Ion Buzu | © arhiva autorului

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu - și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.

Într-o singură tranşă

Hoinăresc iernile prin
pădurile şi dealurile din sat,
totul alb,
totul egal,
zăpada e ceva care mătură tot
într-o singură tranşă,
nimic nu mai are vreo importanţă.
O pereche de urme duc spre o parcelă
în mijlocul pădurii;
curăţită de tufişuri şi copaci,
poţi juca fotbal acolo cu colegii de clasă.
Urmele duc mai departe spre o bancă
şi lîngă ea o cruce albastră din metal.
Negura Ion.
Ion, ca şi mine. Îmi amintesc de el.
În timp ce păştea vaca în pădure
a urcat în vîrful unui copac și a alunecat,
gîtul i s-a încleştat între două crengi
şi nu putea să le desprindă cu mîinile.
Prins în ceva care nu-i dădea drumul
şi l-a scurs de viaţă pînă la capăt.
Dar nu văd copacul.
Poate că tatăl său l-a tăiat.
Mă gîndesc la loviturile toporului în tulpină,
loviturile în ceva care nu trebuia să se întîmple.
Merg mai departe şi las în urmă perechile de urme în zăpadă
împreună cu locul gol unde era copacul – ştiu că
mai departe continuă să fie ceva care mătură tot.

Olimp, muntele absurd

Cînd am urcat pe Mytikas, vîrful cel mai înalt de pe Olimp
eram cu Andrei, tipul din România
care lucra la staţia meteo din munţii Ţarcu.
Am urcat două ore apoi drumul cobora
pînă am ajuns din nou la înălţimea zero.
„Ce dracu, ideea era să urcăm?”
„E un munte sisific, Andrei, capcana vieţii și a naturii,
grecii s-au prins demult, de aia o dau pe încetineală.”

Claritatea, încrederea în mîini și în picioare,
gestul subversiv –
mi-am făcut semnul crucii înainte să pornesc.

Prins de stînca care s-a înălţat prin
ciocnirea plăcilor tectonice în cîteva milioane de ani
timp cît colo jos s-au întâmplat drame și răsturnări de zeităţi,
s-au perindat frici
de a rămîne într-o singură companie pînă la pensie,
de a trece de la suferinţă la disperare,
de a muta răul din contingent în necesar;
muntele știe, o capcană a naturii care se va spăla în mare.

„Cînd ajungi în vîrf ai patru minute de vedere clară,
pînă-n Bulgaria și-n Macedonia
apoi gata, te năpădesc norii și ești din nou în confuzie.”
Marcajele roșii și cuiele înfipte în piatră
de care îţi prinzi funia
vor sta neclintite, te prinzi de ele și mergi mai departe,
îţi amintesc de ce te apară împotriva întunecării minţii.

Cînd am ajuns sus nu am avut vedere clară,
am văzut doar pozele oamenilor care au murit
încercînd să ajungă în vîrf.

Sticla de apă mi-a alunecat din buzunar
și s-a rostogolit pînă n-am mai văzut-o,
„O să mă întorc, jur” –
ultimele versuri de mînie ale lui Șalamov,
ultimele strigăte ale zeilor
împotriva a tot ce erodează viaţa.
„O să mă întorc, eu, după voi.”

Noaptea lui Thomas Kuhn

Cînd Thomas Kuhn a început să scrie
Structura revoluţiilor știinţifice
își contempla căsnicia destrămată
în biroul cu tapete albastre
care nu lăsau niciun loc din perete neacoperit.
A văzut cum îi pleacă soţia
și îi venea să arunce cu scrumiera,
un obicei din universitate pe care-l avea cînd
dezbaterile cu colegii filosofi deviau în non-sens.
Întreaga viaţă îi devia în non-sens
și acum se afla într-un birou cu tapete albastre,
un Univers în care Soarele e cel care se rotește
în jurul Pămîntului.
Pînă într-o noapte cînd a văzut punctele luminoase de pe cer,
ceea ce demult, în altă paradigmă erau
decoraţii divine pe boltă,
acum însemnau altceva,
corpuri cerești din hidrogen și heliu,
la mii de ani lumină distanţă,
curbînd spaţiul, timpul și lumina,
schimbînd poate și cursul evenimentelor,
posibilităţi infinite.
Pe stradă, cîţiva cheflii rîdeau și ciocneau halbe
și chiar dacă Thomas Kuhn nu bea,
damful lor i-a inspirat bucurie,
temelie pentru o nouă paradigmă în care lucrurile
în sfîrșit capătă sens.


Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Cele mai frumoase poezii românești scrise de femei între 1990 și 2021

În volumul I al antologiei „Un secol de poezie română scrisă de femei”, apărută la Editura Cartier, Alina Purcaru și Paula Erizanu au pus cap la cap literatura scrisă de autoarele românce și moldovence între 1990 și 2021. Mai jos, 10 texte din cele peste 100 prezente în prima carte a acestui uriaș proiect.

Extraordinarul debut al Emei Stere

Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, la secțiunea Debut-Proză, Câştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2020
Copiii lui Marcel e o carte grăsuţă şi în general veselă, la care am scris (de mînă), cu multe întreruperi, vreo nouă ani. Datorită sau din cauza ei am dezvoltat diverse obsesii, asupra cărora m-am documentat intens: trăitul într-o comunitate, cultivarea plantelor, teoriile conspiraţiei, oamenii care dispar… Ca Marcel însuşi, mi-am făcut în bibliotecă un raft de utopişti. Am strîns fotografii, am desenat, am făcut calcule şi tabele. M-am distrat foarte bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.” (Ema Stere)

Trei poezii noi de Vlad Drăgoi

Vlad Drăgoi e unul dintre cei mai îndrăgiți tineri poeți români – căutați-i volumele în librării, sunt perle rare.