Vlad Zografi | © arhiva editurii Humanitas

Ultrarâsul

„Supraviețuire” se așază alături de „Efectele secundare ale vieții” și de „Șapte Octombrie” în ceea ce poate fi privit ca o trilogie. Citiți mai jos un fragment din cel mai recent roman al lui Vlad Zografi.

Ultrarâsul
Spectacol Nakatosur la Muzeul de Artă Modernă din Stockholm, Suedia

 

Acest spectacol este interzis vegetarienilor. Participanții sunt rugați să nu mănânce nimic în ziua spectacolului.

O sală pătrată, spațioasă, vopsită toată în roz, cu podeaua albă. Lumină intensă, dar difuză, proiectată de lămpi încastrate în muchiile tavanului. La intrarea în sală, participanții (în număr de 21) aud distinct, la volum înalt, coloana sonoră a unui film pornografic. Ușa de acces se află în dreapta, cum privești sala de sus. Pe latura opusă, în stânga, se află ușa (ințial blocată) pe care participanții vor ieși. La zece metri de ușa de acces, drept în față, e instalat un motor silențios (toate mecanismele sunt silențioase, pentru a nu perturba fondul sonor) acoperit de o carcasă neagră. Printr-un sistem bielă-manivelă, motorul pune în mișcare un piston (lungime 1,5 m; diametru 30 cm) aflat la înălțimea de 80 cm deasupra podelei. Un alt sistem bielă-manivelă, montat pe verticală, transmite mișcarea unui angrenaj de roți dințate și arbori până sus, la un metru de tavan. De aici, mișcarea e transmisă în spatele pistonului și, perpendicular, către latura opusă a sălii.

La doi metri în spatele pistonului, sus (1,5 m distanță de tavan), se află o cutie paralelipipedică neagră (2×1×1 mc) la care e conectat sistemul de transmitere a mișcării. Exact sub cutie, pe podea, se află un bazin cu apă dreptunghiular (lungime 2,5 m; lățime 1,5 m; adâncime 80 cm) vopsit în roz (aceeși nuanță ca pereții și tavanul). Tot pe latura cu motorul a sălii, la patru metri de cutia paralelipipedică, sistemul de transmitere a mișcării ajunge la o elice albă cu trei palete (lungimea paletelor  1,3 m) prinsă de perete și așezată în plan vertical. Pe latura opusă, sistemul de transmitere a mișcării, care traversează sala la un metru distanță de tavan, coboară vertical de-a lungul peretelui și e cuplat cu un orologiu mare, asemenea celor din orașele medievale.

După 12 minute de la intrarea participanților în sală, motorul e pus în funcțiune. Pistonul își începe cursa. Acele ceasului încep să se rotească foarte rapid. Sub cadran, într-o defilare circulară, de asemenea rapidă, apar și dispar statuete (înălțime 20 cm) reprezentând bărbați purtând frac. În același timp, paletele elicei încep să se rotească lent. După două minute, din cutia paralelipipedică neagră cade în bazin cu fața în sus o carte de joc (1,5×0,7 mp). Mișcările orologiului și elicei rămân mereu aceleași. Din două în două minute cad în bazin pe rând 16 cărți de joc (valet, damă, popă, as, de toate culorile) într-o ordine aleatorie.

După ce au căzut cărțile de joc (la 44 de minute de la intrarea participanților în sală) se deschide a doua ușă și apare Nakatosur. E îmbrăcat în frac, poartă pantofi negri de lac. Invită (în engleză) participanții să-l urmeze pe un coridor întunecos către o sală mai mică decât prima, intens luminată, ai cărei pereți sunt acoperiți cu oglinzi. Aici se află o femeie îmbrăcată într-un halat alb foarte scurt, purtând pantofi albi cu toc înalt. Stă în spatele unui grătar pe care sfârâie mititei (un preparat culinar românesc, din carne tocată). Pe o masă alăturată (albă) se află un platou cu mititei, muștar, pâine, farfurii, tacâmuri, pahare și sticle cu bere. Femeia îi servește pe participanți. Se aude discret muzică lăutărească (gen muzical tradițional românesc). Timpul petrecut de participanți în această sală depinde de apetitul și setea lor, mititeii și berea sunt în cantități suficiente. Nakatosur poartă scurte conversații (în engleză).

Când s-a convins că toată lumea e sătulă, Nakatosur îi invită pe participanți să-l urmeze. Străbat un coridor în formă de L acoperit pe ambele laturi cu oglinzi care deformează. Pe măsură ce înaintează, deformarea produsă de oglinzi devine tot mai puternică. În momentul intrării în coridorul cu oglinzi paralele, începe să se audă o voce în limba română. Din cuvintele universal inteligibile se poate deduce că e discursul unui politician. Concomitent cu creșterea deformării produse de oglinzi, vocea devine tot mai stridentă, se aude tot mai tare. Când deformarea oglinzilor e maxină, volumul sonor e insuportabil. La ieșirea din culoarul cu oglinzi paralele, participanții sunt serviți de personalul muzeului cu bomboane de ciocolată.

 

*

 

Discuția liberă a lui Nakatosur cu participanții, după spectacol, într-o sală a Muzeului de Artă Modernă din Stockholm

 

Întrebare: Aveți ceva împotriva vegetarienilor?

Răspuns: Nu.

Întrebare: Ce simbolizează bomboanele de ciocolată oferite la sfârșit?

Răspuns: Ciocolata e dulce.

Întrebare: O sală imensă vopsită toată în roz, de ce?

Răspuns: Nu vă place rozul?

Întrebare: Cărțile acelea de joc uriașe… Când a căzut prima, apa din bazin m-a stropit, m-am și speriat. Pe urmă m-am ferit, am stat la distanță. De fiecare dată când cădea o carte mă duceam totuși s-o văd. Pe toți ne-ați făcut curioși. E vorba de un joc, înțeleg. Ce ați vrut să spuneți cu asta, ce semnificație are jocul de cărți?

Răspuns: …

Întrebare: Nu cunosc limba română, dar am dedus că vocea care se aude pe coridorul cu oglinzi paralele e a unui politician, probabil din țara dumneavoastră. Ați vrut să dați un mesaj politic?

Răspuns: Sunteți extrem de perspicace, dar vă înșelați.

Întrebare: Tonul vocii mi-a amintit de Hitler. V-ați gândit la el?

Răspuns: Nu.

Întrebare: De ce v-ați intitulat spectacolul Ultrarâsul? Ați vrut să ne arătați că există ceva dincolo de râs, și care nu mai e râs, a devenit tragic…?

Răspuns: Îmi place cuvântul, eu l-am inventat.

Întrebare: Am observat că în mai multe spectacole ați fixat numărul participanților la 21. Ce înseamnă pentru dumneavoastră numărul 21?

Răspuns: Înseamnă 7 înmulțit cu 3.

Întrebare: E important să fixați numărul spectatorilor?

Răspuns: Da.

Întrebare: De ce?

Răspuns: …

Întrebare: Am remarcat tendința dumneavoastră, tot mai accentuată în ultima vreme, de a vă plimba spectatorii prin coridoare întortocheate, un fel de labirint, așa ați procedat, de exemplu, în Dialog. Este vorba de parcurgerea unui traseu inițiatic?

Răspuns: Nu.

Întrebare: Ce semnificație are rotația rapidă a acelor ceasului?

Răspuns: Timpul, doamnă, este o noțiune subiectivă. Dumneavoastră știți cât a durat spectacolul?… Vă spun eu. O oră și jumătate. Acum gândiți-vă că în ora asta și jumătate ați fi dormit sau ați fi călcat rufe sau ați fi fost la cumpărături sau v-ați fi plimbat sau ați fi făcut sex cu partenerul sau partenera dumneavoastră. Vi se pare că ar fi fost aceeași oră și jumătate?… Nu, nu-i așa? Pe de altă parte, mișcarea acelor ceasului ar fi fost exact aceeași. Ceasul e un mecanism, doamnă, timpul pe care îl măsoară e un timp obiectiv. Dar haideți să ne imaginăm că am construi un ceas care să măsoare timpul dumneavoastră subiectiv, iar indicațiile acelor lui ar fi vizibile pentru toată lumea, toți ar vedea în ce ritm vă trăiți dumneavoastră timpul. Iar acum să ne imaginăm că doi oameni ar fi sincronizați, așa încât ritmurile lor interioare să fie aceleași. Am putea să ne imaginăm și că mai mulți oameni ar fi sincronizați. Vreau să vă mai spun un lucru. Nu suport ceasurile digitale. Succesiunea aceea de cifre e complet inexpresivă. Gândiți-vă că, în locul orologiului pe care l-ați văzut, ar fi fost un ceas digital… O porcărie, nu-i așa? Acolo unde apar minutele și secundele n-ați fi observat decât cifra opt. Din cauza vitezei de reacție a creierului dumneavoastră… Da, mă bucur.

Întrebare: Dar personajele acelea îmbrăcate în frac?

Răspuns: Niște bărbați în frac.

Întrebare: Și dumneavoastră de ce v-ați îmbrăcat în frac?

Răspuns: Ca să fiu elegant.

Întrebare: Contează pentru dumneavoastră eleganța vestimentară?

Răspuns: Nu.

Întrebare: Am aflat că ați apărut dezbrăcat în mai multe spectacole…

Răspuns: Nu eram dezbrăcat. Eram îmbrăcat în costumul corpului.

Întrebare: Elicea care se învârtea încet ce semnificație are?

Răspuns: Unii au un ritm interior mai lent.

Întrebare: Păi, atunci, cum ne-am putea sincroniza?

Răspuns: Nu vă puteți sincroniza. Sau vă puteți sincroniza, dar altfel.

Întrebare: Ați vrut să ne vorbiți despre ce se întâmplă în lumea de azi?

Răspuns: Da.

Întrebare: Despre ce?

Răspuns: …

Întrebare: Chiftelele acelea, cum se cheamă?… Mititei? Am auzit bine?… Mi-au plăcut foarte mult. Muzica, am aflat că era muzică tradițională românească, și discursul politicianului, parcă ați spus că era în română… Spectacolul dumneavoastră are un caracter pronunțat românesc. Mesajul lui e și el românesc?

Răspuns: Nu.

Întrebare: Totuși, doar românii îl pot înțelege, vreau să spun discursul…

Răspuns: Nu.

Întrebare: Berea era românească?

Răspuns: Da. Ați văzut etichetele de pe sticle.

Întrebare: Să revenim la politică…

Răspuns: Vă rog, nu insistați.

Întrebare: M-am văzut deformat în oglinzile acelea, arătam oribil, cu toții arătam oribil. Ați vrut să vă bateți joc de noi?

Răspuns: Niciodată nu-mi bat joc de participanții la spectacol. Și eu arătam oribil.

Întrebare: Doamna îmbrăcată în halat alb, cea care ne-a servit chiftelele, văd că acum stă lângă dumneavoastră… Arăta ca o asistentă medicală, cel puțin mie așa mi s-a părut. Ați vrut să spuneți că ne vindecă de o boală, ne oferă un tratament?

Răspuns: Nu m-am gândit la asta. E posibil. Interesantă ideea. Foarte interesantă. Dacă nu vă supărați, cum vă cheamă?… Ingrid, frumos nume. Ați mai văzut vreun spectacol al meu?… Nu? Ciudat. Și în același timp păcat. Aveți intuiții suprinzătoare. Uneori e mai bine să nu știi nimic despre artistul cu care ai de-a face, reacțiile tale sunt proaspete, neviciate de opiniile criticilor savanți. Dar nu e cazul să vorbim despre ei. Spontaneitatea, dragă Ingrid, rămâne singurul lucru care contează, restul e abilitate sterilă. Între viață și artă nu există un zid despărțitor, așa cum cred unii, arta e o prelungire a vieții, viața e o prelungire a artei. În realitate, participăm cu toții… da, și noi, cei din sala asta, la un spectacol, în măsura în care suntem prezenți cu adevărat și nu trăim pe pilotul automat, ca în viața de zi cu zi… în măsura în care vedem și simțim direct pe pielea noastră ce se întâmplă în jur… Oricum, vă mulțumesc pentru sugestie. Sper să mai veniți la spectacolele mele.

Întrebare: Gemetele acelea… Presupun că erau dintr-un film porno…

Răspuns: Da.

Întrebare: De ce?

Răspuns: De ce ce?

Întrebare: De ce ați ales sunete dintr-un film porno?

Răspuns: …

Întrebare: Vă plac filmele porno?

Răspuns: Nu.

Întrebare: De ce?

Răspuns: Sunt prost jucate. Și, în general, nu-mi plac filmele.

Întrebare: Dar mișcarea pistonului are conotații sexuale?

Răspuns: Vă rog să mă scuzați, aș vrea să încheiem discuția.

 

 

––––––––

Alexandru Cerchez

 

M-a sunat tata – voia să știe ce mai fac. Încă nu era cazul să-i spun unde m-a condus o sugestie din topologia diferențială, și i-am povestit despre munca de rutină la institut. M-a întrerupt: „Cum arată viața ta?“ I-am spus că arată normal. „Ce înseamnă normal?“ „Înseamnă că totul merge bine“, am zis. „Ești fericit?“ Când aud întrebarea asta, mă simt somat să declar că aparțin unei specii care behăie în extaz. M-am mirat că tata a folosit cuvântul fericire. „Da, sigur“, am zis, și am schimbat subiectul, l-am întrebat de sănătate. „Funcționez în parametrii vârstei“, a spus. Avea o voce anemică, gâfâia aproape după fiecare cuvânt. L-am sfătuit să ia vitamine, și am avut impresia că aud un râs deghizat în tuse. „Îți mulțumesc că te preocupă starea sănătății mele“, a zis. Era sarcastic?

M-a sunat și mama – voia să știe dacă am vorbit cu Amelia. „Ai uitat ce mi-ai promis?“ „N-am uitat“, am spus, „dar am fost ocupat.“ „De câte luni ești ocupat? E sora ta! Tu știi cu ce obsedat sexual lucrează? Marta a aflat că porcul ăla libidinos a hărțuit o femeie în Suedia, a ieșit scandal. De altfel, nu mă surprinde, e în stare de orice ticăloșie pornograful. Stai, că nu-i numai pornograf, e și necrofil pe deasupra. Scârbos individ! Marta mă ține la curent, caută pe internet ce se scrie despre el, eu nu mă pricep să umblu cu calculatorul. Nu zici nimic? Tu îți dai seama în ce infern trăiește Amelia?“ I-am spus să aibă încredere în ea. „Păi, nici în tine nu pot avea încredere. Când ai de gând să-mi cumperi aspiratorul? Marta a citit pe internet că e foarte util.“ Aspiratorul-robot devenise obsesia maică-mii. I-am explicat că e o jucărie, escrocii îi fac publicitate ca să arunce lumea banii pe fereastră. „Zi mai bine că nu vrei să mi-l cumperi!“ Și a apucat-o durerea de piept. N-am rezistat, i-am promis că o să i-l cumpăr după ce iau salariul.

Am observat că, în afară de geanta verde, dintre lucrurile Claudiei dispăruse și altceva: parfumul pe care i-l dăruisem de Crăciun. Am scotocit în geanta bej, mai mică, înlocuitoarea celei verzi, nu era. Nu era nici în celelalte genți. M-am uitat la sticluțele din fața oglinzii, am căutat în sertare, pe rafturile din baie. Am deschis dulapul, l-am cercetat atent să nu perturb ordinea în care-și păstrează hainele. M-am gândit că poate lipsesc și rochii, fuste, bluze, însă nu încăpeau toate în memoria mea. Când eram la Trieste și își cumpăra ceva, Claudia mă întreba dacă îmi place. De fiecare dată îi răspundeam că îmi place. „Chiar îți place, sau o spui de formă?“ „Îmi place tot ce porți, ai gust.“ Mă privea neîncrezătoare. Adevărul e că-mi plăcea, și-mi plăcea mai ales că-mi punea întrebarea asta cu o cochetărie amuzată, însemna că ține la părerea mea. Întorși în țară, continua să mă întrebe, dar o făcea din obișnuință, fără să-mi pândească reacția. Pe urmă, n-a mai întrebat.

 

Ajunsesem târziu la institut, răsfoiam un articol, am făcut niște calcule, și s-a deschis ușa. A intrat un tip solid, fălcos, cu sprâncene stufoase. „Numele meu este Corneliu Enache“, a zis pe un ton solemn. L-am invitat să ia loc, știam ce mă așteaptă. „Am o problemă de lămurit cu dumneavoastră, înțeleg că sunteți specialist. Care sunt cele mai mici particule din univers?“ Mi-am frecat bărbia, mi-am dres glasul și am înșirat lista particulelor din modelul standard. „Aha, deci dumneavoastră credeți în modelul standard. Ceva mai mic nu există?“ „Cât de mic?“ „Mult mai mic. Eu am alt model, sper să vă conving. Pe cale logică. N-aveți nimic împotriva logicii, presupun. Ascultați-mă cu atenție. Primul pas. Așa cum există mereu ceva mai mare, trebuie să existe mereu și ceva mai mic, nu-i așa? Bun, asta am stabilit. Pasul al doilea. Cunoașteți modelul atomic, nu mă îndoiesc. Electronii se mișcă în jurul nucleului, atomul e ca un sistem solar în miniatură. Atunci, pe cale logică, și particulele dumneavoastră așa-zis elementare din modelul standard, care, conform pasului unu, trebuie să fie tot un fel de atomi, seamănă cu un sistem solar. Pasul al treilea. Conform pașilor unu și doi, înăuntrul lor sunt alte particule care trebuie să semene cu un sistem solar. Acum, prin inducție, ajungem la pasul n. Știți ce e inducția, presupun. La pasul n avem niște atomi extrem de mici, care seamănă cu un sistem solar. Observați că n este oricât de mare, deci atomii care seamănă cu un sistem solar sunt oricât de mici. Concluzie: atomii scad până devin infinit de mici. N-am dreptate?“

Luca îl privea stupefiat. Noroc că Martin lipsea din birou și n-aveam de suportat bombănelile lui. I-am explicat calm lui Corneliu Enache că există o lungime-limită, lungimea Planck, ceva mai mic decât ea n-are sens, conform mecanicii cuantice. „Aha, deci dumneavoastră credeți în mecanica cuantică.“ „Cum adică să cred? Aici nu-i vorba de religie…“ „Păi, tocmai. Dacă nu e religie, atunci de ce credeți?“ I-am spus că una e credința religioasă și alta e încrederea într-o teorie testată. N-a priceput, mi-a repetat că trebuie să existe ceva mai mic, ceva și mai mic, ceva încă și mai mic, și tot așa la infinit. Cuiele mi se înfigeau în mâini și picioare. Mă durea, pierdusem antrenamentul răstignirilor. „Scuzați-mă că vă întreb, ce studii aveți?“ am spus, simțind cum mi se așază pe cap coroana de spini. „Sunt economist. Și ce-i cu asta? N-am dreptul să gândesc? Eu sunt un om logic, domnule Cerchez, speram să vă conving.“ S-a ridicat din scaun, era să-l răstoarne, și a ieșit.

„Cum e posibil să vă pierdeți vremea cu asemenea indivizi?“ a zis Luca în timp ce-mi smulgeam cuiele. Am aruncat și coroana de spini, simțeam înțepături pe frunte. Luca mă privea perplex. I-am zâmbit. „De ce n-ai plecat tu în străinătare, măi băiete?“ „N-am putut, domnule Cerchez.“ „De ce?“ „E o problemă personală.“ N-avea rost să insist, Luca e retractil. Îmi pierise cheful de calcule. Uneori ideea era aproape, întindeam mâna, dispărea, apărea, dispărea iar. L-am lăsat pe Luca să-și vadă de treabă și am plecat. Aveam nevoie de o ruptură, ceva în genul vizitei la Radio-Cârnat, care să mă scoată din punctul mort. Și m-am dus să mă plimb în Cișmigiu.

Mergeam pe aleile mânjite de găinaț, exersându-mi spiritul de observație. Odată focalizat asupra unui detaliu, raționamentele repetate steril sunt împinse în culise. Hazardul poate face legătura între o imagine înregistrată de retină și procesele mentale inconștiente, iar atunci există șansa să-ți apară în față ideea. Mergeam cu privirea în pământ. Porumbeii pășeau alături de mine întinzându-și ritmic gâtul, ca și cum mușchii gâtului ar participa la mișcare. Și-au luat zborul abia când era să-i ating. Am ridicat privirea. Am văzut un bătrân trăgând de lesă un buldog roșcat bălos. Buldogul s-a oprit la rădăcina unui copac și a urinat. Jet prelung, gros, unde încăpuse atâta apă în el? Am văzut două fete, una în geacă roșie, cealaltă în geacă galbenă, de fermoar îi atârnau ciucuri pufoși. Am văzut o fetiță blondă pe tricicletă, însoțită de un bărbat foarte înalt, ras în cap. Am ajuns la rotonda scriitorilor. Busturi convenționale. Cine-i mai citește? Încercam să-mi aduc aminte ce-a scris fiecare. Un cuplu se săruta în dreptul lui Vlahuță. M-am grăbit ca să nu-i deranjez.

Și l-am văzut pe Sabin la vreo douăzeci de metri, pe aleea paralelă cu Schitu Măgureanu. Stătea în picioare lângă o bancă. Am vrut să mă duc la el, dar mi-am dat seama că ar fi fost inoportun, era cu doi băieți, probabil colegii lui. Unul, slab, negricios, se bâțâia continuu. Celălalt, șaten, cu fața pătrățoasă, stătea tolănit pe bancă. M-am apropiat și m-am ascuns în spatele unui tufiș. Sabin avea ochii roșii. Plânsese? Ținea capul plecat. „Șterge-ți ochii“, i-a zis negriciosul. Sabin a scos din buzunar o batistă, și-a șters ochii. Negriciosul i-a mai spus ceva, dar n-am auzit. A apărut alt cuplu, care s-a oprit pe rând în dreptul fiecărui scriitor. A trebuit să-mi părăsesc punctul de observație și să mă prefac că studiez bustul lui Hasdeu până au plecat. M-am întors în spatele tufișului. Negriciosul se bâțâia, vorbea încet, singurul cuvânt pe care l-am deslușit a fost „banii“. „Lasă-l să se liniștească“ a zis șatenul tolănit pe bancă. Sabin abia se stăpânea să nu plângă.

Nu-l mai văzusem plângând din copilărie. Claudia îi satisfăcea capriciile, eu, deși nu eram de acord, mă abțineam să intervin, iar când se întâmpla să nu-i convină ceva, Sabin începea să urle. Dacă înțelegea despre ce era vorba, Claudia elimina imediat sursa răului. Dacă nu înțelegea, Sabin se punea pe plâns. Disperată, Claudia îi oferea bomboane și promisiuni, dar Sabin nu era ușor de înduplecat. Pe urmă, la școală, și-a făcut prieteni, învăța conștiincios. A încetat să plângă. Cu timpul, s-a detașat de Claudia, pe mine oricum nu mă băga în seamă, se închidea în cameră și făcea scandal dacă-l deranjam. Claudia pierduse controlul asupra lui, era deja adolescent. Observându-l din spatele tufișului, mi se părea că-l văd din nou copil.

„Dă-ți palme“, a poruncit șatenul. Sabin și-a tras încet două palme. „Mai tare“, a zis negriciosul. Sabin îi privea speriat, le cerșea mila. Tremuram. „Arată-ne cât de tare poți să-ți dai palme“, a spus șatenul. „Fii bărbat“, a spus negriciosul. Trebuia să intervin, sunt tatăl lui! Am făcut un pas, crengile tufișului îmi zgâriau obrazul. Trebuia să-i pun la punct pe nenorociții ăia care-mi chinuiau copilul. Să le fac morală? Inutil. I-aș fi luat la bătaie? Eventual. Aș fi sărit pe ei, mă simțeam în stare. Deși n-am prea multă forță fizică, sunt totuși un bărbat în putere, iar ei nu-s decât niște mucoși. L-aș fi pocnit pe negricios, dintr-un pumn l-aș fi trântit la pământ, ăla de pe bancă s-ar fi căcat pe el de frică, în ciuda sictirului pe care-l afișa. Ar fi luat-o la goană amândoi. Fierbeam de furie. Crengile mi se înfigeau în obraz.

Sabin și-a tras palme. Multe, nu le-am numărat, la fiecare palmă simțeam un nod în gât. S-a lovit cu putere, avea fața roșie. „Ajunge“, a zis șatenul și s-a ridicat de pe bancă. S-a apropiat de Sabin, și-a pus mâna pe umărul lui, i-a șoptit ceva. S-a apropiat și negriciosul. Sabin stătea între ei cu capul plecat, nu-mi dădeam seama dacă plângea. Au pornit toți trei spre ieșirea din parc.

M-am plimbat încercând să mă calmez. Ce era de făcut? Să vorbesc cu directorul liceului? I-ar chema în cancelarie pe golanii ăia doi, le-ar ține o predică și le-ar scădea nota la purtare. Ce garanție aveam că ei nu s-ar răzbuna pe Sabin? Dacă i-ar exmatricula, pentru Sabin ar fi și mai riscant. Păreau dubioși, și nu era exclus să aibă în spate o gașcă. Pe vremea mea, când eram în liceu, existau asemenea găști, odată am fost înconjurat de niște băieți din cartier care mi-au cerut bani. Noroc că n-aveam la mine decât cinci lei. Mi-au luat banii, m-au scuipat și mi-au rupt buzunarul de la veston. Nu le-am spus nimic alor mei, mi-am cusut singur buzunarul. Dar acum găștile de adolescenți au devenit o amenințare pentru toată lumea, vezi la televizor reportaje care te-nspăimântă. Să-i reclam la poliție? Cu ce rezultat? În cazurile astea, de obicei poliția nu se bagă. Și, dacă s-ar băga, ar putea ieși chiar mai rău pentru Sabin.

M-am dus acasă. Claudia nu se întorsese din lumea mezelurilor. Sabin era la el în cameră, se trântise în pat, ținea perna deasupra capului. „Ce-i cu tine?“ am zis. N-a răspuns. „Te-am văzut cu băieții ăia doi, treceam din întâmplare prin parc. Sunt colegii tăi?“ A dat perna la o parte. „Mie poți să-mi spui, rămâne între noi.“ S-a întors pe burtă, și-a vârât capul în așternut. „De bani e vorba? Le datorezi bani? Cât?“ Am scos portofelul din buzunar. „Uite, îți dau o sută. E bine?“ N-a zis nimic. „Două? Poftim, îți dau două sute.“ Am pus bancnotele pe noptieră. „Dacă ai nevoie de bani îmi spui mie, nu te împrumuți de la niște derbedei.“ S-a întors pe spate, s-a ridicat în capul oaselor. „Stai liniștit, n-am să-i spun maică-tii. Atâta ar mai lipsi…“ Simțeam că-mi jucasem onorabil rolul de cap al familiei. Pe jos era o foaie umplută cu caricaturi, am cules-o. „Mă, tu ai talent la desen“, am zis. „Cine sunt ăștia?“ S-a înviorat, mi-a prezentat profesorii lui, mi-a vorbit despre ticurile lor. Am râs împreună. „Până la urmă, toți oamenii sunt niște caricaturi“, am zis. „Ce mă deranjează e că profesoara de fizică pare monstruoasă. Chiar așa rău arată? Pe bune?“ „Pe bune“, a zis Sabin. „Păcat, pentru că fizica e frumoasă. Poate nu ce faceți voi la liceu… Când eram de vârsta ta, am notat într-un caiet paradoxurile pe care le descopeream. Erau și ele un fel de caricaturi, dar eu n-aveam talent la desen. Ți-e foame? Hai să facem de mâncare.“

Ne-am dus în bucătărie, am gătit împreună paste, la indicațiile mele Sabin a preparat sosul de roșii cu busuioc. L-am învățat să toarne puțin din apa în care fierbeau pastele, așa cum văzusem la un bucătar genovez. Când a revenit din lumea mezelurilor, Claudia ne-a găsit mâncând. Am invitat-o și pe ea la masă. Mă simțeam capul familiei.


„Sunt aproape 30 de ani de când, cu un proaspăt tiltu de doctor în fizică obținut la Paris, Vlad Zografi mă uluia solicitând un post de corector la Humanitas, decis fiind să facă virajul înspre viața literară. Debutează prodigios, în anii ’93-’94, ca prozator (povestiri, roman), iar în ’96 e premiat ca dramaturg. După câțiva ani, în 2012, scrie unul dintre cele mai importante eseuri filozofice postbelice, Infinitul dinlăuntru, iar din 2016 pare că se mută definitiv în spațiul prozei. Trei romane au curs de atunci unul după altul, aducând un aer nou în proza românească. Sunt scrise, toate, cu nebunie, cu o tehnică a dialogului îndelung exersată în perioada dramaturgică și cu un rafinament al limbii care-l așază în fruntea literaturii de azi.
Pentru mine, prin cultura lui și prin felul unic de a trăi angoasele contemporane, Vlad Zografi e o mare bucurie în zbuciumata noastră lume.“ — GABRIEL LIICEANU

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Trei poezii de Horia Corcheș

„[…] un volum fresh, care își propune reîntoarcerea la o poezie directă și senzorială într-o lume tot mai reificată și mediată tehnologic.” (Alex Goldiș)

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)