Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© arhiva autoarei

Un fragment din „Complezență”, noul roman al Simonei Sora

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia.

Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.


 FÎNTÎNA CU BROAŞTE

„J’aimerais être libre, éperdument libre. Libre comme un mort-né.“

E.M. Cioran

 

A făcut‑o, în cele din urmă a făcut‑o, doar asta îi trecea prin cap, ca o bandă rulantă orizontală, ca un scroll anacronic şi impersonal ce începuse abia în acel moment – cînd s‑a trezit în patul mirosind a iod şi medicamente al bărbatului cu o viaţă mai bătrîn – să se deruleze automat.

 

A făcut‑o, în cele din urmă a făcut‑o, îşi zicea, privindu‑i spatele neted, fesele prea rotunde – remarcase asta mai demult, cînd îl privea îndepărtîndu‑se pe holurile spitalului sau în sala de operaţii, cînd se întorcea brusc, cu o piruetă neaşteptată, şi înfigea seringa în capacul de

cauciuc al perfuziei. A făcut‑o, în cele din urmă a făcut‑o, şi apoi ar fi vrut să dispară ca prin farmec din camera de gardă şi din patul acelui tip căruia nu‑i zicea încă pe nume şi care, cu o seară înainte, o chemase cu o voce plictisită în camera de gardă să‑i dicteze protocolul operator.

 

Erau obligaţi – asta o ştia chiar şi Maia, care lucra la sala de operaţii doar de cîteva luni – să detalieze toate operaţiile într‑un protocol operator, să scrie negru pe alb cum tăiaseră cu lama de oţel a bisturiului, cum intraseră printre crenelurile galbene de grăsime compactă, printre capilare, vene şi arteriole, vinişoare ascunse sub muşchi, cum opriseră sîngele din jur cu pense hemostatice, cum ajunseseră – tot degajînd piele şi muşchi, grăsime şi vase – la locul cu pricina ; erau obligaţi să povestească pe larg ce făcuseră atunci. Ce faci cînd te trezeşti faţă în faţă cu boala ? Ce faci cu carnea, cum ascunzi boala, ce scrii în protocol ? Maia nu‑şi pusese niciodată, pînă atunci, aceste întrebări, însă remarcase deja diferenţa de stil între doctorul Negru şi restul chirurgilor din spital. Cei mai mulţi dintre ei dictau mecanic, monocord, cu cuvinte luate din manualele tocite la facultăţile lor de medicină din Cluj, Timişoara sau, mai rar, Bucureşti. Doctorul Negru se gîndea însă, povestea, ezita, revenea, refăcea fraza, o ruga să‑i recitească anamneza. Stătea aplecat, cu privirea adunată în spaţiul tot mai îngust dintre scaunele lor, spre cimentul mozaicat, căutîndu‑şi cuvintele ca şi cum le‑ar fi mîngîiat contururile.

 

Cînd i‑a atins piciorul gol, ca din întîmplare, ea a vrut să se scuze : tot scriind frazele pe care i le dicta, atentă la întorsăturile lor – o ruga întotdeauna să fie atentă la acordul subiectului cu predicatul, la punctuaţie, la timpurile trecutului, la logica propoziţiilor –, se apropiase prea

tare. A rămas cu palma lui imensă (era singurul dintre chirurgi care cerea mănuşi mărimea 8 şi jumătate) pe genunchiul ei stîng, i l‑a prins apoi în pumn, zîmbind şi mirîndu‑se că o rotulă de om în toată firea poate fi atît de mică şi de bombată (ca o minge de ping‑pong, zisese), pe urmă i‑a prins amîndoi genunchii în aceeaşi palmă, din ce în ce mai amuzat, după care şi‑a lăsat mîna să alunece pe sub ei, iar cu cealaltă a tras‑o spre el, în fotoliul verde adus din spitalul vechi, locul în care erau secţiilenechirurgicale, i‑a desfăcut halatul şi a aşezat‑o, ca în joacă, peste el, peste organul lui pregătit cine ştie de cînd. Nu au vorbit deloc după asta, el i‑a dictat următorul protocol operator, alegîndu‑şi cuvintele cu grijă ; doar după ce a verificat fiecare frază, mormăind de cîteva ori perfect şi privind‑o şovăitor cu ochii lui albaştri, a întrebat‑o dacă nu are nevoie de apă oxigenată, iar ea a făcut ochii mari şi a izbucnit în rîs. Merge şi cu săpun, a zis, oricum asta a gîndit atunci, nu poţi avea apă oxigenată la îndemînă de cîte ori eşti dezvirginată, şi

apoi, spuma aia care s‑ar fi format, ca într‑o operaţie obişnuită, nu e cel mai erotic lucru din lume. Sarcasmul i s‑a topit însă văzînd că doctorul Negru se fîstîcea cît era de mare : o matahală fîstîcită care‑şi alegea cu greu cuvintele şi avea oroare de anacoluturi.

 

 

Nu‑şi mai amintea cum de a rămas peste noapte în camera de gardă. Ştia, din poveştile fetelor de la ATI, că în noaptea‑de‑după nu se rămîne niciodată. Te duceai în camera asistentelor dintr‑o mie de motive : oricînd putea veni o urgenţă, oricînd medicul de gardă putea fi chemat

în altă secţie sau sunat de nevastă, oricînd – pe uşa neîncuiată – putea intra cineva. Cum să rămîi pe canapeaua extensibilă, în zumzetul spitalului care nu dormea niciodată, în braţele doctorului care te‑a chemat plictisit să‑ţi dicteze protocoalele operaţiilor de seară ? Habar n‑avea de ce a rămas, chiar a aţipit la un moment dat, iar cînd s‑a trezit, cu uşurarea că a făcut‑o, în cele din

urmă a făcut‑o, s‑a îmbrăcat rapid, ce noroc că în seara aia purta un halat scurt, nu costumul de sală cu pantaloni şi tunică, şi‑a căutat saboţii, şi‑a găsit chiar şi boneta frigiană – parcă avea numele cusut în interiorul ei, cu aţă roşie – şi a tulit‑o pe culoar. A fost cît pe‑aci să‑şi sucească o gleznă pe cimentul proaspăt spălat. S‑a redresat în ultima clipă, a luat încă o curbă – blocul operator era un spaţiu rectangular într‑unul mai larg, pătrat, cu uşile sălilor de operaţii pe fiecare latură – şi a intrat la duş. A auzit, cînd deja era sub jetul fierbinte, bătăi în uşă, o voce bărbătească, tăcere şi apa mîngîind‑o elementar pe creştet.

 

 

Avea încă părul ud la ceafă, nu şi‑l uscase lîngă etuva fierbinte, cum ar fi făcut dacă lucrurile ar fi stat altfel. În mod normal, sterilizarea instrumentelor trebuia supravegheată. Dacă se oprea curentul ? Dacă se strica pupinelul ? De obicei aşeza un scaun dinaintea etuvei, îşi lua o

carte şi citea. Din timp în timp ridica ochii din carte şi fixa minusculul bec roşu care o asigura că sterilizarea continuă. Îl privea pînă nu mai vedea nimic, pînă simţea cum corpul i se împrăştie lent în zeci de luminiţe de veghe, înglobează etuva duduind şi instrumentele de oţel pe care le spălase îndelung şi le aşezase pe un pat de tifon – iată, trusa de pense, cu raci de prins cîmpurile

operatorii pe margini, 11 pense Péan înşirate pe vîrful unei mari pense de servit, 11 pense hemostatice Kocher, foarfecă Metzenbaum şi depărtătoarele Farabeuf, portacele de palmă Mathieu şi pensele de os Liston, bisturiele bine ascuţite ; truse de genunchi, truse de proteză şi

şold, burghie de toate mărimile, ciocane şi dălţi şi dalta aia ciobită, cum naiba de rămăsese în trusă ? Temperatura îi creştea brusc cu cîteva grade, nici nu avea nevoie de foen ca să‑şi usuce părul, i se usca oricum prea repede şi trebuia să‑l ascundă rapid sub cascheta dublă de tifon, îngălbenită de la atîtea sterilizări şi care se lega de două ori în jurul gîtului. Apoi vîna cu lupa şi lampa de ultraviolete orice fir de păr aterizat pe gresia albastră a sălii ei de operaţie. Totul devenise albastru în cele cîteva luni de cînd lucra acolo – pereţii, blaturile meselor, chiar şi geamurile fuseseră vopsite aşa încît lumina soarelui să nu modifice niciodată traiectoriile precise ale lămpii scialitice. Un albastru vălurit, însă uniform. În spaţiul dintre spălător şi sală – unde două mari rezervoare de apă fierbeau zi şi noapte – instalase o uşă culisantă cu vizetă dincolo de care totul trebuia să fie steril, aseptic, bec, cum zicea Pasquale, şeful acelei săli albastre şi al Maiei, care nu înţelegea încă prea bine ce i se întîmpla şi cum de, în loc să fie studentă la Medicină, ajunsese soră medicală într‑un mic oraş de provincie.

 

Abia aici, închisă în spaţiul steril, oraşul în care se născuse, crescuse şi în care rămăsese din greşeală devenise sufocant. Oraşul, adică tot ce, în cei patru ani din urmă, se aşezase, se coagulase în jurul acelei viitoare plecări iminente la Cluj, la Bucureşti, poate la München, căci, dacă ar fi reuşit să iasă o dată din ţară, cu siguranţă ar fi putut rămîne acolo, lucrurile se puteau schimba, doar că plecarea aia, prima, a cărei numărătoare inversă deja începuse, era decisivă. Obligatorie. Indiscutabilă. Irefutabilă, îşi va zice mai tîrziu, cînd va învăţa cuvîntul. Nu plecase însă, iar pentru viaţa care începuse – sau continuase, dar ea nu putea accepta asta – nu avea nici un plan, nici o aşteptare, nici o înţelegere. Ca şi cum ar fi zburat cu avionul, comod instalată într‑un fotoliu ce urma s‑o ducă într‑un anumit loc, iar într‑o clipă s‑ar fi trezit în afara fuzelajului argintiu şi subţire care separa spaţiul securizat de hău. Zburase în copilărie cu avionul, pe vremea cînd Deva mai avea aeroport şi centrul oraşului, mirobolantul centru cu librării‑papetării‑cofetării, două cinematografe (Patria şi Arta) şi mai ales restaurantul Transilvania (Transi), unde odată îşi epuizase întreg repertoriul de concert şi fusese răsplătită cu ovaţii la scenă deschisă şi cu multă ciocolată, acel centru al lumii prin care în urmă cu un secol se mai plimbau vaci chirole, era încă în picioare. Nu‑şi amintea decolarea, doar turla bisericii din Sîntandreiul unde trăiau încă amîndoi bunicii, apoi formele geometrice ale Cetăţii regale sau Cîmpul Pîinii, cum i se mai spunea, un alt Bethleem prin care şerpuia Mureşul, înconjurînd

din toate părţile oraşul, oraşul fetei. Al cărei fete, se întrebase Maia ani în şir, ce fată o fi dat numele oraşului unde, cînd plouă, chiar miroase a pîine şi a alge ? Nu se mirase deloc cînd pe Dealul Cetăţii se descoperiseră alge marine de origine mediteraneeană ; de cîte ori – în

banda ei formată numai din fete – făceau cîte un pariu, iar ea tăia pariul, zicînd cu vocea ei nazală Apă‑Foc‑Noroc, le spunea şi celorlalte povestea : pe vremea cînd apa acoperea aproape tot pămîntul, Deva, Cetatea Fetei, fusese un vulcan subacvatic care erupea o dată la doi ani, încălzind marea ca o supă şi construind pe sub apă figurine neobişnuite care se pot vedea şi azi pe stîncile din mijlocul Cetăţii, dar mai bine se văd de jos, de sub vulcan, dacă te înalţi pe vîrfuri pe marginea Fîntînii cu Broaşte şi mijeşti ochii. Uite, de‑aici, le zicea celor trei graţioase – Daniela, Crinela şi Mirela – care‑o ascultau orbeşte, pentru că le legase printr‑un jurămînt pe viaţa şi pe moartea mamelor lor, şi uite, pe‑aici, prin mijlocul Fîntînii cu Broaşte, curgea lava, poate de‑aia au şi zidit mai tîrziu o fată la poalele Cetăţii. Floarea din mijlocul fîntînii era un lotus, dar nici Maia, nici cele trei graţioase n‑aveau încă de unde şti cum arată un lotus şi la ce folosesc cele o mie de petale ale sale.

 

Simona Sora s-a născut în 1967 la Deva. A debutat editorial în 2008 cu eseul Regăsirea intimității (Cartea Românească), ce a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru debut al revistei Observator cultural, Premiul pentru exegeză în proza românească, Premiul pentru debut al revistei România literară, și a fost finalistă a Marilor Premii Prometheus. În 2009 a publicat eseul Ultima Thule. Cetățile dacice din Munții Orăștiei (Artec, Spania), iar în 2014 volumul de publicistică Seinfeld și sora lui Nabokov (Polirom). Primul său roman, Hotel Universal (Polirom, 2012, 2013), a fost tradus în limba croată de Goran Colakhodzic, Ana Brnardic Oproiu și Adrian Oproiu (Bozicevic, 2015), iar în limba franceză de Laure Hinckel (Belfond, 2016) și a primit Premiul Academiei Române „Ion Creangă” pentru proză, Premiul revistei Accente pentru proză, fiind totodată nominalizat la Premiul „Festival du premier roman” de la Chambéry-Savoie. A tradus în română literatură spaniolă și hispano-americană (Carlos Fuentes, Crezul meu; Iván Repila, Băiatul care a furat calul lui Attila; Roberto Bolaño, O povestioară lumpen) și a fost inclusă în numeroase antologii românești de proză scurtă.

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Câștigătorii Burselor de Creație DLITE – ediția 2021

Așa cum vă spuneam la începutul verii, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE, ne-am propus să vă mulțumim cât mai concret posibil că ne-ați fost și ne sunteți alături. Printre altele, oferindu-le autoarelor și autorilor români, pe care le/îi respectăm și le/îi citim cu atenție, o bursă de creație în valoare de 1500 de Euro.

Un poem de Teona Farmatu

B.C.: De ce scrii?
T.F.: Scriu, fiindcă așa s-a întâmplat (voiam să fiu prozatoare). Și fiindcă mă înspăimântă o groază de lucruri.

Ce cărți nemțești punem sub brad în 2021?

Ca-n fiecare vacanță de iarnă, vă încurajăm să puneți sub brad 10 titluri traduse recent din germană sau reeditate cu succes în ultimul an – să aibă de unde alege fiecare membru al familiei.