Pe parcursul scrierii cărții ți-ai ascultat vreun vis? Au fost semne prevestitoare?
Toate visele din carte sunt adevărate, adică visate. Dacă în realitate, poștașul din vis chiar a venit dimineață, în roman, i-am putut amâna sosirea. Visele sunt ca niște articulații pentru corpul romanului, au conținut și amprentă emoțională. Pentru mine sunt importante, pentru că de cele mai multe ori, un vis scurt poate comunica mai mult decât o realitate lungă. Sunt ca niște concentrații nervoase, durează puțin, dar sunt foarte intense. În plus, visul este întotdeauna atrăgător, pentru că e inexplicabil, uneori înspăimântător, și chiar misterios. Și la fel de important ca realitatea. Chiar și Vechiul Testament e străbătut de vise, visul lui Iacov cu îngerii sau visul lui Iosif, în care este anunțat ce să facă cu pruncul Isus.
În universul Orașului promis bărbații își permit să dea în femei, iar femeile le detestă pe alte femei. Scrii: „Ei erau bărbați și, în felul lor, își permiteau să facă ce vor. Aici pierderile, oricât de mari ar fi fost, rămâneau doar pierderi. Femeile, în schimb, detestau alte femei, dar reușeai să te obișnuiești cu oricine.” Cu toate astea, există frumusețe: „Lumea era frumoasă cu toate monstruozitățile ei.”
Lumea din care vine Ileana este o lume abrutizată, anti-idilică, rece, aproape mecanică. Un oraș cu trecut comunist care își lasă amprenta prin traume sociale și consecințe ca atare. Violența nu are sex, doar manifestări diferite, iar lipsa dragostei naște monștri. În acest univers, cei sensibili sunt percepuți ca niște anticorpi, iar organismul social îi avortează sau îi mutilează. Chiar dacă este o carte doar cu personaje feminine, masculinitatea este foarte prezentă și se manifestă în diferite forme și situații, de la absența tatălui până la imitarea comportamentului masculin. Există totuși frumusețe pentru că omul se obișnuiește cu orice. Cam în toate situațiile, pentru a se salva sau pentru a supraviețui, caută firicelul de care să se agațe. Asta face și Ileana, deși aproape inconștient, copilăresc. Ileana visează și Ileana speră. Iar aceasta este puterea ei.
Personajele din volum au propriile ritualuri pentru „a-i feri de morți” pe cei mai puțin puternici. Cum își capătă independența Ileana într-o lume care pare să o priveze de ceea ce este apropiat de firesc?
Ileana „arhivează” lucrurile neplăcute, amintirile urâte, durerea, lipsa mamei, absența tatălui. Izolează o lume în interiorul altei lumi. Ca acest cutremur interior să nu se producă, ea eliberează presiunea acumulată în puseuri mici, numite Arhivarium.
Personajul Ileana are de multe ori un discurs poetic în încercarea de a-și căuta o direcție. Care a fost parcursul pentru căutarea vocii ei?
Nu am căutat vocea ei, a curs firesc, am avut-o dintotdeauna. Poezia e prima formă de a povesti istoria. E prima formă de a-i învăța pe copii să vorbească. Poezia e ceva ce poate să-ți placă, să te facă să suferi sau să iubești, fără ca să o înțelegi sau explici. Are melodie și ritm, adică are inimă. Pentru mine, discursul poetic e cel mai potrivit pentru a spune o poveste sumbră. Chiar și mizeria poate fi melancolică în poezie.
Există un moment în care începe puterea amintirilor să scadă, iar personajele înainte înfricoșătoare încep să nu se mai distingă?
Nu se mai disting pentru că în timp ce scriam, mi s-a întâmplat un lucru de care m-am ferit: m-am atașat de personajele negative. Prin asta, cred eu, mi-am atins scopul ca scriitor. Am înțeles-o pe Maria și n-am judecat-o. I-am cunoscut himerele și am văzut că Maria ascundea adânc, în subsol, o „colivie”. Iar în colivie, o pasăre albastră ca a lui Bukowski, pe care o lăsa rareori să iasă, noaptea, când toți dorm. Până la urmă, oricum Ileana avea ceea ce Maria și Cealaltă nu ar fi avut niciodată: arhivarium și poate, mai mult noroc.
După câteva luni de la debut, dacă ai citi Orașul promis, ce ai vrea să o întrebi pe autoarea cărții?
Și totuși, comis-voiajorul s-a sinucis sau a fost omorâtă?
