin natură. M-aș duce prin… brocanterii. În lumea obiectelor. Am inserat în „grădină” și ideea unui nou-parnasianism (aș scrie o carte a obiectelor, dacă tot l-am pomenit pe undeva prin volum pe vărul Pons al lui Balzac).

Există și un dialog cultural cu muzicieni, scriitori și cu personaje din tablouri, formule ale perfecțiunii, mecanisme impecabile și o creativitate debordantă. E un univers special acolo, în miniatură.

Univers în miniatură, ce frumos te-ai gîndit! Ei, dialogul ăsta cultural, cum îi spui, îl practic eu de la primele poeme asumate, scrise începînd cu vîrsta de 20 de ani. Poate că primul de acest fel este Plicty, despre starea de sastisire și de neputință din perioada comunismului. Dar și un studiu al acestei stări prin care au trecut și alții, în epoci și contexte total diferite. Am inserat acolo citate din poeți de toate felurile, ba chiar și o anchetă la care mi-au răspuns prieteni și cunoștințe. Îi întrebam ce e plictisul (vorba vine plictis!) pentru ei, ce e cu „starea” asta. Dar cel mai mult „plurilog” e în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. E acolo un subsol masiv unde se petrece o parte din „acțiune”. Titlul trimite la „operațiunile în verde” legate de vița-de-vie. Mi s-a părut ciudat cînd am dat de cuvîntul „livresc” legat de ceea ce scriu eu, Lucrări în verde fiind o carte destul de haioasă. Livrescul are, pentru mine, cu totul alt conținut decît cel cu care sîntem obișnuiți. Cartea plantelor și animalelor a fost un proiect care urma să vină imediat după Lucrări…, la un an, doi diferență, și trebuia să fie șocant de simplă față de cea care li se păruse unora „intelectualistă” numai pentru că apar pe-acolo semnele citării. Dar anii au trecut, eu am lucrat la alte volume, fișierul din laptop s-a tot mărit, lucrurile s-au complicat, am apelat și aici la subsoluri (cu versiuni de poezii, cu continuări), arhitectura s-a modificat. Trimiterile la autori de cărți sau de obiecte vizuale sau de muzică au venit firesc, mai tîrziu. Am și simțit nevoia unor mici omagii, a unor semne de solidaritate față de preocupările altora, deloc livrești (la unii au ajuns și în cărți). Trimiteri la Emily Dickinson, al cărui Herbarium, început la vîrsta de 14 ani, m-a impresionat. Depun aici, de la ea, un început de poem: „I died for Beauty” (dar adăugăm „for Truth”). Apoi, Cartea plantelor și animalelor e și foarte vizuală. Mi-ar plăcea cîndva să scot o ediție ilustrată – cred că pe hîrtie ar costa prea mult, dar ar putea fi una digitală. Mă gîndeam la un moment dat, în timp ce scriam despre una, alta, să adun „ilustrații”, să creez un cont de Instagram unde oamenii să vadă și fotografii sau chiar înregistrări cu ființele despre care vorbesc. Mi s-a părut frumos să intre în urzeala cărții și trimiteri la scriitori, pictori, chiar compozitori la care țin, cu tot cu cărțile lor, cu imaginile și muzica lor – de la Saint-John Perse, cu poeziile lui despre Galapagos, unde a copilărit într-o luxurianță vegetală, la Gellu Naum, cu păsările din poezia lui, dar și cu dorința de a culege flori pentru a face parfum pentru prieteni, de la Victor Brauner, cu picturile lui cu animale hibride, la Leonora Carrington, cu straniile ei plante și animale, sau minunatul Odilon Redon (ce grozav ar fi ca o parte dintre cititori să caute pe Net reproduceri ale tablourilor acestor pictori!). De la Saint-Saëns, cu Carnavalul animalelor, la Kurt Cobain, cu căluțul de mare desenat în jurnalul lui. Și așa mai departe. Am trimiteri și la niște filme. Dar sînt mulți și multe care n-au mai intrat în carte. De pildă, lipsește Angiolina Santocono, care a adunat cîteva mii de reprezentări ale plantelor spontane din flora României, dar și algele Mării Negre, mușchi și licheni, ferigi, ciuperci. Există o expoziție permanentă la Grădina Botanică, asta am aflat de la Mona Petre, autoarea minunatei cărți Ierburi uitate. Îmi plac cei care, pornind de la vreo plantă sau de la un animal, creează viziuni sau reinterpretări sau corelativi pentru propria lor filozofie, pentru propriul lor imaginar. Am văzut seria inspirată de Darwin și autoportretele lui Ghenie (Self Potrait as Charles Darwin), sau lucrarea lui care pornește de la floarea soarelui a lui Van Gogh. Mi-a plăcut să citesc cum face el zeci de fotografii pentru fiecare detaliu în parte. Și eu lucrez cu detaliile, le augmentez.
Îmi place să fiu însoțită nu de „cele culturale”, ci de oameni care creează semnificații noi (cărțile sînt, pentru mine, dublura unui om, nu știu cum să zic). Pot fi oameni din trecut care sînt cît se poate de prezenți și de vii în mintea mea. Destui vii morți prin preajmă, n-ai ce vorbi cu ei! Pe mine m-a amuzat, de pildă, să aflu că avea Mallarmé o grădină. Pe care i-a cam stricat-o un grădinar. Dar apoi m-am întristat cînd am înțeles ce e cu acest refugiu al lui în floral. Îi murise fetița. Mi-a plăcut să studiez planșele lui Haeckel, lumea lui Bosch – dar despre el nu am scris. Mi-a plăcut să-i văd lucrînd împreună pe Thom Yorke cu Hans Zimmer la ceva despre oceane. A rămas pe dinafara cărții mele o Annik Schnitzler, specialistă în liane (a scris o carte care se cheamă Elogiul lianelor). Sau Nabokov cu fluturii lui, cu plantele lui chiar (tot pomenește de orhidee, a și desenat-o pentru studenții lui). Mulți alții… Nu am mai avut destul timp ca să-i aduc un elogiu lui Racoviță (vă recomand Observații asupra unui banc de hamsii, parcă citești poezie!). Au rămas pe dinafară unele plante sau animale care sînt simbolice pentru mine, să zicem radiolarul. Cum am putut să-l uit? E pe undeva, prin altă carte de-a mea. Am dat de curînd și de fiozofii de teren, Baptiste Morizot, de exemplu, specialist în lupi. Și așa mai departe.

Scrierea acestui volum ți-a redeșteptat și amintiri pe care le credeai uitate, anumite întîmplări din „lumea necuvîntătoarelor”?

Am scris cartea pornind și de la aceste vagi „amintiri din copilărie”. Mi-au revenit în minte o sumedenie de flori din grădina bunicilor, dar pe atunci nu le știam numele, amintiri ale cărților citite mai tîrziu, ca Hiawatha a fantasticului Longfellow. Multe s-au dus spre o altă carte la care lucrez, una de proză. Din copilărie mi-am amintit și texturi, senzații tactile, nu doar olfactive sau vizuale. Am uitat să scriu despre prietena mea Lordina, o cățelușă de la bunici. Aveam 6 ani și vorbeam telepatic cu ea (cel puțin așa credeam eu, că ea poate „citi” gîndurile).
E interesant scrisul. Zeci de scurtmetraje, de „instagramări” se derulează în minte. Se fac conexiuni. Cuvintele au o putere fantastică de a trage în ele/ după ele realitatea. Tot ce scriu are o ancoră în realitate. O ancoră (și) de afecțiune. Zic „păpădie” și pot să-ți spun acum pe mai multe pagini felul în care pufoșenia galben-aurie m-a legat de cineva sau de un spațiu, de o stare. Sigur, primele care îmi vin în minte sînt cele mai mari păpădii pe care le-am văzut în viața mea, în jurul blocului unde am copilărit. Se așezau albinele sau bondarii pe ele ca pe niște canapele bombate. Zic „margarete” și îmi apare în față tata, tata tînăr și tata înainte să plece din lumea asta. El îmi făcea coronițe la sfîrșit de an, pentru premiul întîi-cu-coroniță. Zic „nautil” și îmi vine în minte spledoarea de la Antipa, păstrată într-o vitrină , îi zice Nautilul de hîrtie. Zic „elefantul Elmer” și vine peste mine toată copilăria Dandei, fata mea. Zic „ingluvii” (nu dezvălui aici ce sînt) și îmi vine în minte starea aia de rău, de lucruri pe care a trebuit să le înghită creierul meu din tinerețe pînă acum. Zic „ierbar” și îmi apare în față cel de la 12 ani, prima mea „carte”, cu coperți tari (pe prima scrisese tata frumos numele meu). Plantele presate se transformaseră într-un fel de pasteluri, laviuri. Dar eu nu aveam acolo doar flori, ci și o colecție de rădăcini. Erau abstracte, ca niște desene în creion. Zic „porumbel” și îmi amintesc o întîmplare stranie cu o pasăre care s-a așezat lîngă mine văzînd / simțind că plîng. Am fost atît de surprinsă… pentru că era nefiresc: stătea la o palmă distanță, stătea și se uita la mine. Mi-a fost rușine să continui să plîng cu el acolo, așa că m-am oprit. Dar sînt astea și multe altele în carte (și o grămadă pe dinafară). Ei, cuvinte-declanșator, cuvinte-madlenă, cuvinte în care intră atît de multe, timpuri și spații. Extensii.

Cartea aceasta este și o Arcă a lui Noe extinsă sau un fel de paradis propriu?

Da, da, ce frumos spui: „Arcă a lui Noe”! „Arca Simonei”… Cîte nu ar mai fi fost de salvat?! În Arca mea am luat nu doar plante și animale, ci și oameni, fapte, varii obiecte ale gîndirii. Niște poezii din alte volume de poezii de-ale mele, chiar două fragmente din Exuvii pe care le-am pus unul în secțiunea cu plante, celălalt la cea cu animale, ba chiar și niște fragmente din cărți viitoare (de eseuri). Și undeva, în subsol, e o poezie în care vorbesc despre atelierul meu de jucării, unde construiesc diverse obiecte literare pentru un volum viitor. Îmi pare rău că a folosit Arghezi pentru o cartea de-a lui acest titlu extraordinar: Cartea cu jucării.
„Un fel de Paradis”, spui? Poate, deși, pe dedesubt, se întrezăresc și ecouri din ceea ce nu e deloc paradisiac.
Să mai spun că au ajuns pe Arcă și vizitatori. De pildă Radu Afrim. A privit el „grădina” mea și acum face un spectacol pe care-l numește Ierbar. Tulburătoare întîlnire, tulburătoare „colaborare”. Azi am primit un mesaj nostim de la traducătorul Exuviilor în limba maghiară, Szonda Szabolcs (s-a gîndit să traducă niște poezii cu plante și animale). Mă întreba ce înseamnă „ca salpele în salpe”? Nu găsea cuvântul „salpă” în Dexonline. Îl citez, că e haioasă conversația noastră prin e-mail: „Google îmi spune că poate fi o specie de pește halucinogen sau o recuzită a celor care confecționează pantofi, genți, ceva din piele”. Ca să se lămurească, i-am trimis niște imagini, niște filmări. Apoi mi-a scris: „Să vezi minune: se numesc szalpák, la plural, în maghiară, și văd că Brehm are un întreg subcapitol despre ele, acolo scrie și că poetul Chamisso le-a studiat la începutul sec. al 19-lea, așa că se leagă aceste animăluțe-sac (că și așa li se mai spune în maghiară) de literatură încă de timpuriu :)”. Ce traducător serios! Bine, el e și poet!

Dacă ar fi să numești anumite comportamente ale plantelor și ale animalelor sau mici bizarerii ale lumii lor, care ar fi acestea?

Am scris despre cîteva. De pildă, cum se întoarce turitopsis dornae, o mică celenterată, la tinerețe după ce îmbătrînește. Despre flori care scot sunete. Despre puterea de refacere a unor animale (auto)mutilate. Despre regenerare, despre reînvierea celor aparent moarte, cum e jericho, trandafirul deșertului. N-am scris despre cum înflorește înăuntrul fructului smochinul. N-am scris despre simbioză. Asta e frumos și în natura umană. Nici despre construirea habitatelor. Cel mai spectaculos e cuibul pe nisip pe care-l face un pește, îi zice Puffer Fish. E ca o rozetă, perfect geometrică. David Attenborough îl consideră „cel mai artist din regnul animal”. Pinguinii își fac cuib acolo unde au copilărit. Și își fac mici cadouri – pietricele! Caracatița are trei inimi și nouă creiere (unul central, restul de opt periferice). Am scris despre unele dintre ele, dar a rămas și multă informație pe dinafară.

Te-ai simțit prinsă între seninătate, sfâșiere și monstruozitate documentându-te? Pot exista unele fără altele?

Așa e viața. Ceva între seninătate și sfîșiere. Zi de zi. Așa e în natură. Așa e și în natura umană.
Bosch e specialist în asta. Diafan și terifiant. Între ele sînt însă atîtea nuanțe! Dar, totuși, eu am vrut cu cartea asta să aduc în față mai ales Frumusețea, „Florile binelui” – altfel, e plin pe lume de „florile răului”. Baudelaire, pe care mult îl prețuim, le-a studiat atent, cum și noi facem asta, adesea vrînd-nevrînd. Paradoxal, el e mult mai optimist decît mine, considerînd că Poetul e „în rînd cu heruvimii, sortit la veşnicii”. Îmi place însă cum spune undeva că „poetul poate să-nţeleagă, plutind deasupra vieţii, / A lucrurilor taină şi-al florilor cuvînt!”. Pe mine mă atrage Vitalitatea, împotriva a tot ce ne doboară, a tot ce ne coboară. Frumusețea.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Valentina Șcerbani: Visele sunt ca niște articulații pentru corpul romanului

Valentina Șcerbani a debutat în 2019 cu romanul Orașul promis, la Editura Tracus Arte. Dumitru Crudu scrie despre acesta: „Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor.” Am dialogat cu autoarea unuia dintre cele mai frumoase romane din ultimii ani.

Ioana Ieronim: „Sper ca timpul să aibă răbdare”

Recent, la editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie Zoom, semnat de Ioana Ieronim. După cum scrie Doina Ioanid într-o cronică literară: „Zoom-ul său din această carte nu este unul internautic, ci un zoom asupra acestei lumi îngrijorătoare, un zoom asupra lumii trecute și un zoom spre lumile sale lăuntrice. Și, mai ales, poezia din Zoom devine descîntec, descîntec de teamă, de moarte, de abisul în care ne-am putea cufunda.”