Bogdan Munteanu | © arhiva editorului

Stai jos sau cazi – fragment de roman

„[...] cartea lui Bogdan Munteanu redă o poveste simplă, a unui om căruia i se întâmplă lucruri, zi de zi. Lucruri care se învârt în cuvintele minunate cu care el construiește o lume, care urlă, care se odihnește.“ Bogdan O. Popescu

Cum te cheamă? Câți ani ai?
În ce an suntem? Luna?
Ce zi e azi?
Unde te‑ai născut?

E cam aiurea să‑mi pună cineva întrebările astea una după alta. Parcă aș face login într‑o aplicație care confirmă că sunt viu. Ca să dovedesc asta, am nevoie doar de acces la propria memorie. Uneori mă împotmolesc din prima:
— Cum te cheamă?
— Nu știu.
Nu știu și‑mi intră frica în oase. Preiau starea de spirit a celor din jur.
Fă‑mi cu ochiul și o să zâmbesc.
Râzi și o să râd cu tine.
Prefă‑te că nu s‑a întâmplat nimic și o să te cred.

Cei care mă chestionează au costume portocalii, fosforescente. Unii sunt morocănoși, de parcă i‑aș fi întrerupt de la bârfa de dimineață, alții își fac treaba mecanic. Din când în când, apar și portocalii blânzi, care zâmbesc și îmi vorbesc calm. Atunci mi‑e și mai frică. Nimeni nu‑ți vorbește așa când ești bine.

Sunt într‑o dubiță, întins pe targă. Văd doar cu un ochi și respir pe gură. O cârpă moale și umedă îmi acoperă nasul și partea dreaptă a feței.
— Nu pune mâna, spune un fosforescent. Îți dăm imediat un fenobarbital.
— Nu.
— O să te liniștească.
— Da.
Ia o seringă și mă înțeapă în braț. De‑afară se‑aud alte voci. Nu reușesc să întorc capul, am gâtul imobilizat într‑un guler. Ce s‑a‑ntâmplat? Cât de nasol e? Mă las puțin pe o parte, să văd unde sunt.
Casă, curte, două tuia…
Un câine se ridică pe poartă și nu mă scapă din ochi.
— Fetița, zic mai mult pentru mine.
Labradorul ciulește imediat urechile și dă din coadă.
— Mergem la urgențe, la Județean, îi explică un fosforescent unei blonde în pijamale. Veniți cu mașina personală, dacă vreți.

Tipa aprobă, apoi se întoarce spre mine și mă privește cu… dragoste? Mi se mai întâmplă să confund dragostea cu mila. O privesc și eu cu dragoste, doar că… nu știu cine e. Când mă simt vulnerabil, mă pun pe simulat. Duc mâna la inimă. Dragoste.

Apare un bătrân cu o geantă sport:
— Am eu grijă de toate aici, îi spune blondei. Du‑te la spital.
Du‑te, o să fie bine!
Scoate o șurubelniță și se apucă să bâzâie yala de la poartă.
Vine un chelios îmbrăcat în popă. Ne speriem unul de celălalt. Tipu’ își face cruce și i se alătură moșului:
— S‑a stricat broasca, îți zic io. Uite – și apasă clanța.
— Pleacă de‑aici, mă! se‑nfoaie bătrânul. Ce, io te‑nvăț pe tine cum să‑ți ții slujba?

Un fosforescent trântește ușa dubiței.
Gata, au dispărut toți. Câteva clipe de liniște, apoi nino‑nino, nino‑nino. Sunetul e înfundat, deloc deranjant. Știu că sirena a fost pornită pentru mine. Încet‑încet, memoria îmi revine.
Eu sunt Cipri.
Am 40 de ani.
Fosforescenții sunt paramedici. Blonda e iubita mea, Iulia.
Cățeaua e Ara.
Bătrânul cu sculele și popa sunt vecinii noștri. O să‑mi aduc aminte imediat cum îi cheamă.
Azi e sâmbătă și nu mă mai pot păcăli. Am epilepsie. Tocmai am avut o criză. Se pare că eram acasă.
Nino‑nino. Autentificare reușită.


Bogdan Munteanu s-a născut în 1979, la Arad.

A publicat trei volume de povestiri, cel mai recent fiind Ai uitat să râzi (Nemira, 2016). Scrierile sale au apărut în antologii din România, Germania, Turcia, Serbia și Marea Britanie.

A moderat întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?”, organizate de librăria Cărturești. A fost curator al componentei „Poezie de stradă”, în cadrul programului cultural Memoriile Cetății.

Locuiește în Timișoara din 1997. Lucrează în domeniul IT.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de duminică de Laura Francisca Pavel

Laura Francisca Pavel a publicat de curând volumul de poeme „Trucuri urbane” (OMG, 2022). Are în pregătire un al doilea volum, intitulat „Acţiuni şi protocoale”, din care vă invităm să citiți un poem.

O nuveletă adorabilă care începe așa

Nu am prea des răbdare să citesc teatru, așa că volumașul de față a adunat ceva praf până să-l deschid și să realizez, spre încântarea mea, că nu e o piesă, ci un soi de micro-roman; pentru că, firește, Friedrich Dürrenmatt a scris cu succes și proză, nu doar teatru.

Trei poezii de Moni Stănilă

Î: Ce ai vrut de la arta ta în acest volum?
R: Să vorbesc tulbure despre lume și limpede despre suflet.