Emilian Galaicu-Păun | © arhiva editorului

Un poem inedit de Emilian Galaicu-Păun

Pentru că vom publica în curând un interviu cu Emilian Galaicu-Păun, de data asta, în dialog cu alți zece scriitori moldoveni, am zis să vedem și ce mai scrie redactorul-șef al editurii Cartier.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Imitatio Christi

 

Ştii de ce-i colţuroasă fiinţa? Că şira spinării şi ea-i, la origine,
tot un spin boieresc – n-ai călcat pe nici unul, la ţară, în copilărie? –
care caută cum ar străbate prin piele, de unde-i chemată să sprijine

carnea dată în floare, şi după în pârg – vorba vine – „ca viţa-de-vie
pe harag”, când, să prindă puţină culoare, şi carnea se roagă: „Înfige-ne
nouă-n inimă ghimpele dulce, ca-n The Nightingale and the Rose – să ne fie

şi altoi, şi vaccin!” (Nu-i totuna, că-l cântă Hardy* sau Atlas**, Mon amie
la rose; carnea nici ea nu-i aceeaşi, ’nainte şi după – minune pe care,
dintre toate formulele de admiraţie, neaoşa „-i dată în π!”

dacă-o prinde, şi tot mai rămâne de-o neprefăcută mirare.
Nu se-amestecă, în Desert Rose***, lovitura de glotă a lui Cheb Mami
cu belcanto lui Sting. Tot spin, spinul. Şi privighetoarea, tot privighetoare.)

Tot atâtea petale, bătăile inimii, de trandafir roşu-aprins
altoit cu o pasăre – ceea ce, dat fiind jertfa, se cheamă: grefat –
ori de câte ori carnea se prinde, căci sângele nu i-a venit, că „a prins”.

Animalul cu două spinări, tot un soi de rozariu de os, strecurat
printre degete,-n cursa lui contre-la-mort, şi din care odată desprins
se întoarce, la scurt timp, pe urmele sale, de zor „ca mireasa la pat”

(peste noapte, ajuns conjugal – să vrea până în măduvă, carnea/ să-ţi poată
osul până-n plăsele –, în care să îmbătrânească pe-o pernă, aceeaşi,
înainte ca moartea să-i – dacă-ntre timp nu i-a, viaţa – despartă).

Şi de ce, dacă tot a făcut-o din coasta bărbatului Domnul, femeia-şi
poartă, încă din naştere, rana – de unde chiar rana-i cea care o poartă?
Mersu-acela pe buza prăpastiei (dintre picioare) – s-o fluiere: „Ce i-aş

mai! aşa şi pe dincolo…” unii şi alţii – de unde îi vine?
şi-ncotro, dacă nu la o „desăvârşită-mpreună petrecere”, duce?
iar de-aici, răsucindu-se ca o spirală-ADN pe călcâie,-n terţine

suitoare à perte de vue, şi al cărei simbol e, sub o (mic), o cruce:
(căutată şi ea, terza rime, ca printre studente, la Filo, virgine,
ca să-ţi sară-n ochi când te aştepţi mai puţin, la bulgari, de pe garduri: «Зло куче»),

cea în care se-ncearcă, ori de câte ori o împunge sub coastă, Iisus.
2020 Anno Domini, luna decembrie. Dată în Paşte
à la lettre sărbătoarea Crăciunului: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus

de fiinţă Îl naşte”

_______

* https://www.youtube.com/watch?v=2ICFtXx546A
** https://www.youtube.com/watch?v=KeP-bJFg1bQ
*** https://www.youtube.com/watch?v=C3lWwBslWqg 


În vara lui 2020, în plin regim de carantină, tocmai citeam – ca redactor de carte – lucrarea  monumentală (în trei volume) a lui Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, urmând să apară în toamna aceluiași an, la Cartier. Țin minte cât de tare m-a izbit imaginea oamenilor făcuți vreascuri din cântul al XIII-lea al Infernului, unde erau supuși unor chinuri veșnice sinucigașii („Nu frunză verde, ci de culoare cenușie; nu ramuri drepte, ci noduroase și răsucite; erau nu poame, ci spini cu venin”); sigur, citisem Infernul în studenție, în traducerea lui George Coșbuc, iar ceva mai târziu, și în tălmăcirea Etei Boeriu, dar altfel ți se arată un text (comentat!) la a doua sau a treia lectură. Serile, făceam lungi plimbări – de unul singur – prin parcurile de la Râșcani, cartierul în care stau în Chișinău, legând două-trei spații verzi. Într-una din seri, am cules un spin boieresc foarte frumos (ca o sculptură de Giacometti!), care m-a dus cu gândul la cununa de măceși a lui Christos. A fost punctul de plecare al poemului, redactat în terza rima (omagiu lui Dante!), numărând 33 (+ 1 scurt) de versuri (în anapest de 7 picioare), după vârsta Mântuitorului. 

Emilian GALAICU-PĂUN

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Vântul, duhul, suflarea – un roman de Andreea Răsuceanu

„[…] există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alții, motivat probabil biografic, un autenticism cu măști așadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii și geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher și Gabriela Adameșteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală»”. (Paul Cernat)

O povestire de Bernhard Schlink

În cazul în care căutați ceva ușor de urmărit și totuși deloc frivol, zilele trecute a apărut în librării cel mai recent volum de Bernhard Schlink – în traducerea Marianei Bărbulescu. Vă invităm să citiți primul capitol din „Culorile despărțirii”.