Arta de duminică
Sunt trasate siluete şi linii de orizont
pe pânza de etamină
repere pentru a construi
capodopere pe bandă rulantă,
naraţiuni ale unor modeste gesturi
zilnice, transformate în minuni de galantar
vândute în baloturi
laolaltă cu hopa-Mitică,
cu liota de speculanţi afabili
cu intriganţii simpatici cu vieţi scurte şi fierbinţi,
cu muncitorii combinatului de utilaj greu
care-i privesc
uimiţi neîncrezători brusc copilăriţi
storşi şi dedaţi veseliei obligatorii
de duminică.
Clişee bine încleiate
îndosariate.
Forme preexistente
ale reprezentării estetice
în care colcăie contradicţii,
antagonisme, anxietăţi sociale
scheme narative, formule generice
mituri şi steteoripuri
ideologeme
cusute cu duioşie
pe pânza de etamină vândută la metru,
cu un entuziasm care e repede schimbător în
derivă alcoolică, acel interval între două depresii
când poetul titrat al oraşului de provincie
escaladează blocul până la etajul 3
după ce consoarta,
protagonistă într-un scenariu
trasat pe etamină cu tuşe ferme,
l-a închis pe dinafară,
iar el îi lipeşte la geam
fotografia, demnitatea de ghips
a imaginii unui amor asudat, împăiat şi iar asudat.
În care împăiat e clişeul,
asudat e ruperea pe genunchi a clişeului.
Stereotipuri
care ni se oferă cu generozitate,
şi dis de dimineaţă ne şi ploconim
în faţa inventatorului etaminei
a arhitectului rebel care
a cutezat să proiecteze
un exces de reliefuri pe
suprafaţa onestă de beton a blocului
şi i-a permis
poetului de provincie
să escaladeze balustrada balconului
balansându-şi abulic pantalonii
ca pe nişte animale care
se târăsc şi devin una cu morala fabulei
– partea opacă a celei mai recente
legende urbane.
Suntem complici
în orizontul ideologic al unui moment istoric
şi nu ne scapă nimic din forma
uşor deteriorată de context
a acestei acţiuni oarecare
a personajului detestabil
sau a celui salvator.
Modul în care el duce mâna dreaptă spre cana de ceai,
pansament după beţia scriitoricească din ajun,
modul ceştii de a se lipi cu resemnare de degete,
obiectul submisiv una cu firul de praf
complice cu geana sărăcăcioasă de lumină – alt clişeu
demn de adus în discuţie.
Cum demn de interes e şi
gestul de smerenie
al poetului de provincie,
altădată june imberb şi iute la mânie,
faţă de arhitectul
care trasează limita evaziunii
din paradisul de beton şi sârme.
Sau forma unei mângâieri molcome
pe obrazul pergamentos
care se umple de rădăcini,
ca din ele să iasă
naraţiuni ale vieţii scăpătate,
presupuneri despre ce va să fie
opinia colectiv împărtăşită despre
docilitate, despre loialitate
despre ce merită şi ce nu
să fie imprimat pe etamină,
despre cum un alt strat istoric,
alte opinii colectiv împărtăşite
alte conspiraţii ies la iveală
fără răsunet, ca sârmele din beton.
Despre cum ţesătura
scoate la suprafaţă
sau ascunde, suprimă
partea opacă a mâinii
cusătura timidă
ezitarea
acul
foarfeca
legenda
