Cum te cheamă? Câți ani ai?
În ce an suntem? Luna?
Ce zi e azi?
Unde te‑ai născut?
E cam aiurea să‑mi pună cineva întrebările astea una după alta. Parcă aș face login într‑o aplicație care confirmă că sunt viu. Ca să dovedesc asta, am nevoie doar de acces la propria memorie. Uneori mă împotmolesc din prima:
— Cum te cheamă?
— Nu știu.
Nu știu și‑mi intră frica în oase. Preiau starea de spirit a celor din jur.
Fă‑mi cu ochiul și o să zâmbesc.
Râzi și o să râd cu tine.
Prefă‑te că nu s‑a întâmplat nimic și o să te cred.
Cei care mă chestionează au costume portocalii, fosforescente. Unii sunt morocănoși, de parcă i‑aș fi întrerupt de la bârfa de dimineață, alții își fac treaba mecanic. Din când în când, apar și portocalii blânzi, care zâmbesc și îmi vorbesc calm. Atunci mi‑e și mai frică. Nimeni nu‑ți vorbește așa când ești bine.
Sunt într‑o dubiță, întins pe targă. Văd doar cu un ochi și respir pe gură. O cârpă moale și umedă îmi acoperă nasul și partea dreaptă a feței.
— Nu pune mâna, spune un fosforescent. Îți dăm imediat un fenobarbital.
— Nu.
— O să te liniștească.
— Da.
Ia o seringă și mă înțeapă în braț. De‑afară se‑aud alte voci. Nu reușesc să întorc capul, am gâtul imobilizat într‑un guler. Ce s‑a‑ntâmplat? Cât de nasol e? Mă las puțin pe o parte, să văd unde sunt.
Casă, curte, două tuia…
Un câine se ridică pe poartă și nu mă scapă din ochi.
— Fetița, zic mai mult pentru mine.
Labradorul ciulește imediat urechile și dă din coadă.
— Mergem la urgențe, la Județean, îi explică un fosforescent unei blonde în pijamale. Veniți cu mașina personală, dacă vreți.
Tipa aprobă, apoi se întoarce spre mine și mă privește cu… dragoste? Mi se mai întâmplă să confund dragostea cu mila. O privesc și eu cu dragoste, doar că… nu știu cine e. Când mă simt vulnerabil, mă pun pe simulat. Duc mâna la inimă. Dragoste.
Apare un bătrân cu o geantă sport:
— Am eu grijă de toate aici, îi spune blondei. Du‑te la spital.
Du‑te, o să fie bine!
Scoate o șurubelniță și se apucă să bâzâie yala de la poartă.
Vine un chelios îmbrăcat în popă. Ne speriem unul de celălalt. Tipu’ își face cruce și i se alătură moșului:
— S‑a stricat broasca, îți zic io. Uite – și apasă clanța.
— Pleacă de‑aici, mă! se‑nfoaie bătrânul. Ce, io te‑nvăț pe tine cum să‑ți ții slujba?
Un fosforescent trântește ușa dubiței.
Gata, au dispărut toți. Câteva clipe de liniște, apoi nino‑nino, nino‑nino. Sunetul e înfundat, deloc deranjant. Știu că sirena a fost pornită pentru mine. Încet‑încet, memoria îmi revine.
Eu sunt Cipri.
Am 40 de ani.
Fosforescenții sunt paramedici. Blonda e iubita mea, Iulia.
Cățeaua e Ara.
Bătrânul cu sculele și popa sunt vecinii noștri. O să‑mi aduc aminte imediat cum îi cheamă.
Azi e sâmbătă și nu mă mai pot păcăli. Am epilepsie. Tocmai am avut o criză. Se pare că eram acasă.
Nino‑nino. Autentificare reușită.
Bogdan Munteanu s-a născut în 1979, la Arad.
A publicat trei volume de povestiri, cel mai recent fiind Ai uitat să râzi (Nemira, 2016). Scrierile sale au apărut în antologii din România, Germania, Turcia, Serbia și Marea Britanie.
A moderat întâlnirile „Ce mai faci, scriitorule?”, organizate de librăria Cărturești. A fost curator al componentei „Poezie de stradă”, în cadrul programului cultural Memoriile Cetății.
Locuiește în Timișoara din 1997. Lucrează în domeniul IT.
