Flavia Dima | © Romina Banu

Trei poezii de Flavia Dima

Î: De ce scrii? Ce vrei de la arta ta? R: Scriu ca să îmi amintesc și ca să țin minte.

bogdan

în fiecare duminică trebuia
să tac mâlc la micul dejun pentru că
se uitau ai mei la emisiunea lui
silviu brucan pe care îl uram

că era
bătrân și
plictisitor și
nu înțelegeam
nimic din ce spune și
îmi distrugea weekendurile și
de care m-am bucurat când a murit

într-o duminică după ce
ne-am uitat la brucan
am mers cu ai mei la vot

soarele topea zăpada puțină
am ieșit din casă
am mers la școala mea
ai mei m-au lăsat singură pe
un hol câteva minute
m-am uitat în jos la gresia alba
cu model de pete maronii
am făcut un joc unde
încercam să calc doar pe ele

luni în pauză colegul meu
bogdan mă întreabă
că „și cu cine au votat ai tăi
cu iliescu sau cu vadim”

eu bag bărbia în piept și zic
„părinții mei mi-au spus că
votul e secret” (deși știam
cu cine votaseră dar
mi-au spus să nu spun
nimănui la școală
dacă mă întreabă)
dar scot totuși limba
și fac zgomotul de pârț

bogdan:
„știi ce mă piș pe
votul secret e o minciună,
hai spune că îți zic și
eu cu cine au votat”
„tu primul”

ne liniștim un pic pentru că
fix atunci intră doamna

bogdan se apleacă
peste bancă
și-mi șoptește
„cu iliescu”
„da, și ai mei”
ne uităm unul la altul
cu un fel de
complicitate

după câteva săptămâni bogdan
a înjurat-o pe doamna și
a fost mutat disciplinar
la o altă școală din oraș

iar când eram prin clasa
a treia am mers la ziua
tatălui lui andi ghiță că
se știau ai noștri și
ne jucam ascunzându-ne
prin spatele unor canapele-colțar
din restaurant și ne strecurăm
până în spatele alor noștri și o

auzim pe mama mea
cum povestește
că tatăl lui bogdan
povestea la șendința cu părinții
cum îl bătea cu furtunul de la duș
când o câlca strâmb

eu și andi am tăcut pentru că ne-o luam și noi acasă dar niciodată în halul ăla

ne-am pus ciuci în spatele
canapelei și am stat acolo tăcuți
până când s-a epuizat subiectul

la scurt timp după s-a încheiat petrecerea
părinții mei s-au pupat pe obraji cu părinții lui andi ghiță
tatăl lui andi ghița m-a pupat pe orbraji și a fost scârbos
ai mei nu l-au pupat pe andi ghiță pentru că era băiat
eu nu mai țin minte ce am făcut, îmi plăcea de el
probabil că nu l-am pupat sau l-am pupat și
apoi m-am gândit toată seara la asta
chiar nu mai țin minte

și am plecat acasă că era târziu
a doua zi era duminică și
ne uitam la brucan


teotihuacan

o fotografie cu tine și el Penacho de Moctezuma făcută acum doi ani

senzații rezumate la impuls electric
o viață trăită prin interpuși, mediată
momentan, momentan

o șoaptă înregistrată, care poate fi repetată oricând este nevoie de ea
până se descompune în sunete primare,
disjunse, sublime, sonore

imagine mentală cu tine într-un aeroport, așteptând, așteptând

dumitru

dumitru, oare ai reușit să mă ierți fiindcă mi-a venit să plâng
atunci când, în a doua, frau felicia m-a mutat cu tine în bancă
ca să mă pedepsească?

însă pe ea să nu o ierți niciodată, dumitru,
ce să ierți la cineva care vede un copil ca pe o pedeapsă,
doar, poate, pentru liniștea ta
sufletească

când te-am văzut ultima dată tocmai
începuse semestrul II din a opta
și ne-ai surprins pe toți când
ai venit la școală cu un tricou
negru cu The Rasmus

(ți-ai amintit de el când au cântat anul ăsta la Eurovision?)

toți eram convinși că erai manelist,
deci surprinzător ecartul din acea zi,
mai ales că în perioada aia te despărțiseși
de o pițipoancă din A și prietena ei cea mai bună
îți lăsa commenturi pe Hi5 că ești nașpa
și că fata aia chiar te iubea
(dar poate totuși vă împăcați)

apoi te-ai făcut nevăzut

diriginta, care avea același nume de familie ca tine,
ne-a spus la un moment dat că nu o să te mai întorci
și prin mai, miron ne-a zis tuturor că luase autobuzul
ca să meargă la meditații la mate și că
te văzuse prin fereastră cum
puneai borduri pe strada lungă

poate că mințea
(era o pramatie nesuferită)

dar te-ai întâlnit la un moment dat cu theo și didi pe la parc
când eram prin a unșpea, și le-ai spus că te reapucaseși la seral
și se bucurau când mi-au povestit asta

deveniseși o anecdotă, o prezență la persoana a III-a

nu te-am mai văzut niciodată din a opta
și de atunci a trecut încă odată
atâta timp cât trăisem până atunci

oare cât ai văzut tu din bătrânul continent, Dumitru
privindu-l de la geamul tir-ului tău?
ai văzut citadele? turnuri de apărare?
fortificații medievale, masive catedrale
împungând cerul cu clopotnițele lor gotice?W
vii de măslini și plantații de sparanghel?
(oare te-au pus la lucru în pandemie?)
și moteluri și benzinării și oameni munciți
până la epuizare în spații liminale –

oare ți-a amintit vreodată geamul tirului tău
de cel al casei de lângă școală,
pe care l-ai spart din greșeală
în a-ntâia, când te întreceai la minge cu carmin?

când ai plâns atât de tare, cu atâta abandon
fiindcă știai că salariul de educatoare al mamei tale
n-avea cum să absoarbă lovitura?

când ai plâns atât de tare, cu atâta abandon
de ne adunaserăm toți cerc în jurul tău,
că până și directorului i se făcuse milă,
că până la urmă și vecinul a zis că „lăsați”?

nu-i de mirare că erai cel care spăla fetele cel mai virguros, iernile
ți-am iertat-o, dar recunosc – o foloseam ca justificare
să te disprețuiesc și să-ncerc să te rănesc
înapoi: să îți zic că puți, că iei note proaste
(asta nu mi-o iert)

vorbeai slab germana,
forțat de circumstanțe

dar totuși era ceva cinstit în asta:
înainte să intrăm a-ntâia
mai știi că a trebuit să dăm

un test rudimentar de limbă vorbită?
ei bine, află că

andi ghiță era
și el cu mine în sală,
ne adusese taică-su cu
Dacia lor papuc, galbenă

și când felicia l-a întrebat

„Was für eine Farbe hat dein Vaters Auto?”
andi a ezitat, felicia a repetat

ori în acest timp eu
aș fi vrut să-l ajut:
“Es ist Gelb”

apoi andi a spus „Blau”
și când felicia l-a întrebat

“Sag’s nochmal, als Satz,
was für eine Farbe hat dein Vaters Auto?”
andi a ezitat, felicia l-a încurajat

ori în acest timp eu
aș fi vrut să spun:
“Nein, es ist Gelb”

apoi a spus, într-un final,
“Mein Vaters Auto is blau”

iar în tot acest timp
felicia îmi făcea semn să tac

andi ghiță a fost premiant, dumitru
și niciodată nu i-am uitat minciuna din prima zi,
niciodată nu am iertat că el era premiantul cu casa în Schei
și tu băiatul orfan de tată din Hărman de la coada clasei

dar acum probabil c-o vorbești bine, germana, adică,
tot forțat de circumstanțe

să știi dumitru că te-am găsit pe Instagram,
n-ai postat niciodată ceva, ai o singură poză în care ești tagat și

soția ta este chiar foarte frumoasă, dumitru
și în poza pe care o aveți împreună din 2019, făcută în zăpadă,
vi se citește în ochi fericirea

și apoi pe Facebook,
unde scrie că te-ai mutat pe undeva prin baden-württemberg,
văd cum îți strângi cei doi băieți la piept
într-o poză făcută la capăt de drumeție –

și în timp ce plâng
mă bucur pentru tine dumitru

chiar, chiar mă bucur pentru tine

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un roman românesc mișto

Alex lucrează la o firmă de lobby. Livia face voluntariat la un ONG. Sunt expați, stabiliți la Bruxelles. În timpul unei excursii la Marea Mediterană, o întâmplare le bulversează viața. Degradarea survine lent, este inevitabilă, iar practicile cotidiene ale indiferenței devin din ce în ce mai evidente. Citiți un fragment reprezentativ din „Copia carbon”, cel mai recent roman al lui Sebastian Sifft – apărut la Humanitas.