1. Bricheta
Profa de engleză intrase în concediu de naştere, aşa că sîmbătă, după dirigenţie, ne‐am strîns rapid catrafusele şi am pornit‐o în formaţia obişnuită: eu cu Hari, cu Ina şi cu Dana. Le conduceam pe Drumul Sării, pînă la capătul lui 88, şi pe drum ne mai opream în părculeţul de pe strada şcolii, să fumez eu o ţigară, la baba cu seminţe, să se aprovizioneze Hari şi Dana, şi la sfîrşit haleam cîte‐o îngheţată de la o tonetă unde avea îngheţată ca lumea. Mai stăteam puţin de poveşti şi de bîrfe – că, de cînd umblam cu ele, mă tîmpisem şi eu, devenisem bîrfitor –, după care Hari lua tramvaiul încă vreo două staţii, eu luam 88‐ul în sens invers, pînă la mine, pe Panduri, Dana mai avea puţin de mers pe jos şi Ina stătea chiar acolo, în intersecţie.
Era patru fără ceva şi era plăcut, nu mai era aşa cald, dar tăceam şi eram toţi cu gîndurile aiurea; doar Hari se apucase să fredoneze Yesterday. Mai aveam numai o săptămînă de şcoală şi situaţiile erau încheiate cam la toate materiile, aşa că mai mult ardeam gazu’ de pomană, ne plictiseam. De săptămîna viitoare, ţineam aproape numai dirigenţie, cu Popeye, adică cu domnu’ Pop, de sport, care era dirigu’ nostru. Ăştia îi tot trăgeau că‐i de treabă şi ce nasol că la anu’ iese la pensie, dar mie, sincer să fiu, mi se părea cam nesărat şi pisălog. Cu veşnicu’ lui trening decolorat şi cîrpit în tur, cu tenişii ăia chinezeşti, ce să‐ţi spun – întruchipare a modestiei şi conştiinciozităţii! Cînd găsea cîte‐o monedă prin clasă, se apleca, o ridica şi începea: ne permitem să aruncăm cu banii? Ei bine, el, om bătrîn, nu‐şi permite! El şi pe stradă, dacă vede cinci bani, îi ia şi‐i pune în buzunar; nu‐i e ruşine! Că cinci bani şi cu cinci bani fac, he‐he, zece bani! Cu douăş’cinci de bani îţi luai bilet de tramvai sau de troleibuz. Din zece monede de‐astea, îţi luai un corn, aveai ce mînca în pauză, sau un creion chinezesc cu gumă şi erai cel mai mare boier.
Azi îmi făcuse o fază aiurea de tot, nene; cred că se cam ramolise, bietu’ de el. A început să zbiere la mine din senin ce‑i cu laţele astea şi cică să nu mă mir dac‑o să am nouă la purtare, că de cîte ori nu mi‑a zis el cu binişoru’ să mă duc să mă tund? Am rămas mască, tăticu’, pentru că îmi zisese, într‑adevăr, dar cînd? Hă‑hă, tocmai pe trimestrul al doilea! I‑am spus că mîine vin tuns, nici o problemă, dar au sărit cu gura Hari, Ina şi Dana. Că Hari toată ziua era cu mîinile‑n păru’ meu; cică îi place ei că‑i aşa, creţ, şi nu‑mi stă în nici un fel; exact ce mă enerva pe mine. Au început cu milogeala – „Haaai, tovarăşu’, lăsaţi‑l, că n‑are păru’ aşa mare; mai lăsaţi‑l pînă săptămîna viitoare, vă rugăm noooi frumooos!“ – şi Popeye, băiat bun, a zîmbit, a oftat, s‑a uitat pe geam, la terenu’ lui de sport, şi două luni n‑a mai suflat o vorbă de tuns. Şi, poftim, se trezise acu’, în ultima săptămînă, cînd toţi îşi lăsaseră păru’ mare, şi Răz, şi Mitroi, şi Ierbivoru, şi cînd nici Anton, ditamai directoarea, nu ne mai făcea necazuri la filtru. Nu‑i absurd?
N‑am zis nimic, dar la sfîrşitul orei a ţinut să mă ia şi la mişto. Şi‑a coborît ochelarii mai pe nas, s‑a uitat la mine peste rame şi a făcut iar vechea lui poantă: „Cutărescu…? Brînză‑bunăîn‑burduf‑de‑cîine…!“. Zicala asta îl scutea, chipurile, să mai amintească o groază de chestii constatate de el în legătură cu persoana mea, de cînd ne era diriginte. Eram băiat deştept, îmi mergea mintea, dar eram neserios, nu se putea pune bază pe mine; vorbeam vrute şi nevrute. Citeam mult, ştiam o mulţime de chestii şi aveam talent cu caru’ la română – el unul nu se pricepea, dar aşa zicea doamna Pîslaru, care citea în cancelarie comentariile mele. Bunică‑mea fusese o ilustră profesoară de română şi, deh, pesemne îi călcam pe urme, dar ce folos, dacă pînă şi doamna Pîslaru zicea că i‑am scos peri albi? Nu era păcat de Dumnezeu, că eram şi băiat drăguţ pe deasupra, mai înalt ca el, şi fetele probabil… (proteste din partea gagicilor).
Cu vorbitul cam avea dreptate, nu neg, fiindcă în clasă eu eram cu poantele; nu mă puteam abţine. Adică mai făceau şi ceilalţi, normal, dar, cînd era cîte‑o fază, eu le scoteam în serie, nene; cădeau ăştia pe jos! În schimb, mă enerva tîmpenia cu talentu’ meu la română: ce mare lucru să începi mai altfel comentariile alea, cu o întrebare sau cu două citate mai ’oaţe? Pe bune – în fond, erau chestii de logică, de bun‑simţ. Plus că alea de care zicea el că le citea Pîslă în cancelarie erau dintr‑a opta; anu’ ăsta nu prea mă mai obosisem să le scriu. Gagica oricum cădea în extaz cum deschideam gura şi nu‑mi cerea caietul, aşa că improvizam şi eu pe‑acolo, mă făceam că citesc.
Ooof, Doamne! De luni, Popeye începea cu caracterizările individuale pentru nota la purtare şi pun pariu că toată săptămîna din „brînză bună“ nu mă scotea. Nici o problemă, şi mie mi‑erau dragi proverbele şi zicătorile – îmi plăcea să le amestec, la modu’ „Cine se scoală de dimineaţă, Dumnezeu să‑i dea pedeapsă!“ –, dar chestia cu burdufu’ ajunsese să mă obsedeze: îmi amintea de un caniş negru care murise otrăvit acum cîţiva ani la noi, la teren, în şanţu’ de la moşu’. Cînd ieşeam la fotbal cu puştimea, ne duceam să ne uităm la el, că putrezea mişto în soare, cu dinţii rînjiţi şi cu ochii ficşi, dar burta aia rozalie i se tot umfla, de la viermi, şi tîmpitu’ de Cipri, prietenul meu, zicea că‑i „brînză bună în burduf de cîine“. Bleah!
„De n-ar fi decât ceea ce pare – un roman despre adolescenţă scris cu mentalitatea şi cuvintele unui adolescent –, Muzici şi faze tot şi-ar câştiga un loc sigur, inconfundabil în proza românească de azi.” (Mircea Martin, 2000)
„Ovidiu Verdeş nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici şi faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare şi mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umileşte întregul experimentalism pretenţios al anilor ’80 ca şi oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.” (Mircea Cărtărescu, 2002)
