Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Teodora Coman

Totul va (e)merge pe orizontală, prin incluziune și hibridizare

Teodora Coman a debutat cu volumul de poezie Cârtița de mansardă (2012), urmat de foloase necuvenite (2017), ambele apărute la Casa de Editură Max Blecher. Am dialogat cu Teodora Coman despre soft guerrilla (Casa de Editură Max Blecher, 2019), cel mai recent volum al său.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum te simți atunci când găsești vocea potrivită pentru personajele tale?

Nu am personaje, deși tare mult mi-ar plăcea să le pot construi. Nu știu cum stă treaba, ai impresia că vocea e acolo, prinsă în rânduri, că, dacă ai pus punct manuscrisului, s-a rezolvat și problema cu ea, dar nu-i așa. Poate sunt naivă crezând că e suficient să faci ce trebuie, ce și cât știi, și să aprecieze alții dacă ai ceva propriu. Știu, în schimb, ce ușurare simt când termin o ispravă, scrisul în sine e floare la ureche pe lângă ce urmează: reviziile. Ajungi să te recitești de atâtea ori, că nici nu-ți mai vezi greșelile, ești într-un cerc vicios epuizant și cronofag. De asta e bine să intervină un prieten sau, ideal, un redactor, să te ajute să vezi bârna din ochi.

Dacă ai avea posibilitatea să ajungi într-o gaură neagră, să o observi de aproape, ce kit de supraviețuire ți-ai pregăti?

Am intrat pe Google să văd cum arată kitul cu pricina, am găsit unul extrem și unul numit X2, cu cinci și cu nouă piese, dar nu m-ar ajuta cu nimic. Probabil că aș lua o cameră de mare finețe, care să înregistreze misterul de acolo.

Am întâlnit în volumul Soft guerrilla una dintre cele mai radicale și precise descrieri ale sentimentelor de zi cu zi: „emoția s-a urbanizat”. Crezi că se vor mai schimba și transforma de-a lungul timpului aceste emoții, că spectrul lor va fi mai larg, mai intens?

Mai intens, nu cred. Totul va (e)merge pe orizontală, prin incluziune și hibridizare, categoria profunzimii e în criză, la fel ca înălțimea, ca ideea de ierarhie. Însuși subiectul e în disoluție sau, cel puțin, în reconfigurare. Poate că nu vom fi mai obiectivi, dar obiectuali, da, fiindcă depindem tot mai mult de lucruri, de dispozitive și prelungiri protetice ale propriului corp, care, scutindu-ne de sarcini, preiau tot mai mult din funcțiile noastre biologice. Mulți dintre noi nici nu mai facem gestul minim de a tăia o pâine, o cumpărăm gata feliată. Lucrurile devin tot mai performante iar noi, tot mai inerți, mai aproape de obiectul dinainte de inversarea raportului, înțeles ca simplă prezență materială inertă. Transferul ăsta de funcții anulează orice granițe. Credem că mintea se află doar în interiorul craniului, or ea este mult extinsă de relația cu oamenii și lucrurile de care nu ne mai putem dispensa, drumul înapoi, spre simplitate este imposibil. Mintea însăși este contaminată de „domnia cantității“ și de fluxul continuu între concepte, ale cărei consecințe se văd.

Te regăsești în „actuala natură feminină/ care nu mai înghite tipare dualiste”?

Da, mă regăsesc. De multe ori mă întreb de înseamnă a fi femeie adevărată, de fapt, femeie, pur și simplu, și am descoperit că nu știu, că genul precizat pe documentele oficiale nu îți asigură sentimentul unei siguranțe în apartenența la gen sau în banala autocaracterizare. Pe măsură ce înaintez în vârstă, mă dezvăț de tot ce am fost învățată, ba chiar e mai greu să gestionez libertatea decât captivitatea în normele sociale.

Protestele sau pacea apar și dispar diferit în țări diferite. La fel catastrofele, accidentele, calamitățile. De la Cernobîl la căderea zidului Berlinului, de la protestele din Piața Victoriei la premiile Nobel pentru pace, timpul le accentuează, apoi estompează urmele.

Cred că o schimbare radicală nu poate avea loc decât cu dispariția omului din peisaj, cu pasul lui în spate, sau cel puțin lateral, deși sună utopic. S-au pierdut până și anotimpurile, tot mai excedate de acțiunile noastre nesăbuite, tot mai indistincte. Mi-e dor de albul empir(e)ic al zăpezii, pe cât de generos, pe atât de discret, contrareplică la obscenul intestinal al cablurilor urbane lăsate de izbeliște după o treabă făcută de mântuială (niciodată de mântuire), prea încâlcite, prea sus să ajungi la ele, biete ștreanguri formale într-o pădure a nespânzuraților.
E timpul ca omul să arate că știe, în sfârșit, să piar(d)ă, fiindcă abia asta înseamnă fairplay. Să fie la același nivel cu speciile în extincție, să admită că sentimentul propriei supremații l-a adus într-un punct critic. Până nu (re)învață asta, premiul Nobel rămâne o glumă, ca orice distincție nobilă care nu poate opri specia umană din cursa autodistrugerii.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.