Bogdan-Alexandru Stănescu | © Anto Magzan

Un poem de Bogdan-Alexandru Stănescu

Dacă v-ați întrebat unde sunt poemele de altădată, citiți „Adorabilii etrusci”, cel mai recent volum publicat de BAS. Mai jos, un exemplu fără rest.

RĂZBOAIELE MELE 

Așa cum soldaţii trecuţi printr-un război
își amintesc din anii lungi de tranșee și șarje
doar înaintarea unei furnici pe botul unui
cal mort ori carapacea spartă a unei ţestoase,
victime colaterale,
tot așa cei patru ani ai conflagraţiei personale
din anii ’90 s-au cernut și-au lăsat în urmă
amintirea unei drôle de guerre lungi ca o zi de post
sau ca o supă străvezie de legume,
condimentată cu firicele de piper.
Pot vorbi despre descoperirea târzie – după unii precoce –
a Cimitirului marin, odată cu cea a sânilor alb-negru
din revista Pasiunea: două reprezentări ale perfecţiunii
strofa care așază cimitirul în buza apelor și
femeia goală care trezea dorinţa. De atunci am rămas cu
pornirea de a căuta frumuseţea parnasiană în carne,
dar și cu un tremur condiţionat al cărnii
în prezenţa poeziei.
văd apoi prefaţa unui volum din Biblioteca pentru toţi
care povestea despre furia adolescentului
în faţa altei condiţionări, skinneriene – când ai un fiu ca mine, nu te
recăsătorești.
Și ajunul unei olimpiade la română, noaptea nedormită
când ar fi trebuit să învăţ un comentariu interminabil
care pomenea, indiferent de operă, despre ”Apa Lethe”,
starea febrilă indusă de cafea, ţigările L&M fumate pe balcon și
capitularea în faţa tentaţiei celor două volume mari
de Sienkiewicz: Cavalerii teutoni.
simt pe limbă gustul amar lăsat de sprayul Fa
la subsuorii primei fete îmbrăţișate,
îngenuncherea ţăranului Ion în brazdă.
Pe fundul Mării Negre, Pontos Axeinos,
așteaptă cuminţi mii de corăbii, trireme
încărcate cu amfore încă pline, submarine atomice
și dinozauri pitici transilvăneni, purtaţi de transhumanţă,
dorm cuminţi în cimitirul marin.
Apoi ofensiva de 100 de zile, închisoarea ruptă a ritmului și rimei
explozia așteptată, livrescul sublimat. Încearcă
să uiţi, îţi spui, încearcă să dormi, anihilează trezia,
nu aduce nimic bun.

*
După Prima Conflagraţie Personală, încheiată așa cum se încheie tot
în sudoare, urină și rahat, armatele mele n-au părut
să priceapă nimic
și așa a început A Doua Conflagraţie, zisă și Sentimentala
în timpul căreia am iubit cu disperare
toţi strigoii feminini cunoscuţi în bibliotecile de cartier:
Clavdia Chauchat, Maga, Alexandra veneau rând pe rând
în vizite lubrice, extenuante, se buluceau, cotropeau
liniile inamice, banshee însetate de sânge, sfârtecau
blanchot, baudrillard, barthes, toţi marii B ai teoriei,
se înfruptau din starobinski, durand, poulet
purtau trupurile unor femei acum pline de culoare
toate acele miss august, iulie, februarie, cu ciorapi de lână
aveau pe umeri capete imaginare, erau logofore
masturbarea devenea act critic și așa avea să rămână.

După alţi patru ani, A Treia Conflagraţie, zisă și Pragmatica,
a adus cu ea negocieri repetate de pace,
o lungă epocă a eseului și a chinului etilic,
împrietenirea cu noaptea (ce amic!), cu nebunia și violenţa
din propriile tranșee. Sindromul posttraumatic trăit în chiar timpul traumei –
vindecă asta, doctore! Sciziune, clivaj, metapsihanaliză, malaise dans la culture,
imensă spoială, permutări și despărţiri, împăcări furtunoase,
negocieri de pace, anihilează trezia. Coloana sonoră – Philip Glass,
imaginea – un pitic însângerat din cap până-n picioare,
asistent de producţie – foamea.
Scenă de final: un Paște petrecut singur, uitându-te la Master&Commander,
în faţă o farfurie de borș din care se-nalţă capul
unui miel pe care
s-a păstrat un petec de păr negru.
Anexarea teritoriilor!

Toată copilăria am privit de jos, de la nivelul mesei,
câte un bărbat serios, spoit de lumina apusului,
care notează ceva pe un caiet studenţesc.
Fie că era vorba despre un bărbat încă tânăr, cu burtă
desenând caricaturi sau liste de datorii,
fie unul tot tânăr, dar cu părul alb, care făcea cuvinte
încrucișate, le dezlega, cum se spune, deși
nu poţi dezlega niște cuvinte odată ce-au fost legate,
tot ei m-au învăţat. Era vorba unuia:
”Ai grijă mare ce caci pe gură, gura bate curu!”
Îi priveam de jos și mă hrăneam cu melancolia lor
solidă, îi înconjura liniștea, o aură de pâslă,
pe când femeia care-i lega de mine
umbla ca o furtună sau ca un tigru
închis în afara cuștii.
Nu știam atunci că erau soldaţi osteniţi după
o zi de luptă, rulând ţigări în tranșee.

În copilăria mea, oamenii nu zâmbeau
când o făceau era semn de bătaie, de batjocură
disputele se rezolvau pe scena din spatele blocului
acolo soţul înșelat îţi pocea femeia
tot acolo își tăia porcul adus de la ţară
și-și parca betoniera pe care-o aducea de la
șantier. Un bărbat murdar, cu părul dat pe spate
și cămașa deschisă, pe treptele cabinei, cu o ţigară-n gură
urlă spre etajul patru: ”Bebeeeee!”

Ţin de braţ un bătrân scheletic,
fost cavalerist în Armata Regelui Mihai
îl spăl ca pe un pui de câine, abia născut, îi pipăi
fiecare pliu în care se refugiază mizeria, urina uscată
și mă surprind îmbătat de propria tinereţe
un tânăr robust de 40 de ani. Anihilează ideea, pârjolește-o,
iar asta se face doar gonind în urmă, spre cealaltă fragilitate
a anilor de început, când ai înfruntat panzerele germane pe cal,
cu sabia în mână. O mamă-furtună, bărbaţii melancolici
și tu, de la nivelul mesei, cu genunchii plini de coji.
Zgomot alb. Anii maturităţii serene, vârsta la care de regulă
bărbatul matur, individuat, culege roadele
războaielor. Cu primele fire albe și-o barbă
cenușie mă pregătesc de luptă, din deșerturi se aud
tropăind armiile neobosite, strâng bine-n pumn
mânerul de lemn al coasei.


Căutați în librării Adorabilii etrusci, apărut acum câteva zile la Editura Charmides. E unul dintre cele mai bune volume de poezie publicate în România ultimului deceniu.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Cine a câștigat Premiile Sofia Nădejde

Juriul, din care au făcut parte Cristina Ispas, Andreea Pop, Florina Pîrjol, Cosmin Borza și Vlad Pojoga, a desemnat ieri titlurile câștigătoare ale Premiilor Sofia Nădejde – ediția a IV-a.

Trei poeme de Mitoș Micleușanu

Mitoș Micleușanu și-a adunat poeziile scrise în ultimii ani într-un volum straniu, hipnotic, rezidual – rezultatul artistic pare compus din resturile unor procese artistice mai mari. „Făină de oase, carne de tun” a apărut zilele acestea la Editura Prut, să-l căutați.

7 poeme de Paul Celan

„[…] lirica lui Paul Celan, rostită ca dintr-un limb al limbii, reprezintă, asemeni evenimentului despre care dă mărturie, un moment de ruptură. Mesajul său accentuează responsabilitatea poetică și politică totodată. Poeziile lui Celan trebuie înțelese și apărate de toate deturnările de sens la care pot fi supuse.” (George State, traducătorul lui Paul Celan)