Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
Cătălin Lazurca | © Ciprian Hord

Trei poeme de Cătălin Lazurca

Cătălin Lazurca pregătește poate cel mai neașteptat comeback din literatura română.

de la o vreme

a încercat, a tot încercat
să devină un bărbat senin.
a depășit o depresie
și a evitat
cu succes
viața plicticoasă de creștin.

nu pretinde că a înțeles,
dar e deja într-o altă etapă.
nici nu-și mai aduce aminte cum se scrie cu fum,
și nici de peștii de neatins în apă.

sub geam, numai în zoom
mai crește o floare uscată.

e un om slab, așa că uneori se mai ceartă
cu Marea Artă care imită Marea Artă
care nu mai vrea să fie de fapt Mare Artă.

nu se mai teme.
de la o vreme,
duce o viață ieftină și dezechilibrată.
și de abia de mai fute.

crede că 98% din tot ce s-a scris
despre sfințenie și virtute,
c-au fost stoicii, creștinii,
indienii, latinii
sau grecii,
poate fi aruncat pe foc.
nu-i mai înțelege pe ăștia deloc.
nici măcar ca pe oameni din alte vremuri.
îi sună ca texte scrise de alte specii.
sau și mai bine: alte regnuri.

da, oamenii – i se pare că nici nu mai arată
a oameni. cei mai mulți.
oameni-afiș lipiți de oameni-uși
încuiați de oameni-cartelă,
oameni culți,
cum li se spune în cîte un roman al marilor ruși
sau în cîte o mare nuvelă.

oameni-sandviș
mîncați de oameni-pubelă.

oameni cu bani care nu vorbesc despre bani
și oameni sărmani
care nu vorbesc decît despre bani.

oameni care nu mai par oameni.

(…)

nu-s astea judecăți morale,
nici de valoare.
sînt doar simptome ale vechii depresii:
gol și absență. derealizare.

de unde și această idee ciudată:
că o viață profund nefericită se poate plia
perfect peste o viață pe deplin fericită.
a lui sau a altuia.

și că poate aici e taina dragostei toată.

apoi ascultînd orăcăitul broaștelor din calorifere

adoarme greu
chinuit de remușcări
fiindcă nu-i povestise soției
despre boala de care suferă

un vis foarte scurt
în care i se spune că
Lumea e oricum o Idee proastă

aude schelălăitul cîinelui
îl scoate afară și afară e ceață

se oprește în prag
cu gîndul la toți cei morți și născuți în 1967
la anii în care nimeni n-a mai știut nimic
despre muzica heavy metal
la mesajele plictisitoare trimise civilizațiilor extraterestre
la toate cîntecele care încep cu
I woke up this morning
și last time I saw you
începutul și sfîrșitul, alfa și omega
și dacă in the space between, poate la nivel subatomic
acolo între vibrație și arome
se mai poate vorbi de lucruri precum mizerie
îmbîcseală, miasmă

sau acolo e unde nu e
nici durere
nici întristare?

și tot așa
își aprinde o țigară
simțindu-se din ce în ce mai cuprins
de o mare speculație

apoi în bucătărie
cu o cană de cafea în față:
Doamne, Tu mă cunoști,
nu mă mai pot schimba

 


autoportret la 48

Știu, e un titlu furat
dar e atît de banal
că poate va trece nebăgat în seamă.
L-am ales așa cum își aleg răufăcătorii mașina
înainte de a da lovitura,
ceva comun cu care pe urmă să se piardă în trafic.

Dar, în afară de asta,
mă simt copleșit de onestitate.

Ieri seară o femeie mi-a spus
că nu va mai face niciodată sex cu mine
și asta mi s-a părut cea mai firească declarație. În fine.
Poate că lumea mea s-a închis
pentru că am spus mereu dragoste cînd nu era dragoste.
Așa că totul a devenit acceptabil cu timpul.

Mi-aș putea totuși imagina că sînt încă tînăr,
să-mi fac cadou gîndul ăsta,
că mă plimb în pantaloni scurți pe o plajă,
un loc murdar, cu tot felul de gunoaie și fire de nylon întinse
care leagă pescari invizibili de pești invizibili.

E exact locul care-mi apare în minte
cînd cineva rostește cuvîntul plajă.
Mi-aș putea imagina că sînt
îmbrăcat în culori vesele,
că pe apă o lișiță neagră-neagră,
ca o gaură neagră curbează lumina
în filamente. Dar n-am s-o fac.

În definitiv, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.
La fel ca pe vremuri, vorbim de zboruri spre Marte,
și totuși la întunericul din punga cu chipsuri ajungem
tot rupînd ambalajul cu dinții.
Dar asta e poate numai o coincidență,
ironia care mi-e pur și simplu la îndemînă ca să umplu spațiile goale,
calea simplă pe care o iau către amintiri care nu mai există.

Pentru că de fapt n-au existat niciodată?

Poate că amintirile mari înghit amintirile mici
și în jurul lor rămîne doar o sclipire pustie.
Și de abia cîte o remoră care se îngrașă cu resturile
a ceea ce-am simțit
cînd ar fi trebuit să nu simt nimic.

Picture of Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Denisa Ștefan

Ieri am primit acest poem. De obicei nu publicăm ce vine din senin la poșta redacției, dar de data asta am zis că textul Denisei Ștefan e unul intrigant, raw… contra-estival. Vouă cum vi se pare?

Ce să citim pe fundal de război

„Îți închipui… ? Să fii soldat, să lupți zi și noapte cu alții ca tine care vor să te omoare… ”, l-am întrebat pe prietenul meu în primele zile ale războiului. „Asta-i problema, nici măcar nu-mi pot închipui!”, mi-a răspuns el.

„Cu mine”, o povestire de Diana Geacăr

Î: Știi ghicitoarea aia: ce are dimineața patru picioare, la prânz două și seara trei?
R: Da. Dar numai corpul femeii se transformă de-adevăratelea.
(Ghicitoare din folclorul monștrilor)

No items found

Texte proaspete, de citit:

În actualitate