Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Caspar David Friedrich: : Der Wanderer über dem Nebelmeer, © Public domain, Kunsthalle Hamburg

Thomas Mann vs. Carantina, 1-1 la pauză

Dat fiind că limitările pe care suntem nevoiți să le acceptăm în această perioadă au calitatea de a influența în special modul în care percepem timpul, ne-am amintim un fragment din romanul „Muntele vrăjit”
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

„În definitv, cât de mult a trăit aici, sus, alături de Joachim, până la plecarea lui nesăbuită, sau cât a trăit cu totul; când, pentru a ține seama de calendar, a avut loc această primă plecare încăpățânată, cât de mult a lipsit Joachim, când s-a întors, și câtă vreme stătuse aici însuși Hans Castorp până la revenirea lui Joachim, iar după aceea, până la ieșirea lui din timp; cât de mult, pentru a-l lăsa deoparte pe Joachim, nu fusese prezentă doamna Chauchat, și de când revenise iarăși acolo (căci era iarăși acolo), și cât timp pământesc trăise Hans Castorp la Berghof până la reîntoarcerea ei. Da, la toate aceste întrebări – presupunând că i-ar fi fost puse, ceea ce, de altfel, nimeni nu se gândea să facă și nici chiar lui nu-i trecea prin minte să le formuleze, întrucât desigur că se temea să și le pună – la aceste întrebări n-ar fi știut să răspundă decât frecându-și fruntea cu vârful degetelor, și n-ar fi știut s-o spună precis, deoarece era stăpânit de un fenomen tot atât de tulburător ca și acea greutate pe care o avusese chiar în prima seară a sosirii lui, anume greutatea de a-i spune domnului Settembrini câți ani are; acum însă se găsea în fața unei agravări a acestei dificultăți, căci nu mai știa deloc câți ani avea!

Faptul acesta poate părea ciudat, însă el este foarte departe de a fi nemaiauzit sau neverosimil, întrucât în anumite împrejurări oricăruia dintre noi i s-ar putea întâmpla un lucru asemănător. Dacă aceste împrejurări s-ar realiza, nimic nu ne-ar putea împiedica să pierdem orice conștiință a scurgerii timpului și prin urmare și a vârstei noastre. Acest fenomen este posibil deoarece nu dispunem de niciun organ interior pentru a percepe timpul, astfel că suntem incapabili să-l determinăm cu o precizie chiar aproximativă dintr-un punct de vedere absolut, adică numai prin noi înșine și fără ajutorul reperelor exterioare. Niște mineri îngropați, lipsiți de orice posibilitate de a observa succesiunea zilelor și a nopților, în clipa când au fost salvați au evaluat la numai trei zile timpul petrecut în întuneric. Când, de fapt, ei stătuseră îngropați zece zile. S-ar putea crede că, în spaima lor, timpul trebuia să le pară lung. Însă el s-a redus la mai puțin de o treime din durata lui obiectivă. Se pare deci că în împrejurări excepționale neputința omenească tinde mai curând să trăiască timpul prescurtându-l foarte mult, decât să-l evalueze cu prea mare dărnicie.

Fără îndoială, nimeni nu spunea că Hans Castorp ar fi întâmpinat vreo dificultate reală, dacă ar fi dorit să scape de această incertitudine, făcând un simplu calcul, tot așa cum l-ar putea face fără greutate și cititorul dacă mintea lui sănătoasă refuză confuzia. Nici Hans Castorp nu se simțea, poate, prea în largul lui, dar nu-și dădea osteneala să facă vreun efort cât de mic pentru a scăpa de această confuzie și nici ca să calculeze exact timpul de când ședea aici, iar ceea ce-l împiedica era o teamă, o teamă a cugetului său – cu toate că este cea mai mare lipsă de conștiinciozitate să nu ții seama de timp.

Nu știm dacă trebuie să invocăm în apărarea lui faptul că împrejurările favorizau în mod special lipsa de interes, ca să nu vorbim fățiș de reaua lui voință, așa cum s-ar cuveni. Când doamna Chauchat reveni (dar cu totul altfel decât își închipuise Hans Castorp, însă despre acest lucru va fi vorba mai departe), postul Crăciunului trecuse încă o dată, iar cea mai scurtă zi – prin urmare începutul iernii, vorbind din punctul de vedere astronomic – era foarte aproape. În realitate, dacă neglijai diviziunile teoretice și dacă nu țineai socoteală decât de zăpadă și de frig, atunci puteai spune că era iarăși iarnă, Dumnezeu știe de când, da, și încă una care nu fusese întreruptă decât în mod trecător de câteva zile fierbinți de vară cu un azur de o profunzime atât de exagerată, încât bătea în negru, de câteva zile de vară cum se întâmplă numai în plină iarnă, doar cu condiția să fi uitat de zăpadă, căci, în definitiv, ningea adesea și în cursul tuturor lunilor de vară. De câte ori nu discutase Hans Castorp cu răposatul Joachim despre această confuzie în care sezoanele se amestecau și se încurcau, erau jefuite anotimpurile anului, astfel ca anul să pară scurt cu zăbavă sau lung cu repeziciune, încât – potrivit unei vorbe pe care Joachim o rostise dezgustat, cu foarte multă vreme în urmă – nici nu mai putea fi vorba de timp. Dar, de fapt, ceea ce se amesteca și se încurca în această mare confuzie erau conceptele afective sau diversele conștiințe succesive ale unui încă sau ale unui iată, iar această experiență încâlcită, afurisită și în general amăgitoare, Hans Castorp o trăise în pofida stării lui sufletești, chiar din prima zi petrecută aici, sus: anume în timpul celor cinci mese formidabile, din sufrageria zugrăvită în culori vesele, unde a și fost apucat de o primă amețeală de soiul acesta – relativ nevătămătoare.

De atunci, această iluzie a simțurilor și a spiritului luase proporții mai mari. Timpul, chiar când senzația subiectivă este slăbită sau desființată, are totuși o realitate obiectivă, întrucât activează, întrucât se scurge. Rămâne o problemă pentru gânditorii de profesie – iar Hans Castorp a încercat să și-o pună într-o zi, îmboldit numai de prezumția lui tinerească – de a ști dacă o cutie de conserve ermetic închisă și așezată pe raft este sau nu în afara timpului. Dar noi știm foarte bine că timpul își împlinește opera chiar și asupra celui care doarme. Un medic menționează cazul unei copile de doisprezece ani care a adormit într-o zi și a continuat să doarmă treisprezece ani – în acest interval, însă, ea n-a rămas copilă de doisprezece ani, ci s-a trezit femeie tânără, căci, între timp, crescuse. Și, de altfel, cum ar putea fi altfel? Mortul e mort și a părăsit lumea aceasta; el are foarte mult timp, adică nu mai are absolut deloc, vorbind din punctul lui de vedere. Totuși, faptul acesta nu împiedică ca unghiile și părul să îi crească și, după aceea, totul este posibil – dar nu vrem să mai reamintim expresia studențească de care s-a folosit într-o zi Joachim relativ la acest lucru, care, atunci, l-a supărat pe Hans Castorp, ca om al șesului ce era. Și lui îi creșteau părul și unghiile și, după cât se părea, îi creșteau destul de repede, căci adesea stătea într-unul din fotoliile frizerului de pe strada principală din Dorf, instalat confortabil și înfășurat cu un șervet alb, ca să-și tundă părul, întrucât o dată mai mult îi apăruseră lațe în jurul urechilor – și în definitiv, acolo era mereu, sau, mai bine-zis, atunci când se găsea, flecărind cu frizerul destoinic și prevenitor care își îndeplinea obligațiile, după ce timpul și le făcuse pe ale lui – sau chiar și atunci când stătea în picioare, lângă ușa balconului, și-și tăia unghiile cu ajutorul unor forfecuțe și pile scoase din trusa lui frumoasă căptușită cu catifea – el se simțea mereu cuprins, concomitent, și de un fel de spaimă în care se amesteca și o ciudată plăcere, dar și o anumită amețeală, de o amețeală care-l făcea să ezite în alegerea cuvintelor, să nu mai perceapă deosebirea dintre iluzie și înșelăciune, și-i dădea sentimentul incapacității de a mai deosebi pe încă de iarăși – iar acest amestec, această estompare produceau atemporalele totdeauna și veșnic.

Am mai menționat adeseori că nu vrem să-l facem nici mai bun, dar nici mai rău decât este și, prin urmare, n-o să ascundem că se silea de multe ori să-și răscumpere slăbiciunea reprobabilă față de anumite desfătări mistice – pe care și le provoca în mod conștient și intenționat cu eforturi făcute în sens contrar. Putea să stea cu ceasul de buzunar în mână – ceasornicul lui de aur, plat și lucios, căruia îi deschidea capacul gravat cu monogramă – și să privească o vreme cadranul de porțelan, împodobit cu două rânduri de cifre arabe, în negru și roșu, pe care cele două ace de aur, cizelate cu finețe și eleganță, se depărtau unul de celălalt, în vreme ce secundarul subțire se învârtea absorbit de mersul zvâcnit în mica sa lume. Hans Castorp își aținea ochii pe el ca măcar un singur minut să-l oprească sau măcar să-l întârzie, de parcă ar fi vrut să prindă timpul de coadă. Micul an, însă, își urma cu pași săltați cărarea, fără să-i pese de cifrele la care ajungea, pe care le atingea în treacăt și sărea peste ele lăsându-le în urmă, tot mai în urmă, luând goana mereu de la capăt și mereu ajungând s-o pornească din nou. Îi erau complet indiferente scopurile, segmentele, jaloanele. Ar fi trebuit să se oprească o clipă măcar, la 60, sau cel puțin să facă un semn oarecare că în acest loc s-a încheiat ceva. Dar după modul cum se zorea să treacă peste și dincolo, exact la fel ca și peste cea mai mică linie necifrată, îți dădeai seama că pentru el toate cifrele și subdiviziunile din drum nu aveau alt rol decât să fie doborâte și depășite, și că rostul lui era numai să gonească, să gonească mereu… Și atunci, Hans Castorp își vâra ceasornicul în buzunarul de la vestă și lăsa timpul în voia lui.

Cum puteau modeștii locuitori de la șes să priceapă lesne aceste modificări săvârșite în lumea intimă a tânărului aventurier? Iar proporția acestor identități amețitoare creștea. Nu era ușor, chiar dacă ai fi avut o fire mai îngăduitoare, să deosebești prezentul de un ieri, de un alaltăieri sau de un răsalaltăieri care erau asemenea cu ziua de azi după cum un ou seamănă cu altul – și cu atât mai mult puteai fi îmboldit și în stare să confunzi prezentul actual cu prezentul din urmă cu o lună sau de acum un an, și să lași să se amestece unele cu altele, iar toate să devină totdeauna neschimbate. Dar atâta vreme cât aveai conștiința clară a lui încă, a lui iarăși și a lui de acum înainte, puteai fi ispitit să lărgești sensul termenilor relativi de ieri și mâine, prin care astăzi se afirmă și releghează atât trecutul, cât și viitorul, și să aplici aceste cuvinte unor situații mai ample. N-ar fi prea greu să ne închipuim niște ființe care ar locui, de pildă, pe planete mai mici decât a noastră, care ar avea la dispoziție un timp miniatural și pentru a căror viață scurtă goana sprintenă a secundarului nostru ar avea întreaga încetineală invizibilă a orei care înaintează. Dar am putea să ne închipuim, de asemenea, și niște ființe de al căror spațiu ar fi legat un timp de întindere formidabilă, astfel încât ideile despre imediat și despre peste puțin, despre ieri și despre mâine ar căpăta în existența lor o importanță infinit de amplă. Acest fapt ar fi, zicem noi, nu numai posibil, ci și în spiritul unui relativism tolerant și potrivit proverbului Câte bordeie, atâtea obiceie, trebuie socotit chiar legitim, normal și demn de respect. Dar ce trebuie să gândim despre un fiu al pământului, care pe deasupra mai este și la vârsta când o zi, o săptămână întreagă, o lună sau un semestru ar trebui să joace încă un rol important, întrucât aduc în viață atâtea schimbări și progrese – și care, într-o bună zi, ar căpăta obiceiul nelegiuit, sau cel puțin din când în când s-ar lăsa pradă plăcerii de a spune ieri, în loc de cu un an în urmă și mâine, în loc de peste un an? Nu încape îndoială că am fi îndreptățiți să vorbim, în cazul acesta, despre o rătăcire și confuzie, și că am fi îndreptățiți să resimțim o îngrijorare dintre cele mai profunde.”

Muntele vrăjit / Thomas Mann; trad.: Petru Manoliu. – București: Adevărul Holding, 2011

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.