Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Cristian Teodorescu | © Mircea Struțeanu

Tatăl meu la izolare

Noul roman al lui Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea-fenomen „Medgidia, orașul de apoi”, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Citiți mai jos un fragment.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Membră de partid cu conștiința înaintată, care ținea la capul patului cursul scurt al părinților materialismului, frații Marx și Engels, responsabila magazinului se bătu totuși cu palma peste gură cînd Tanți îi spuse că Gigi fusese eliberat! Şi, cînd îi luă hîrtia cu demisia, îi spuse: „Duceți‑vă, fată, unde‑oți vedea cu ochii, că aici ați tras destule!“. Şi responsabila avusese de tras fiindcă n‑o dăduse afară pe Tanți. Dacă n‑ar fi avut o rudă sus‑pusă, la București, care‑i ținea spatele, cu tot regretul, ce să mai vorbim… Bine că se terminase! Responsabila era sigură că n‑o să mai găsească o casieră competentă ca ea. Cît stătuse ea la București, îi ținuse locul. Meserie grea! La plecare, Tanți se pupă cu fetele – Cristian era bine, cu soacra! – și le promise că le va scrie. Ştia că nu se va ține de cuvînt, dar ce era să le zică?

Unchiul Haikis aflase vestea cea bună de la avocatul Nachtigal. Îi dăduse Alfons telefon și‑i spusese „Victorie de sus pînă jos!“. Cînd o văzu pe Tanți prin fereastra cafenelei, sări de pe scaun și ieși în fugă pe trotuar, s‑o îmbrățișeze. Deși era indiferent religios, unchiul acceptă cu entuziasm că exista totuși un Dumnezeu în ceruri! Şi se bucură că Tanți nu uitase că el le făcuse legătura cu domnul avocat.

Milițianul Popescu, care nu‑i mai dădea bună ziua de cînd auzise că Gigi fusese condamnat pe viață la muncă silnică, se uită la ea neîncrezător și își dădu cu bastonul peste carîmbul unei cizme. După care suflă încruntat în fluierul cu care făcea ordine pe stradă și zise un „Circulați!“ aferat către cei cîțiva trecători care se deplasau disciplinat pe trotuar.

Tanți se îndreptă către dispensar. Doamna Lea mai avea pacienți. Tanți intră nepăsătoare în cabinet. Doctorița știa de la unchiul Jakob cum se terminase procesul. Își lăsă pacientul și o îmbrățișă tăcută, apoi o rugă să plece, ca să n‑o apuce plînsul. Prietenul ei, maiorul, mai avea de stat în pușcărie.

La biserică, părintele Picioruș îi zise să fie pregătită și de alte încercări. „Ce să ne mai facă?“, se miră Tanți. „Ştiu eu? Răutăți!“ Părintele nu credea în ghinion, însă și el era de părere că făceau bine cu plecarea din Medgidia. Tanți îi spuse că parcă ar mai fi stat aici, dacă se liniștiseră lucrurile și dreptatea, ca uleiul… „Nu m‑aș bizui pe uleiul dreptății!“, o întrerupse preotul. Încercata lui fiică se putea lipsi de mulțumirea nesigură de a le arăta localnicilor că se făcuse dreptate. O așteptau treburi mai importante de săvîrșit. O întrebă cît mai avea de gînd să‑și țină copilul nebotezat. „Mai stăm, să‑i crească părul lui Gigi!“ Preotul încuviință – nu‑i bine să legi amintirea vie a unei nenorociri de botezul copilului.

Acasă, tăticul și Gigi discutau tot despre botez. Tăticul era pregătit, cu porcul, cu găinile, cu făina de cozonaci – vinul și țuica nu le cumpărase, dar primise răspuns de la oamenii lui de încredere. Să fi fost un semn că‑i găsise vorbind despre botez? Ori Gigi nu voia să‑i povestească nici lui despre ce pățise la închisoare? Tanți se duse în camera lor și începu să aranjeze hainele în geamantane.

Seara, Gigi îi dărui lui Tudorică planșeta de desen și rigla de calcul, să le aibă la liceu. Puse pe foc cîteva proiecte neterminate și, amețit de vin, se întinse îmbrăcat în pat, ca niciodată. La București, Gigi îi spusese că, dacă strigă prin somn, să‑l trezească. Așa că‑l trezi speriată. Se uită înspăimîntat la ea și strînse din dinți. Tăticul veni în cameră buimac, în cămașa de noapte și o liniști. „A visat urît!“ Şi tăticul mai striga noaptea în somn.

Lui Gigi îi fugise somnul. Ieși în curte pînă la umblătoare, se întoarse în casă cît să se spele pe mîini și îi spuse că se duce să se plimbe. Tanți se îmbrăcă și ea. Gigi nu‑și puse pălăria. O luară spre centru. Cîinii de prin curți lătrau – îl uitaseră pe Gigi. Chiar dacă pregătise bagajele, Tanți ar mai fi stat o zi în oraș, să iasă cu el la braț în centru și să intre seara amîndoi la 11 Iunie, să se așeze la o masă și să nu salute pe nimeni, deși bănuia că în soțul ei ar fi învins politețea și le‑ar fi dat bună seara neisprăviților. Însă, dacă pe Gigi îl uitaseră și cîinii din vecini – care aveau o memorie mai bună decît oamenii –, își zise că ar fi fost pierdere de timp să mai întîrzie o zi în Medgidia.

 

***

 

Gigi fusese dat afară și de la serviciul ăsta! I se desființase postul. Vorba vine, cînd se dusese să‑și ia lichidarea, la poartă reapăruse cartonul pe care scria „Angajăm inginer“. Aici rezistase patru luni, calculă Tanți, adică opt chenzine, încît începuse să creadă că nu‑l mai urmărea ghinionul. La fabrica de încălțăminte fusese dat afară după două luni și cinci zile – cu toată recomandarea colegului din minister al lui Mircea Stoian. Omul de la cadre, care‑l angajase fără să se uite în cartea lui de muncă, îl invitase la el în birou și îl anunțase că nu era un tovarăș demn de încredere, deși încă din prima lună Gigi făcuse două inovații, pentru care fusese dat de exemplu și i se pusese poza la panoul de onoare.

Gigi îl întrebase pe cadrist ce însemna „demn de încredere“. Un tovarăș care nu‑și ascunde trecutul în autobiografie! Gigi nu scrisese în autobiografie că făcuse închisoare – la sugestia lui Stoian, căruia i se părea logic ca o persoană neculpabilă să nu pomenească de cei doi ani și patru luni cît stătuse degeaba la pușcărie. La atelierul de reparat mașini de pe Aviatorilor, unde Gigi se angajase pe post de maistru, după trei luni de căutări, îl concediaseră după douăzeci și cinci de zile. Spusese în plină ședință că reparațiile întîrzie din cauză că se fură piese din motoarele mașinilor, ceea ce era o insultă gravă la adresa oamenilor muncii și o dovadă grăitoare că nu se integrase în colectiv. Nu‑și mai găsise slujbă decît după o jumătate de an. Fusese respins cînd încercase să se angajeze ca simplu laborant la o fabrică de textile și ca electrician la Teatrul de estradă, pentru că indicațiile de la Brațele de muncă prevedeau că un inginer trebuie folosit ca inginer, nu sub pregătirea sa.

Maica Lili vînduse pe tăcute și casa de pe Rahova, fiindcă din pensia ei nu puteau trăi patru persoane, iar tăticul găsise cui să dea căruța și hamurile de piele și două butoaie mari de stejar, pe care le ținea în grajd. Cu banii ăștia tăticul plătise filodorma pentru garsoniera pe care le‑o închiriase în blocul de pe Agricultori, după ce Tanți îi spusese că ajunsese la capătul răbdării cu Maica Lili. Gigi acceptase să se mute de acasă, deși numai de asta nu‑i ardea. Însă blocul de pe Agricultori era la cinci minute de mers pe jos de vila Ricăi, încît i se părea o soluție rezonabilă. Tanți ar fi scăpat de sfaturile și nemulțumirile Maicăi Lili, iar el se putea întîlni cu sora lui și cu Maica ori de cîte ori voia, nu mai mult de atît. În lunile cît n‑avea serviciu, nici el nu scăpa de dăscăleala ei! Cînd mai venea și Rica – și venea des –, ea adăuga și regretele că Gigi se dusese la Medgidia, de unde i se trăgeau toate necazurile.

Pînă să‑i dea banii de filodormă doamnei care locuia în garsoniera de pe Agricultori, tăticul se dusese de mai multe ori pe Popa Soare, să‑i convingă pe chiriașii din apartamentul lui Tanți să se mute în altă parte. Toți trei îi rîseseră în nas. Domnul Teodorescu ar fi lăsat o locuință din centru, fie ea și la comun, dar cu centrală pe gaze și cu portăreasă, ca să se ducă, tot la comun, dracu’ știe unde? Singura care avea răbdare să stea de vorbă cu el era doamna Emilia Băcanu, dactilografa divorțată. Ceilalți doi chiriași se închideau în camerele lor cînd îl vedeau și‑i răspundeau prin ușă.

Dactilografa îi spusese lui tăticu’, la ultima lor întrevedere, că în afară de avantajele materiale erau și alte aspecte imposibil de neglijat. Se obișnuiseră unii cu alții, ca niște persoane civilizate ce erau. Nu se certau dimineața pentru întîietatea la baie și își vorbeau politicos la bucătărie, lucru rar printre chiriași, care cel mai adesea sînt bădărani. Ea înțelegea punctul de vedere al domnului Teodorescu și filodorma era tentantă, însă n‑avea rost să bată drumul pînă la București. Răspunsul era „nu“ și pentru că le‑ar fi fost greu să se rupă din această comuniune.

În garsoniera de pe Agricultori, Tanți era fericită ca în primul lor an de căsătorie. Numai că, atunci cînd rămînea fără serviciu, Gigi își încheia căutările prin oraș cu lungi vizite la Rica. Ea avea ce să facă în casă, dar garsoniera era prea mică pentru energia ei – termina repede curățenia și gătitul îi lua tot mai puțin timp. Da, se ducea în parc cu Cristian, acasă îi citea povești, dar după ce băiatul adormea ieșea pe balcon și se gîndea cu oarecare părere de rău la vocea neobosită a Maicăi Lili.


Un orășel din Dobrogea, un inginer chimist, fost țărănist, care încearcă să se pună la adăpost de epurările comuniste, o fată frumoasă, casieră la Alimentara locală, fiica unui fost cîrciumar, un stigmat de neșters în toiul obsedantului deceniu.

Tatăl meu la izolare este un roman cu o imensă încărcătură emoțională și o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare.

 

 

 

 

 

 

Cristian TEODORESCU s-a născut la Medgidia, în 1954. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-engleză, a Universității din București. A început să scrie proză de la 14 ani, pentru revista Vînătorul și pescarul sportiv. A debutat editorial în antologia Desant ’83 (Cartea Românească, 1983). În 1985 îi apare volumul de povestiri Maestrul de lumini, la Editura Cartea Românească (reeditat în 2005), urmat în 1988 de romanul Tainele inimei, la aceeași editură. În 1991 publică la Editura Alex Faust repovestit băieților mei, Petre și Matei, apoi Povestiri din lumea nouă (RAO, 1996), Îngerul de la benzinărie (povestiri, Paralela 45, 2002), Maestrul de lumini și alte povestiri (Curtea Veche, 2005) și romanele Medgidia, orașul de apoi (Cartea Românească, 2009; Polirom, 2012), Șoseaua Virtuții • Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015; Polirom, 2019), Cartea pisicii (în colaborare cu Mardale, roman, Polirom, 2017) și București, marea speranță (Polirom, 2019). A primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor (1986), Premiul Academiei Române (1990), Premiul pentru proză scurtă (1997) și Premiul pentru roman ale Uniunii Scriitorilor (2010), precum și alte premii ale unor ziare și reviste. Povestirile sale au fost traduse în Olanda, Franța, Statele Unite, Muntenegru, Polonia și Ungaria.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Cei mai frumoși ani din viața lui Anton

Evgheni Vodolazkin și Viktor Erofeev recomandă entuziaști romanul de debut al lui Norris von Schirach, care – ei bine, da – trăiește și scrie în București.

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”