Răzvan Andrei | © arhiva autorului

Trei poeme noi de Răzvan Andrei

În 2020, Răzvan Andrei a obținut locul I în cadrul Burselor și rezidențelor de creație Cărturești, la secțiunea Poezie, cu selecții din volumul „Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+” - în curs de publicare la OMG Publishing.

Apocalipsa după Bill Kilgore, pensionar

Iubesc diminețile de iulie cu iz de napalm,
Zorile-n care sudoarea ni se prelinge pe gât, pe burtă și pe craci.
Mi-ai spus, șiret, că timpul poeziilor mele e, invariabil,
Ăla de după, evul searbăd care urmează-mperecherii,
Meschinul eschaton developat pe cearșaf:
Timpul fără tensiune, scurgându-se bleg,
Secundă după secundă după secundă, în cântecul meterhanelelor.
Nu mai e nimic de făcut – rămânem țintuiți de salteaua însămânțată ca un
Câmp din botul Nilului, știind că victoria, mica revoluție din fiecare ejaculare
Nu-i decât fotografia fericirii, o ciosvârtă din pulpa scroafei la care speram
Și pe care acum, mai înțelepți, versați cum ne știi, realizăm că n-o vom devora.
Trecerea din lumea asta în lumea cealaltă e înfundată
Și crinii arhanghelilor sunt puși de mult la presat –
Aici, pe pământ, te-mpiedici la tot pasul de francizele infernului
Iar aurorele boreale pâlpâie ca stroboscoapele într-un club subteran:
Rațiunea lor de a fi e să ne privim sfârtecați: deci, să nu ne mai privim deloc.
Suntem sinistrații unei apocalipse deja consumate.
N-are rost să mai calculăm paralaxa de sub Proxima Centauri.
Nu mai plecăm nicăieri. Aici crăpăm.

Necronomicon

E o zi stereo, cu două apusuri la capete, sunt
Încă-n rând cu lumea, am
Două sfârcuri, două coaie și alte organe
Împerecheate, un tip la locul lui, lăsându-se
Mușcat submisiv de dinții lui Karl Lagerfeld.
Ar fi trebuit să nu mă fi născut deloc
Ori să nu crăp niciodată. Așa, deja aici, c-un picior în groapă,
Așteptând să lovească dezastrul, e un chin.
Încă n-am fost infestat, încă nu e-n mine deși
Am supt și eu ca ei, am înghițit, m-am futut ca ei &
Uite, sunt pe minus. Tras pe linia moartă.
Stau cu mâna-ntinsă, nerăbdător să primesc
Pastila de șoc a poeților gay care și-au anihilat
Sistemul imunitar lăsându-l la mila
Intemperiilor & a iubirilor fără prezervativ.
E adevărat, sunt câteva săruturi și două, trei îmbrățișări care
Nu vor deveni niciodată vestigii. Dar ce-i mai poate face
Un accident vascular creierului deprins cu relațiile biomecanice?
Cum mai poate stoarce buretele de sinapse șlefuit
Cu perciunii și tuleiele pubiene ale câte unui twink aseptic
Pescuit din Dâmbovița, un ciortan waterproof & ignifug zbătându-se
Printre oamenii mari ca o pasăre kiwi pe craca unui sequoia?

Nu se arată, stă la pândă-n întuneric țuguindu-și
Ventuzele hrăpărețe,
Bântuie prin sângele iubiților din viitor, a amanților de la orizont.
Și, zice profeția, când în sfârșit va pune laba pe mine,
Lumânările de la morți se vor aprinde singure.

Raport către Walt Whitman (fragment)

Dacă e primăvară, primăvară să fie:
Să umbli despuiat profilându-te
Pe albul balcoanelor văcsuite,
Duhurile să iasă din lămpi și s-o ia
La pas, unul după altul, pe bulevardele
Asfaltate-n Joia Mare –
Triste & transpirate &
Învelite-n tifon –
O caravană translucidă constituită ad-hoc
Pentru a traversa în siguranță deșertul,
Temperaturile să crească
Să bântui parcurile-n
Curul gol fără să-ți înghețe ouțele,
Fără să facă nimeni petiții,
Fără să te-mpiedici de alineatele
Din Codul Penal.

Nu-l poți atinge pe Dumnezeu,
Da-i poți gâdila în talpă făpturile,
Chiar și soldații de teracotă.
Nu te grăbi, urcă-n tihnă!
Ce tot fuți musca-n zbor?!
Și, mai ales, taci! Nu trăncăni,
Că faci praf!
Arbitrul din cap îți tot arată cartonașul galben
Și fluieră de ciudă când vede piciorul
Iubitului de azi ieșind din cearșaf:
Altă textură, alți cârlionți decât ale celui de ieri.

Bagă o cântare a treptelor
Cu cuculețul umflându-ți-se pe sub blugii
Mulați pe cuculețul care se umflă
Pe sub blugii mulați pe cuculețul…
Cu buclele-n flăcări, sub reflectoare,
Și cimpoierul să ne îndrume spre-nțelepciune,
Regina lunii mai să dea cu mătura prin boscheți,
Să facă ordine printre sinapse,
Și pădurile să răsune de bucurie.

Căci urcăm scările, urcăm scările,
Târâș-grăpiș, fii, fiice, surori și nepoți –
Suntem bolovani care urcă,
Nu pietre ce se rostogolesc.
Toți suntem una și una suntem toți.


RĂZVAN ANDREI (n. 7 august 1981, Galați) este poet, pictor, traducător și redactor de carte. A scris, de-a lungul timpului, la Adevărul literar și artistic, Verso, România literară, Luceafărul, Idei în dialog, Scena 9 și Poesis internațional.

A citit versuri la cenacluri și cluburi de lectură ca: Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau, Nocturnele de poezie ARCEN și Lit out loud.

A mai publicat Jazz pentru iguane și alte poeme (BrumaR, 2018, Curtea Veche Publishing, 2019).

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Florentin Popa în dialog cu 15 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Vlad Moldovan, Ruxandra Novac, Alex Ciorogar, Teona Galgoțiu, Andrei Doboș, Teona Farmatu, Vlad Drăgoi, Veronica Ștefăneț, Alex Văsieș, Raluca Boantă, Ioan Coroamă, Maria Miruna Solomon, Mihnea Bâlici, Jesica Baciu și Bogdan Coșa.

Două poezii de Teona Galgoțiu

Un pic de teroare, un pic de ludic, niște rime neliniștitoare, niciodată însă prea dramatic, niciodată prea jucăuș, totul și toate într-un echilibru fragil pentru că fetița nu mai e acolo să țină lucrurile sub control și ceva se întâmplă. – Elena Vlădăreanu