Cristina Ispas | © arhiva autoarei

Un poem nou de Cristina Ispas

Cristina Ispas e o poetă de cursă lungă - căutați-i volumele în librării, sunt liniștitoare, încântătoare.

acasă, în vizită

Am parcat maşina în dreptul nucului, pe lângă şanţ,
apoi am luat-o încet pe sub copaci.
Afară era cald şi bine, şoseaua proaspăt stropită de ploaie.
Acoperișurile caselor străluceau din verdeaţă.
M-am oprit să mă agăţ de ultimul corcoduş de la poartă,
avea fructele dulci şi aromate. Am început să adun mai multe
în marginea răsucită a tricoului.
Mi-am amintit, din copilărie, cum ieşeam cu găleţile
şi strângeam de pe jos corcoduşele pentru ţuică.
Mirosul înţepător de fructe fermentate, adunate în butoiul de plastic,
se simţea până departe,
modifica pentru un timp geografia locului.

Când m-am simţit, în sfârşit, pregătită să-mi iau inima în dinţi
şi să intru,
am auzit nişte paşi târșâiți în spatele meu.
O vecină venea spre mine cu o farfurie cu mâncare caldă.
Tocmai am terminat pilaful ăsta
şi m-am gândit să îţi aduc şi ţie un pic, de pomană,
mi-a zis ea.
Apoi a lăsat farfuria pe pod şi mi-a dat o pungă
cu un desen indescifrabil, după ce o spălase probabil de multe ori.
M-a ajutat să golesc corcoduşele.
Tică al meu s-a prăpădit acum o lună, mi-a spus,
în timp ce lua iarăşi farfuria de jos să mi-o întindă.

Mi l-am amintit pe Tică, care venea adesea la bunicul meu să-l tundă,
cum traversa drumul, cu o faţă de masă veche aranjată pe umeri.
Bunicul îi arăta scăunelul scos afară
şi începea să se învârtă în jurul „clientului”.
Vorbeau de toate: cât de mare a crescut porumbul,
cât de puţin a plouat, ce capcane sunt mai bune pentru dihori,
mai rar de primar sau de preot. Odată au vorbit despre război,
îmbătrânind brusc, chiar în faţa ochilor mei,
cu sute sau poate chiar mii de ani.
În schimb, în noaptea aia, i-am visat foarte tineri,
gonind pe spatele unor cai sălbatici, cândva la începutul timpului,
cu nişte cizme lungi şi foarte frumoase în picioare
şi mantii excesiv de bogate fluturându-le în jurul umerilor.

Femeia a intrat cu mine, am admirat împreună cele câteva flori
înecate de iarbă.
La scurt timp, o altă vecină a apărut cu nişte gogoşi,
deasupra cărora a făcut repede o cruce,
tocmai când vecinul Nelu venea la gard,
cu un smoc de ceapă verde în mână.
Şi el era, de la o vreme, singur.

Mi-am amintit cum mi se părea întotdeauna, vara,
în timpul orelor fierbinți şi prăfuite de la amiază,
că satul nostru era, de fapt, unul părăsit,
că toţi oamenii plecaseră altundeva, abandonându-și casele.
Şi iată că acum lucrurile stăteau exact invers:
doar în două-trei case a mai rămas câte un singur stăpân,
pe strada noastră,
dar mie mi se pare că e multă viaţă, mai multă ca niciodată,
în toate aceste curţi.

Seara am întâmpinat-o pe prietena mea,
care venea să petrecem împreună o noapte aici.
Am scos trei scaune afară, pe două ne-am aşezat,
pe al treilea, fără spătar, îl vom folosi ca măsuţă.
E un scaun foarte vechi, cu vopseaua verde scorojită,
pe care mi-l amintesc de când eram mică.
Mereu mă feream de el, pentru că se clătina rău şi,
cum nu prea stăteam liniştită, riscam să mă ciupească.
Am pus sticla de vin şi paharele între noi
şi am ascultat sunetele nopţii. Erau aceleaşi dintotdeauna.

Mi s-a părut că îl văd pe tatăl tău prin oraş,
mi-a spus ea, la un moment dat,
ieri, când m-am dus să o iau pe maică-mea de la piaţă.
Întotdeauna când vin, am impresia că îl văd pe taică-meu
cel puţin o dată, a continuat,
dar acum am început să-l văd şi pe al tău.

Azi am mâncat corcoduşe, i-am răspuns, după mult timp,
să nu uităm mâine să le guşti şi tu.  

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Tatăl meu la izolare

Noul roman al lui Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea-fenomen „Medgidia, orașul de apoi”, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Citiți mai jos un fragment.

Două poezii de Teona Galgoțiu

Un pic de teroare, un pic de ludic, niște rime neliniștitoare, niciodată însă prea dramatic, niciodată prea jucăuș, totul și toate într-un echilibru fragil pentru că fetița nu mai e acolo să țină lucrurile sub control și ceva se întâmplă. – Elena Vlădăreanu

POEM/ DAS GEDICHT

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Începem cu scriitoarea Ioana Miron, care pornește de la texte de Christian Morgenstern, Eduard Mörike și Georg Kulka.

#face2face: Lavinia Braniște și Mithu Sanyal

În 1992 s-a semnat la București Tratatul de cooperare prietenească și parteneriat în Europa între România și Republica Federală Germania. DLITE inițiază în 2022 Face2Face, o serie de dialoguri între scriitoare și scriitori din ambele țări pentru a explora evoluția și varietatea discursurilor contemporane ale celor două culturi.