Simona Sora | © arhiva autoarei

„Am nevoie să nu sune telefonul” – Simona SORA în dialog cu 10 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Bogdan-Alexandru Stănescu, Luminița Corneanu, Alina Purcaru, Raluca Nagy, Radu Vancu, Cristina Ispas, Adela Greceanu, Simona Goșu, Florina Pîrjol și Bogdan Coșa.

Există prietenii pe bune în lumea literară?

Simona Sora: Da, cu siguranță, dar accentul nu e pe „lumea literară“, cel mult pe un-anumit-tip-de-literatură. Ca să verifici ce ține în picioare prieteniile de felul acesta trebuie să schimbi mediul: de pildă, din presa culturală să aterizezi brusc la o editură de nișă. Se lasă o tăcere în jur care îți cerne toate „prieteniile“. De fapt, dacă mă gîndesc bine, prietenii mei cei mai buni sînt, aproape toți, din afara lumii literare, însă oameni care citesc mult și bine.

Pot greși criticii literari? Vi s-a întâmplat, peste ani, să constatați că ați citit o carte într-o cheie prea subiectivă?

Simona Sora: Poți greși în multe feluri, dar cele mai grave erori nu sînt date de o subiectivitate acută (pentru că acolo se întîmplă un soi de receptare validă, autorizată, în lumea noastră dezierarhizată), ci băgarea în corzi așa-zis obiective a cărții celuilalt. Cum ar veni, schema din capul tău. Asta, de obicei, dă ceva atît de lipsit de viață încît nici nu merită citit… Am pățit-o o dată și eu, cu Sistematica poeziei a lui Eugen Negrici, care m-a cucerit în așa hal încît am „folosit-o“ preț de cîteva cronici, prin anii ʼ90. De unde am învățat că și răsfolosirea strică omenia.

Vă mai amintiți prima cronică la Hotel Universal? Cum v-ați simțit de cealaltă parte a baricadei?

Simona Sora: Cred că a fost cronica Luminiței Corneanu, în România literară, o cronică atît de elogioasă încît m-a copleșit. Nu m-am simțit însă de vreo altă parte a baricadei. Scriu în continuare critică, proză sau orice altceva cu aceleași instrumente, avînd poate diferite grade de ambiguitate și de libertate. Asta e și proza care îmi place: cea în care eseul, narațiunea, poemul se amestecă sau își dispută teritoriile de pînă nu demult, pentru a exprima cît mai bine un lucru care are nevoie de o anumită formă. Proza aia pe care o putem găsi, mai aproape de noi, la Olga Toczarczuk, la Thomas Bernhardt sau Vila Matas sau, mai departe, la Borges, la Alejandra Pizarnik, la Juan José Saer…

Care vă sunt obiceiurile de scris atunci când scrieți literatură și care atunci când scrieți critică?

Simona Sora: N-am nici un fel de obiceiuri, dar am nevoie de liniște. N-aș putea scrie niciodată pe o terasă, într-o cafenea, cu muzică în fundal, deși cine mai știe? Am tot zis, cu toții, că nu putem face anumite lucruri, și ne-am trezit, în ultimii doi-trei ani mai ales, făcîndu-le exact pe alea. Totuși, am nevoie să nu sune telefonul.

La ce bun scriitorii, la ce bun literatura în vremuri de restriște?

Simona Sora: Asta nu e o întrebare pentru mine. În lumea în care încă mai trăiesc, nu există nimic fără literatură și fără (anumiți) scriitori. Cum zicea Emerson despre Goethe: pentru mine scriitorul e un om a cărui naștere a fost prevăzută odată cu creația lumii.

Eu aș avea nevoie să scriu doar jurnal, ca să-mi limpezesc anumite lucruri, ca să pun lucrurile trăite într-o lumină reflectată, ca să limpezesc confuzia, cum zice Parsifal cînd ajunge pentru a doua oară în castelul Graalului. Dar jurnalul nu l-aș publica niciodată, pentru că acolo există nu doar limpezime, ci și cruzime, autoflagelare pe alocuri, lipsă de măsură, cum e în orice jurnal adevărat, nedestinat publicării. Și o serie de scriitori (unul în mod special) care nu fac parte din răsfățații zilelor noastre și despre care nu am încă nimic de zis public, dar care mă ajută să stau în picioare în fiecare zi.

Către ce conduce „calea de acces” a literaturii? 

Simona Sora: Către literatură tout court. Și aici sînt întru totul de acord cu Raicu: calea e mult mai importantă decît rezultatul, mai ales că nu toată lumea e făcută pentru literatură. Uneori, dacă găsești calea ta de acces, ajungi exact unde trebuie, nu neapărat la literatură. Lucian Raicu (despre care, odată, Matei Călinescu m-a sfătuit să scriu o carte de 99 de pagini) avea căile lui de acces către „ea“ (așa-i zicea): golul, fragilitatea, misterul, umorul, surprizele lui Dumnezeu.

Ați vorbit adesea despre admirația purtată lui Alexandru Mușina. Ce anume din scrisul lui vă e esențial?

Simona Sora: Pentru mine, am mai spus-o, Alexandru Muşina a fost maestrul indirect, omul la părerea căruia ţineam în primul rînd, în orice împrejurare literară ‒ într-un fel, scriitorul care mi-a arătat, mai mult ca oricine, pe viu, prin viaţa sa prea scurtă şi prin cărțile sale, ce-ar putea fi și ce e, uneori, literatura. El era un poet-profesor și un om al adevărului cu orice preț, unic în menajeria noastă literară care n-a înțeles mai nimic din necomplezența lui, un tip gata mereu de dialog și de înțelegerea altui punct de vedere.

Cine este pentru dumneavoastră Carl Gustav Jung?

Simona Sora: Din fericire, Jung a rămas pentru mine doar un tip genial care a văzut limpede de partea cealaltă a vieții și a reușit să se întoarcă de acolo suficient de întreg la minte ca să poată pune în limbaj (sau în desene, invocații, fulgurații) ce a văzut. Vorbesc de acel Jung postum din Cartea Roșie sau din Cărțile Negre. Prietena mea Sanda Roșescu, o analistă jungiană de mare finețe din școala lui Étienne Perrot, mi-a recomandat recent notele seminariilor ținute de Jung în anii ’30, în engleză, la Clubul de Psihologie din Zürich, și publicate la Princeton de Claire Douglas. Așa am descoperit un alt Jung, un tip de o mare generozitate intelectuală și omenească, un profesor oarecum secret, care a permis publicarea acestor note abia în 1957. În românește cele două volume se numesc, nu întîmplător, Viziuni.

Ce secret prețios despre scris ați descoperit citindu-vă autorii favoriți?

Simona Sora: Este, oare, un secret faptul că scriitorii pe care îi iubești/citești scriu despre tine? Sau răspicat împotriva ta? Că nu sînt căldicei niciodată? M-am descoperit în cărțile altora și atunci cînd îmi ziceau Simonel, și atunci cînd îmi ziceau Scîrba.

Cum vă imaginați eșecul literar, cum arată profilul unui scriitor care a încercat toată viața și nu a reușit? Descrieți Bau-Baul de care ne e frică tuturor că se uită la noi când ne privim în oglindă – care e varianta dumneavoastră?

Simona Sora: Sînt foarte curioasă cine a pus această întrebare… Dacă n-aș fi citit zeci de cărți proaste care n-ar fi trebuit scrise niciodată, aș fi zis că eșecul înseamnă a nu încerca niciodată un lucru, a rămîne cu fantasma lui în cap. Așa că Bau-Baul ăla arată, de fapt, cam așa: tu vezi în oglindă un splendid creier simțitor, o amplă panoplie literară, o nesfîrșită desfășurare de lumi imaginare, iar cititorul vede peste umărul tău, în aceeași oglindă, un infantilism al trăirii, ațe descusute, compuneri „cu paralele inegale“. Vestea bună însă e că nici măcar eșecul nu e etern, iar nenumăratele cărți proaste ale scriitorilor buni sînt cea mai bună dovadă pentru asta.

Ce teme vi se pare că sunt mai puțin sau deloc abordate în literatura română contemporană?

Simona Sora: În mod destul de paradoxal, dată fiind istoria noastră recentă, metafizicul este o temă aproape ignorată în literatura de azi. Ea e tratată oarecum psihologic, comportamentist, realist-magic așa-zicînd, dar nu în sensul său prim, de bază a vieții. În literatura noastră vie, acest tip de literatură vizionară e asumat pînă la capăt doar de Mircea Cărtărescu. Sau de Radu Vancu, în Transparență. Poate că e încă secret.

Mai bine soră medicală într-un spital comunist românesc sau refugiată, angajată într-un home médicalisé elvețian?

Simona Sora: Mai bine jumătate de criticăreasă călare pe jumătate de scriitoare de novelite lumpen.

De ce credeți că nu ajunge literatura română să fie tradusă?

Simona Sora: Literatura română este tradusă în cele mai incredibile locuri din lume, de pildă în Etiopia, unde editura Hohe Publisher tocmai a tradus în limba amharică Femei și Orașul cu salcîmi de Mihail Sebastian. Am în față o listă cu 60 de cărți traduse în 2021 prin programele de finanțare ale Institutului Cultural Român, o alta cu 36 de cărți traduse în toată Europa în 2020, în plină pandemie, tot prin programele Translation and Publication Support (TPS) și Publishing Romania. Dar cînd m-am uitat la toate traducerile din Spania, de pildă, am văzut și mai multe, chiar și fără finanțare românească. Așa că, nu știu ce să zic… Se traduce cît e nevoie în culturile care primesc aceste cărți. Dacă vrem mai mult, trebuie să dăm mai mult, în toate sensurile.

Dacă ar fi să alegeți un singur personaj din toată literatura lumii, cu care v-ar plăcea sau ați vrea să vă întâlniți pentru o discuție, care ar fi acela și cum ar arăta întreaga scenă? Ce ați discuta?

Simona Sora: Aș sta de vorbă cu Amalfitano al lui Bolaño din 2666:
– Chiar nu știi de ce ai venit la Santa Teresa?
– Din același motiv pentru care tu ai venit la București.
– Păi, Bucureștii nu sînt la capătul lumii civilizate, în coasta unui cimitir de femei.
– Nu sînt, dar pot fi, în orice moment: trebuie să te uiți bine în ochii unui cîine care se îndreaptă spre o stație de autobuz, un quiltro.
– Sînt locuri care provoacă aceleași scurtcircuite ale minții?
– Da, în Santa Teresa și București bate exact același vînt tânăr și energic și cu viața atît de scurtă…
Și tot așa, mai departe, am tot auzit voci de o fragilitate absolută, unul din capul alteia.

Dacă ați putea emigra într-o literatură, care ar fi aceea?

Simona Sora: Mă tem că cel mai mult mi-ar plăcea să trăiesc, o vreme, în literatura maghiară. E o literatură mai insolită decît cele mai insolite literaturi imaginabile: în cărțile lui Sándor Márai (dar nu în jurnalele de dinainte de sinucidere), în Harmonia caelestis a lui Esterházy, în 9 kg. Poveste despre Psalmul 119 de Zsuzsa Selyem. Păcat că multe dintre aceste cărți nu sînt traduse încă în românește! Dar aș zăbovi cîțiva ani și în cărțile Agótei Kristóf (în al cărei oraș, Koszeg, am dormit o noapte) sau în cele ale lui Attila Bartis (de ce oare nu i se traduc și Apocrifele lui Lazăr?). Am o relație ciudată cu această literatură pe care am citit-o mai mult în spaniolă sau în franceză, iar topica ei, personajele, penumbra, lumea interioară sînt, și din acest motiv, cel puțin neliniștitoare.

Un singur sfat pentru scriitorii tineri și foarte tineri?

Simona Sora: Să aibă răbdare.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.

Un poem inedit de Emilian Galaicu-Păun

Pentru că vom publica în curând un interviu cu Emilian Galaicu-Păun, de data asta, în dialog cu alți zece scriitori moldoveni, am zis să vedem și ce mai scrie redactorul-șef al editurii Cartier.

Yoko Tawada, despre biciclete, ședințe și iarnă în orașele mari

Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, „Memoriile unui urs polar” explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei. Citiți mai jos trei fragmente din romanul lui Yoko Tawada – în traducerea Monicăi Tamaș.