Jurnal de Berlin (25): În toate va fi frumusețe
Suferința este ca un elastic în capitala singurătății.
Suferința este ca un elastic în capitala singurătății.
Scrisul pe pereți a devenit modalitatea mea preferată de a-mi acorda o cameră doar a mea, indiferent unde mă aflu.
„Ploaie de august: tot ce a fost mai bun din vară s-a dus, iar noua toamnă încă nu s-a născut. Timpul inegal.”
-Sylvia Plath (poetă și scriitoare americană; 1932-1963)
O femeie din secolul trecut nu stă pe aplicații de dating.
O inimă frântă este o inimă deschisă.
Noi, românii, fumăm și romanțăm mult. Nu suntem politically correct tot timpul dar încă păstrăm o politețe din alte timpuri, iar asta e mai important, fiindcă politețea, spre deosebire de politică, e universală.
De peste trei decenii, Zilele Literaturii Germane în Reșița oferă o platformă de dialog scriitorilor și scriitoarelor de limbă germană din România și din Germania. În articolul de mai jos, Nora Iuga povestește despre întâlnirea cu colega de breaslă Sigrid Katharina Eismann, al cărei roman Nava spațială ardeiul/ Das Paprika Raumschiff a apărut în anul 2020 la editura Danube Books. Este un roman despre copilăria petrecută în Timișoara și despre emigrarea ulterioară în Germania.
Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.
“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.
Cercurile de femei se întâmplă de milenii. În Germania, cel mai mare cerc de femei este cel al comunității International Women in Berlin.
Despre turneul literar din România (Fragment)
Pentru că e greu să fentezi iarna fără să te trântească măcar o viroză, e bine să ai pregătită o carte nici prea grea, nici prea fierbinte cu care să-ți faci de lucru până te poți da jos din pat.
Într-o după-amiază am simțit că nu mai pot să lucrez; nu mai puteam să fiu atent la ce pigulisem până atunci. Se și întunecase parcă dintr-o dată, abia dacă îmi mai vedeam mâinile în lumina monitorului.
Nu mă pricep prea bine să las în urmă oameni și locuri. Acestea, aceștia reușesc să rămână, cumva, mereu cu mine, integrați în scrisul meu, întipăriți pe tălpile mele, în memoria pe care o duc cu mine ca pe cele mai de preț bunuri dintr-o valiză de mână.
Am început să scriu Jurnalul de Berlin în vara unui alt final de eră: cea de-a doua viață a mea în orașul în care, în septembrie anul acesta, am împlinit cinci ani. De atunci au trecut 30 de luni.
Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la unificarea Germaniei. La scurtă vreme după căderea Zidului Berlinului la sfârșitul anului 1989, pe scena literară germană se dezbătea necesitatea marelui „roman de cotitură“. Acesta însă s-a lăsat așteptat. Abia la mijlocul anilor’90 au apărut texte literare semnificative. O temă recurentă a acestor scrieri este momentul istoric al schimbării care a intervenit odată cu căderea Zidului Berlinului. Vă prezentăm mai jos un eseu pe această temă de Ivan Pilchin.
Într-o seară de dinainte de carantină, am ajuns acasă cărând diverse perne, pături, și o pungă mare – lucruri ce fuseseră comandate la adresa prietenei mele de la Rosa Luxemburg Platz, în ianuarie, înainte să intuiesc că apartamentul în care urma să locuiesc era dotat deja cu toate aceste lucruri.
Apartamentul din Charlottenburg pe care l-am închiriat între 2017 și 2018 era, într-adevăr, o oază elegantă de elemente de design modern și interbelic care îl făceau să arate suficient de luminos, suficient de luxos și mai mult decât suficient de șarmant, pentru a fi atractiv unei palete vaste de călători care doreau să petreacă de la câteva zile la câteva săptămâni în Berlinul de vest.
La scurt timp înainte de a intra în carantină, am condus un prieten la aeroport. A fost probabil și ultimul drum de acest fel pe care îl voi face pentru o bună bucată de vreme. În acea seară, plănuiam să revin acasă, și să lucrez la un mic task nesatisfăcător intelectual pentru un nou client – când am fost luată pe nepusă masă de braț de o prietenă și adusă la o zi de naștere. Dimensiunea spațiului locativ – un apartament de șase încăperi, în Mitte, organizat pe două niveluri și decorat cu toate amintirile adunate în cinci ani ale celor doi ocupanți – cât și dimensiunea cinei gătite, cu specific est-european – m-a catapultat pe propria pantă a memoriei unei vieți pe care am trăit-o nu foarte demult.
În clasa a doua sau a treia învățătoarea ne-a mobilizat să pregătim o scenetă pentru serbarea școlară de Crăciun.
Din 9 martie, când am mers ultima oară anul acesta într-un bar, respectiv o cafenea, s-au scurs, până la momentul în care scriu acest text, 76 de zile.
Cum ți-ai planifica ziua de mâine dacă ai ști că urmează să trăiești în izolare până la sfârșitul vieții?
Dat fiind că limitările pe care suntem nevoiți să le acceptăm în această perioadă au calitatea de a influența în special modul în care percepem timpul, ne-am amintim un fragment din romanul „Muntele vrăjit”
„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu Alexandru Bulucz, poet și traducător.
În rubrica sa Whateverest (intitulată așa în cinstea documentarului realizat de Kristoffer Borgli), Bogdan Coșa abordează teme conexe literaturii. Puse împreună, aceste episoade aduc în fața cititorilor un fals jurnal al tânărului scriitor român contemporan, cu frământările și micile lui reușite.