| © arhiva autorului

Un poem de Ioan Coroamă

„Atunci când prietenia trebuie să treacă testul distanței, apare teama - și după teamă apare anduranța. Anduranța e cea care depășește orice depărtare și oferă puterea de a continua.” (Ioan Coroamă)

Nadgob, corpul tău plenar e cel care salvează entropia în momente de panică.
Atunci cînd se aprind luminile, și apare senzația aceea de irascibilitate, o combinație
între teama celui care e prins când pândește, și furia celui care e trezit din ignoranță,
numai privirea ta e artefactul care-mi dă putere să mă ridic.
Nadgob, ești călugărul pe care l-am căutat ani de zile prin pădurile de la marginile orașelor,
am putea secătui industria împreună, și să trăim neîntinați alături de mica noastră colectivă.
Corpul tău grăiește ca o eschivă. Acei ochi care sclipocesc noaptea în drum spre baraj, Nadgob,
îmi dai curaj, să lupt pentru încă o zi atunci când pare că orice reformă dispare.
Îmi pare rău pentru lipsa puterii de regenerare.
Îmi pare rău pentru dispariție.
Îmi pare rău pentru deformare și tăcere.
Nadgob, când te îmbrățișez primesc putere, ca atunci când coboram Copoul împreună
și mi-era frică să te iau de mână ca să-ți arăt că deși ești mai mic, de fapt ești cel mai mare
dintre shamani, dintre gnosticii în fața cărora mă închin.
A fost durere când dragostea, pierită-n chin de sere, te-a înghiontit în vârful dealului, Nadgob, dar tu ești fiu al malului și al marelui potop.
Vreau să-mi ating buzele de fruntea ta și să pot face asta in asbentia, la mii de kilometri depărtare de casă, Nadgob, inimile noastre sunt băieți obscuri, timizi la interacțiunea cu exteriorul,
și creierele noastre sunt fete mayașe care caută case din caste în caste, și când ne-am găsit s-a luminat pământul de la apus la răsărit, și ecuadorul s-a răcit, Nadgob.
Îmi pare rău că sunt neghiob, că lâncezesc în tăcere când tu simți că nu-s în apele mele,
E agitație, și tulburare-ngrozitoare pe margini corporale, călcăm printre frunze și culegem petale
ca să ne alinăm dorurile de posesiuni. Eu sunt posedat de ceea ce mă posedă, și tu mă scoți din febră ca o sevă care revine la propria-i sursă.
Nadgob, îmi pare rău că sunt aparatură surdă pe un pământ atât de tonal, din ton în semiton sau din amonte în aval aș vrea să te port cu mine în interiorul corpului meu. Și chiar dacă te port tot n-aș fi eu.
Acela care să te reprime e acela care te va reprima, dar eu nu te pot reprima nici dacă ai săruta carnea dragostei în fața frunții mele.
Nadgob, fruntea ta e aducătoare de probleme, dar eu îmbrățișez problemele așa cum mă las îmbrățișat de tine.
Când marele maestru Oidoalc ți-a spus că trebuie să lucrezi, să detașezi suficiența de sine, nu l-am crezut și nu te voi crede nici pe tine dacă tu l-ai crezut. Marii împărați întotdeauna vor fi egali lor înșiși ca să poată împuternici masele.
Nadgob, mă dor oasele și tu nu ești aici să mă trezești din visare.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Trei poezii de Ion Buzu

„Realist și egal” e titlul celui mai recent volum de poezie al lui Ion Buzu – și, realist vorbind, deși inegal, vârfurile lui îți taie respirația.

Un poem nou de Cristina Ispas

Cristina Ispas e o poetă de cursă lungă – căutați-i volumele în librării, sunt liniștitoare, încântătoare.