| © Publisol

„Un Stradivarius de la Goebbels” de Yoann Iacono (fragment)

De la Paris până în Japonia, trecând prin Germania și Statele Unite, cititorul calcă pe urmele violonistei Nejiko Suwa, care însuflețește cu arta sa cocktailuri, recepții și săli de concerte, presărând note muzicale în inima ororilor războiului.

Se spune că viorile au suflet. Meșterii de viori vorbesc întotdeauna cu voce scăzută despre această bucată de molid plasată în interiorul cutiei de rezonanță și situată la câțiva milimetri de piciorul drept al călușului. Amplasarea sufletu­lui în interiorul instrumentului se face după ce acesta a fost terminat, cu ajutorul unei ustensile speciale.

Înainte de a-i înmâna vioara tinerei instrumentiste-minune, protocolul a inclus un discurs al lui Goebbels despre muzică: Poporul german este primul popor muzician de pe pământ, declară ministrul Propagandei. Trebuie să punem capăt mu­zicii degenerate, cacofoniei antigermane produse de negri și de evrei. Aplauze furtunoase. Trebuie să dăm întâietate elementelor care exprimă bucuria de a trăi, mai degrabă decât acestor partituri iudaice lugubre; iar în ceea ce pri­vește tempoul, acesta trebuie să fie curățat de acele ritmuri inversate, care caracterizează rasele barbare și favorizează instincte străine poporului german…

Nejiko îl ascultă fără să-i dea atenție. Nu se poate abți­ne să nu se gândească la Mendelssohn, pe care nu-l găsește iudaic de lugubru. Mătușa ei, Anna, a învățat-o să cânte la vioară plecând de la opera lui. Cum ar putea exista cineva că­ruia să nu-i placă Mendelssohn? Cum, oare, ar putea cineva califica muzica lui drept degenerată?

Ambasadorul Oshima dă ostentativ din cap. Nu este vorba de muzică, ci de diplomație. Cultura autoritară și imperia­listă a Japoniei din epoca Showa1 se potrivește perfect cu aceea a regimului nazist. Când, în 1943, Reichul a procedat la exterminarea de zeci de mii de deportați evrei pe muzica lui Wagner, Beethoven sau chiar Bach, Imperiul Japoniei masa­cra, și el, mii de chinezi. Așa cum făcea Gestapo în Germania, două poliții militare japoneze, Kempeitei și Tokeitei, au răs­pândit teroarea în teritoriile ocupate. Ca și în lagărele de exterminare naziste, unitățile militare japoneze au efectuat experimente pe oameni. Cea mai cunoscută, în acest sens, este Unitatea 731, condusă de Shiro Ishii. La sosirea în Unitatea 731, fiecărui prizonier i se atribuie un număr și își pierde statutul de om. Acești cobai vii sunt numiți marutas, bușteni în japoneză, pentru că țăranii locali trebuie să crea­dă că acest lagăr este o uriașă fabrică de cherestea, unde se livrează stive de lemne. Acești bușteni sunt, de fapt, oameni. Se fac experimente cu holeră, tifos și ciumă. Ghișeele con­struite în ușile din oțel ale fiecărei celule le permit gardieni­lor să verifice starea acelor marutas legați în lanțuri. Ei văd membre în putrefacție, bucăți de oase care ies din carnea neagră de necroză. Alții transpiră arși de o febră chinuitoare, se zvârcolesc, gem de durere. Atunci când un prizonier su­praviețuiește unui experiment, este supus altuia, până când moare. Se efectuează vivisecții și amputări. Unii sunt fierți de vii, arși cu aruncătoarele de flăcări, alții sunt supuși unor transfuzii cu sânge de cal sau sunt înghețați sau deshidratați până când cântăresc doar o cincime din greutate. Ucideți totul. Ardeți totul. Jefuiți totul. În Japonia anului 1943, asta este un fel de deviză. Ar putea fi, la fel de bine, deviza lui Hitler în Europa.

Discursul lui Goebbels se încheie în aclamații. Talentul lui de orator face din el unul dintre cei mai infl uenți miniștri ai Reichului. Este, de asemenea, cel mai crâncen antisemit al regimului.

Aflat în primul rând, în picioare, Gerigk își savurează victoria: l-a convins pe Goebbels că muzica este arta germanică prin excelență și că ea trebuie să fie inima propagandei regimului nazist, o armă de subjugare. Ce poate fi mai servil decât o orchestră, cu dirijorul ei, cu interpreții ei, cu ascultătorii ei, cu ritmul și măsura ei? Gerigk a fost cel care a inspirat decizia Biroului de Securitate al Reichului de a autoriza crearea de orchestre – Lagerkapelle – în lagărele de exterminare pentru a-i liniști pe prizonieri înainte de a fi executați.

Gerigk îl abordează pe Goebbels pentru a-i da prețioasa vioară pe care a adus-o personal din Franța. A fost una dintre cele mai frumoase piese din Sonderstab Musik pe care a dirijat-o. Goebbels îi înmânează instrumentul lui Nejiko, care privește cu uimire splendoarea maiestuoasă, reflexele calde ale lacului care strălucește pe lemnul de molid roșu și arțar, vechi de sute de ani.

La vârsta de douăzeci și trei de ani, Nejiko radiază de frumusețe și distincție. Un turban de mătase, o rochie japoneză tradițională perfect ajustată, zâmbetul ei larg. Întreaga lume crede că e frumoasă și strălucitoare. Să ți se încredințeze un Stradivarius la o vârstă atât de fragedă este un privilegiu inestimabil. O ocazie la fel de rară pentru o tânără japoneză ca și aceea de a da mâna cu Joseph Goebbels la Berlin.

Este pentru prima dată când se află atât de aproape de un înalt demnitar al Reichului. Îi scrutează discret înfățișarea insolită și se gândește la ceea ce i-a spus prietena ei Yoshiko: Joseph Goebbels nu are nimic din idealul estetic nazist. Mai degrabă scund, cu un nas proeminent și ascuțit și cu un ten bronzat, constituția sa mediteraneeană îl face mai puțin înfricoșător în ochii lui Nejiko, mai accesibil. Mâinile îi sunt îngrijite, iar costumul este croit dintr-o țesătură elegantă, care îi dă un aer de gentleman.

În timp ce-l analizează, Nejiko nu observă infirmitatea piciorului drept, un amănunt deloc neglijabil pentru Goebbels. Acesta a fost rezultatul unei operații nereușite când avea doar șase ani, un picior strâmb care îl obligă să trăiască permanent cu o orteză. A ascuns-o cu meticulozitate. Într-o zi, Himmler l-a văzut șchiopătând; luat prin surprindere, Goebbels a intrat în panică și a dat vina pe o rană din război. Pentru un bărbat care fusese dat afară din serviciul militar din cauza acestui handicap și care încă mai suferă de un complex major din cauza lui a fost o lovitură dură. Este o rană intimă și personală, a cărei durere depășește cu mult simpla durere fizică. Un resentiment pe care îl exprimă în felul său. Printr-o ură tenace împotriva evreilor, a negrilor, a homosexualilor, a catolicilor și chiar a celor infirmi ca el, mergând până la a comanda producerea unor filme de propagandă care să justifice eutanasierea acestei categorii de indivizi, poveri ale Națiunii.

Nejiko observă că și el se uită la ea. Cu insistență, cu un zâmbet lacom. Stingherită, își întoarce fața spre mulțimea de ofițeri și jurnaliști. Ministrul Propagandei a făcut din această seară un eveniment. Rolul său a fost crucial în îndoctrinarea maselor și a jurnaliștilor în beneficiul cauzei naziste. Goebbels a știut întotdeauna să găsească imaginile care să convingă. Din asta izvorăște o mare parte din charisma sa. Într-o seară, când Hitler îl invitase să participe la sărbătorirea zilei sale de naștere, Goebbels îi povestise planul său: „Idealul este ca presa să fie organizată cu atâta finețe, încât să fie un fel de pian la care guvernul să poată cânta“. Preludiul la oprimare.

[…]

22 mai
Căldură copleșitoare! Treizeci și cinci de grade… Acest lutier este teribil de costeliv. Săptămâna viitoare o să încerc să-i aduc pâine și cartofi. Cu vioara mea, lucrurile au ajuns la un punct în care mă întreb ce s-ar putea întâmpla mai rău decât atât. I-am trimis vorbă lui Knappertsbusch că încă eram foarte bolnavă.

 

23 mai
O, vioara mea! Visez ca trecutul să se termine, nu vreau ca amintirile să te mai deranjeze!

 

24 mai
Gerigk a lăsat o partitură originală de Schumann. A vrut să mă ducă la Luvru. Motivele pentru toate atențiile sale devin suspecte.
Gerigk a trecut pe la mine și mi-a lăsat o partitură ori­ginală de Schumann. Voia să mă ducă la Luvru. Motivele tuturor atențiilor sale devin suspecte.

[…]

Yoshiko își pierde răbdarea. Nejiko nu înțelege că, chiar dacă vor scăpa cu viață din bombardamente, vor fi arestate pentru că țara lor este în război cu americanii, care sunt la câțiva pași de ei? Japonia este aliatul naziștilor și toată lumea știe că ele participă la concerte de susținere a trupelor SS!

Parcă scăpate dintr-un atac, camioanele Wehrmachtului trec acum în viteză, unul după altul. Ridicați în picioare, cu un aer hotărât, SS-iștii îndreaptă revolverele și mitralierele spre trecători. Escadroane de germani cu puști în mână au sosit dinspre strada Tournon pentru a instala mitraliere pe trotuar. Speriat, patronul a tras perdelele și a închis ușa, în­torcând de două ori cheia în broască.

Tremurând, Nejiko își amintește de avertismentul lui Gerigk de a nu merge la Café de Flore, un loc de întâlnire pentru luptătorii din Rezistență și artiștii ratați, pe care i l-a dat în ziua în care a aflat că ea era o obișnuită a acestui lo­cal de pe bulevardul Saint-Germain. Gerigk preferă cartierul Montparnasse, unde se întâlnește cu ofițerii Wehrmacht la Dôme sau la Closerie des Lilas, localul său preferat.

La Café de Flore, Nejiko i-a întâlnit cu regularitate – fără să-i cunoască – pe Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Boris Vian sau Albert Camus. Într-o zi, la cererea Mariei Casarès, cu care lua prânzul, Camus i-a vorbit. Actrița, foarte veselă în acea zi și intrigată de prezența acestei tinere japo­neze singure, și-a îndemnat însoțitorul să o invite la masa lor. Sigur pe el, scriitorul s-a apropiat de Nejiko și a încercat să înceapă o discuție arătându-i cu degetul spre cutia de vi­oară pentru a o întreba dacă este muziciană. Ea a crezut că încearcă să-i fure instrumentul și s-a prefăcut că nu înțelege, în timp ce își strângea instinctiv la piept vioara Stradivarius, spre uimirea interlocutorului ei. Râzând, Camus s-a întors la masă, unde Maria Casarès îl ironiza. „Orice refuz de a comu­nica este o încercare de a comunica“, îi spusese el, batjocori­tor, în timp ce se așeza din nou. Amuzată de această aluzie la primul roman al iubitului ei, Maria își terminase fraza cu un hohot de râs: „Orice gest de indiferență sau de ostilitate este o chemare mascată“.

Pe 19 august, Camus nu se află acolo, ocupat, împreună cu Sartre, să facă de gardă la Comedia Franceză. De altfel, acolo nu e nimeni. Café de Flore este gol, iar proprietarul său este foarte agitat. În depărtare, încep să se audă primele explo­zii puternice. Un tanc german, venit din Place du Châtelet, s-a plasat în față la Notre-Dame. Alte șase au venit în spri­jinul lui și au deschis focul asupra ușii de est a Prefecturii, unde mă aflam atunci cu tovarășii mei din Rezistență. Dar voi reveni asupra acestui aspect mai târziu. În timp ce se târa, un membru al poliției locale a reușit să-i dea foc unuia dintre germani cu un cocktail Molotov. Parisul este din nou în război. Orașul se revoltă împotriva ocupanților. Treptat, murmurul se ridică și larma sfârșește prin a ajunge tunet. Împușcăturile țăcăne peste tot. Mașini ale unor membri ai FFI, cu revolvere în mână, trec pe lângă noi. Steagurile na­ziste de pe Avenue de Rivoli sunt date jos, unul câte unul.

_

1 Epoca Showa se referă la perioada istoriei japoneze care corespunde domniei împăratului Showa (Hirohito), de la 25 decembrie 1926 până la moartea sa, pe 7 ianuarie1989. Perioadele Showa de dinainte de anul 1945 și cele postbelice sunt complet diferite: epoca Showa de dinainte de 1945 (1926-1945) se refe­ră la Imperiul Japoniei, iar epoca Showa de după 1945 (1945-1989) se referă la sta­tul modern al Japoniei. Înainte de 1945, Japonia a intrat în totalitarism politic, în cel de-al Doilea Război Mondial a adus schimbări radicale în Japonia. Pentru prima și singura dată în istoria sa, Japonia a fost ocupată de puteri străine, o ocupație condusă de americani care a durat șapte ani. Ocupația aliată a adus reforme democratice radicale. A dus la sfârșitul oficial al statutului de semizeu al împăultranaționalism și etatism, culminând cu invadarea Chinei în 1937. Înfrângerea ratului și la transformarea Japoniei, dintr-o formă de monarhie constituțională mixtă și absolută, într-o monarhie constituțională cu o democrație liberală. (n.r)

 

Autor: Yoann Iacono

Editura: Publisol

Traducere de Mina Decu

Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Joachim Umlauf: „Dacă ar exista mai multe finanțări, ar fi și o stare generală de calm”

Cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE a luat ființă Bursa de creație DLITE, cu sprijinul Goethe Institut București. Juriul a acordat două premii prozatorilor Mihai Radu și Corina Sabău. Am dialogat cu Joachim Umlauf, Directorul Institutului Goethe din București, despre importanța sprijinirii sectorului creativ, despre Bucureștiul cultural, finanțările publice, dar și despre noi perspective și melanjuri literare:

Răzvan Ventura: Rănile pe care le deschide neîncetat fiecare vers al lui Celan

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitorul Răzvan Ventura.

Gelu Diaconu: Cel mai eficient mod de comunicare intergeneraționistă tot poezia rămâne

Gelu Diaconu a publicat la finalul anului trecut volumul de poezie Ziua în care a murit John Lennon, Casa de editură Max Blecher. Despre acesta, Constantin Abăluță scrie pe coperta a patra: „Balada anilor ‘80 și a vârstei de 17 ani, rock, Woody Allen, m. ivănescu, dezamăgiri, petreceri adolescentine, urâțenia lumii, revolte înăbușite, un fel de muzică preclasică a epocii noastre, film derulat cu încetinitorul, în felul neuitatelor pelicule cehoslovace în care relația părinți-copii e una zbuciumată, traumatizantă, din când în când sinteze imagistice de mare calibru poetic.”

Mein lieber Paul…

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu Cosmin Dragoste (filolog, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România):