„În dulap mă aștepta costumul pe care Lahari îl călcase la dungă. Cravata mea neagră, cu steluțe, și rândurile de cămăși albăstriu‑deschis erau și ele acolo și, de fiecare dată când le priveam, parcă priveam hainele unui om străin, care în fiecare zi se întorcea în casa asta, se dezbrăca, își punea hainele în dulap, îmi pupa copilul și se culca lângă Livia.
Lahari ne ajută din când în când la curățenie. Am angajat‑o la recomandarea firmei care avea o listă de prestatori de servicii agreați. Când am intervievat‑o, am întrebat‑o pur și simplu ce mai face, dacă îi place aici.
Nu mi‑a răspuns.
A dat din umeri.
Încă nu mă obișnuisem să o văd trebăluind prin casă, o dată pe săptămână. O salutam timid și discret. Într‑o zi am întrebat‑o dacă are copii, mi‑a spus că are trei, de 8, 10 și 11 ani, toți născuți aici. Am luat atunci trei cutii de ciocolată de la un renumit maestru ciocolatier, împachetate frumos, și, într‑o dimineață, i le‑am întins. M‑a privit și mi‑a zâmbit. Avea un zâmbet larg, generos. Nu o văzusem niciodată până atunci zâmbind. De fiecare dată intra, zicea hello good morning, își punea un halat și își vedea de treabă.
Zâmbetul ei m‑a luat prin surprindere:
dar nu‑i nevoie să ne dăruiți nimic, mie sau copiilor mei, domnule, mi‑a spus.
dar îmi doresc să o fac! i‑am răspuns. Ați supraviețuit.
am supraviețuit ce? m‑a întrebat surprinsă, încruntându‑și sprâncenele, dar încercând să rămână amabilă.
păi… umm… ciocolatei?… i‑am răspuns intimidat. Am citit la un moment dat un articol despre cum, în Ghana, nouăzeci şi doi la sută din copii, un procent calculat cu exactitate, fac muncă grea și inumană pentru a susține industria ciocolatei. Împrăștie chimicale pe câmp, cară în spate materia primă pe distanțe lungi, dau foc la terenuri ca să curețe pământul, folosesc macete cu lame lungi și ascuțite ca să spargă fructele de cacao… am continuat din ce în ce mai nesigur pe gestul meu.
gur pe gestul meu.
Lahari a încremenit și s‑a încruntat și mai tare. O privire ca niște cuțite ascuțite:
nu avem nevoie de daruri, domnule. Mă plătiți în fiecare săptămână. E suficient. Și nu vreau să ne împrietenim. Vă rog să mă lăsați acum să‑mi continui treaba, a mai spus, și a pornit aspiratorul.
M‑am mai privit o dată în oglindă.
Proaspăt bărbierit, am ieșit pe ușă.
În urma mea am auzit‑o pe Lahari cântând:
Tue tue barima due due
Abofra ba
Ama wa da wa
Due due
Avea o voce foarte frumoasă.
L‑am salutat pe Hiroto care ducea un sac de gyoze congelate în spate. Eram convins, undeva în sinea mea, că el și nevastă‑sa, doamna Hiroto, se trezesc în fiecare zi, dimineața, foarte devreme, și împachetează împreună bunătățile acelea pe care le servesc în timpul zilei. Ba chiar îmi imaginam că ritualul acesta îi apropia foarte mult, că ceea ce împachetau ei acolo, în bucătăria lor, nu erau doar niște amărâte de gyoze, era, până la urmă, dragoste. Că, într‑un fel, ei erau varianta japoneză a mitului fondator al familiei mele care spunea că străbunicul se îndrăgostise de străbunica pentru că făcea cele mai gustoase sarmale din sat și, după ce s‑au căsătorit, le făceau împreună: ea întindea varza, el i‑o umplea. Dragoste. O dragoste pe care credeam că domnul și doamna Hiroto o întreținuseră de mai bine de 30 de ani:
Hiroto. Din 1977
Simțeam ceva iremediabil pentru ei, care trecuseră așa prin timp, cărând gyoze înghețate în spate. O invidie mică și supremă pentru bătrânețea lor aparent liniștită, într‑o țară care nu era a lor, într‑o limbă care nu era a lor. Or fi venit aici după Nagasaki? După Hiroshima? mă întrebam, încercând să le intuiesc povestea.
L‑am salutat călduros. Nu îmi puteam permite să nu o fac, eram cumva de‑al casei, nu mă lăsa niciodată să aștept să‑mi vină rândul. Nu voiam să‑mi pierd privilegiul acesta.
Cum m‑a văzut, Hiroto a început din nou să facă plecăciuni și, din nou, ca de fiecare dată de altfel, gestul lui mă stânjenea. Îmi doream să‑i pun mâna pe umăr, să‑l rog să nu se mai aplece așa, noi, pe Borcea, nu aveam japonezi, pentru noi japonezii sunt ninja, ei fac televizoarele color Nei, nea Hiroto, tu nu ești ninja, uite, bătrâna mea a plecat într‑o zi până la București cu un vecin care avea un drum cu camionul, ca să cumpere un televizor color Nei, când s‑a întors cu el acasă l‑am băgat în priză și, când i‑am dat drumul, începuse primul război din Irak, și era în culori războiul, ceea ce îl făcea, dintr‑odată, foarte adevărat, era ca și cum ai fi privit pe fereastră unde culoarea păpădiilor arse de soare era aceeași cu a deșertului irakian în care cădeau bombe, era real totul, foarte real, japonezii ăștia, zicea bătrâna, sunt dați naibii, totul
e în culori la ei, te salut, Nea Hiroto, nu te opri din treabă, nu te apleca până la pământ când mă vezi, suntem amândoi în culori, amândoi suntem adevărați, te salut, Nea Hiroto, mă aplec.
Eu eram soarele roșu, el floarea.
Începuse și el să cânte:
Hiraita hiraita
Nan no hana ga hiraita
Renge no hana ga hiraita
Hiraita to omottara
Itsunomanikasu tsubonda.
Avea o voce foarte frumoasă.”
„Textul acesta, care se prelinge dincolo de limitele estetice și narative ale romanului, riscă să deranjeze prin falsa nonșalanță cu care pare a încălca toate regulile scriiturii. Barbarismele cu care e împănat sunt însă doar o șarjă a «corporatezei» de azi, avem aici un stil asumat, care se justifică agresiv în contextul psihologiei unui narator dezabuzat, cinic, pendulând între mediocritatea poleită a traiului de angajat corporatist în Bruxelles și amintirea tandră a unei vieți fără orizont, undeva, într-un oraș de pe Borcea, oraș prin definiție fără identitate, locuit de oameni fără chip.“ — DAN ALEXE
„Conform statisticilor, la Bruxelles plouă 199,6 zile pe an, adică exact în zilele în care am scris această poveste. Recunosc, aș fi putut scrie în celelalte 165,4 zile, însă îmi place să ies din zona de confort și să explorez ficțional bezna, în forma ei cea mai acută. Ar putea oare justifica ceva, vreodată, comportamentele noastre liminale și absența celuilalt din suflet?“ — SEBASTIAN SIFFT
