Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
Teona Farmatu | © arhiva autoarei

Un poem de Teona Farmatu

B.C.: De ce scrii? T.F.: Scriu, fiindcă așa s-a întâmplat (voiam să fiu prozatoare). Și fiindcă mă înspăimântă o groază de lucruri.

Nume: Teona Farmatu
Data nașterii: 1999
Locul nașterii: Piatra Neamț
Domiciliu actual: Cluj-Napoca

FRENCHCINEMA

1. universul trecut

Structurile aducând a miniatură
o miniatură și dragostili meli toati și discursul care-mi suscită existența
valul de charismă care nu mai animă
râsul lui kate bush fără vină.
mor după toate astea de fiecare dată când am parte
de întâlniri și facem să meargă totul în direcții și dispense
în care trăiesc pe capete oamenii
și plantele spre care cu grijă ne aplecăm terapeutic, cu grijă băgăm somnul
dens pe un drum de vagon ce durează.
Era frenchcinema nu s-a terminat la noi. regreți
și nu prea
că n-ai nevoie de un filtru vintage la poza pustie. Mă macină
că nu simt nimic în timpul călătoriei. Doar estetic,
despre care știu că provoacă de toate pentru oamenii ușor îmbătrâniți din fața mea,
ușor alintați de cadre periodice, de junghiul căpătat
pe care l-au mai avut și sigur se duce
la un moment dat.

Un nene se ridică să-mi dea valiza jos, îi mulțumesc
și străbat strâmtoarea
în care mulți alții m-au ajutat cu bagajele, în care confortul meu
a depins de bunăvoința lor
și nu m-a neliniștit relaționarea aceasta
atâta vreme cât curând voi coborî,
dar tot le voi rămâne recunoscătoare,
tot voi aprinde la vii și pentru ei o lumânare.

2. universul drăguț
cu motto dintr-o poetă old school: „Deasupra noastră n’văzduh / se’ntâmplă ceva înfricoșetor” (Sanda Movilă)

Cerul durează de o zi jumate,
e cât se poate de bine când lași teren în urmă
și-ți plăsmuiești sora, fratele
pe care nu-i ai.
Felul în care am făcut din nou cunoștință cu cineva
care acum câteva luni mă apostrofa violent pe chat.
și am reluat bucuria de a trăi împreună
cu același pământ sub noi,
întărit spre noapte ca o rufă ușor înghețată-n balcon
uitată și reanimată de calorifer. Mă face să cred
că nu pot s-o port nici măcar în seara asta, deci trebuie
s-o înlocuiesc, să găsesc ceva potrivit în viața mea
și să merg mai departe.
Piersicul a devenit deodată un lucru verosimil,
îl las în plata lui să-și formeze peisaje,
să-și facă de cap pe muzici vânjoase. Să existe crispat
între tufe de rostopască și să dea fructe,
multe fructe.

Mă pun pe scaunul din spate în taxi, singura variantă ok,
nici în față, nici să merg pe jos vreo trei km. Nici să orbecăi
cu căști în urechi pe un palier aproape cunoscut,
ratat în dezorientare,
ratat în clipa mea de maximă concentrare.
Tot o să ajung unde trebuie,
chiar dacă mai târziu. Tot îmi voi întâlni prietenii
cu care am vorbit doar online în ultima vreme și ne-a priit
această falsă înstrăinare, pe care mulți
o condamnă din fașă, dar noi avem încredere
în unde și în universul micuț. În varianta care fusese un compromis
și s-a făcut o naturalețe
frumoasă, cu ceva precar în substanță,
nu deranjează și nici n-o dăm pe față, ne străduim să petrecem la fel,
doar de îngăduință latentă avem nevoie uneori,
și de un vânt ușor dezlânat, parte din corp mai întâi, apoi
împlinit de-acest moment fertil
în care s-ar putea face atâtea, iar noi stăm
precum la suprafață în apă
un crocodil.

3. universul dramatizat un pic

Are un facies persecutat la distanță
mi se pare cunoscut și nu știu de unde să-l iau,
panica mea că nu mă recunoaște face parte
din ritualul de reîmprietenire, se manifestă similar
vocii răgușite de dimineața,
foarte pasibilă de un colaps pentru că pe parcursul zilei
n-o așteaptă vreo discuție frontală. fericirea a avut destinul ei prin martie,
relativ senin afară
aproape un dor călduț pe chaturi la mine
fiecare-mi dă un semn de mesaj în așteptare,
un facies pe care nu mi-l aduc aminte
de la ultima deschidere, deci omul a trecut pe-aici,
nici nu i-am dat seen, așa se zice, așa gândesc și eu
(da’ nu zic)
chiar dacă n-am avut chef, n-am văzut, n-am simțit
în buzunar când mi-a vibrat, n-am dedus, n-am răspuns imediat,
n-am vrut să-l deschid, ca să-l amân, n-am vrut să-i apară
că scriu ceva și eu să încep altceva, când vine alt gând și
blochez ecranul din reflex și mă duc spre gândul acela.
Nu l-am sunat pe tata de două luni, gândul e altul,
necesită putere de diseminare, necesită o gaură senină
de-a lungul zilei, când lucrurile se aliniază și stau pe gândul ăsta,
că, dacă amân, e cam rău. E rău, mă, fată.

de departe, un facies pare că atinge o înălțime comercială,
aceea pe care mereu o ignori, dar acum o vezi
și afli despre ce e vorba, în timp ce șase-șapte ani ai consumat produsul
și i-ai dat un feedback nemailuându-l, ai dreptul acesta,
acum îl și cunoști. E un corp
acolo pe care fac tot posibilul să-l consider un oarecare din mulțime,
să n-am vreun moment din ăla semidepresiv
când memoria îmi trece prin față ca o frecvență la radio
înspre minim,
în timp util reușim să purcedem spre alt eveniment proxim.

Figura a încetat să mai fie acolo, îi am pe cei din svemirko
prin sinea mea, fac pace cu dorul călduț,
de fapt îmi place absența, o diger ușor, merge cu pasiența.

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

4 poezii de Olga Ștefan

Olga Ștefan este câștigătoarea secțiunii „Poezie” în cadrul primei ediții a Burselor și rezidențelor de creație literară Cărturești; proiectul ei, materializat în volumul „Resursa”, va apărea în curând la Casa de Editură Max Blecher.

3 poezii de Amalia Cernat

Scriu pentru ca imi place sa pescuiesc si lustruiesc ce pluteste in capul meu. Vreau de la arta mea catre mine – ingaduinta de a se lasa invitata si prelucrata; catre ceilalti – sa placa, sa displaca, sa isi faca rostul.