Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© privat

Vântul, duhul, suflarea – un roman de Andreea Răsuceanu

„[…] există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alții, motivat probabil biografic, un autenticism cu măști așadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii și geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher și Gabriela Adameșteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală»”. (Paul Cernat)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

VÂNTUL, DUHUL, SUFLAREA (fragment)

Bărbatul purta haine lejere, de in, și niște mocasini perfect lipiți de tălpile picioarelor, parcă gata turnați acolo. Purta ochelari și firele de păr gri păreau să se destrame odată luate de vânt, aveau ceva friabil, iluzoriu, ca părul din blana unei pisici. Cu siguranță nu era român. Nu mai era nimeni pe terasă, el aștepta pe cineva, cu nasul în meniu,  chelnerul luase mai devreme semnul cu rezervat de pe masă. La un moment dat, a citit ceva pe mobil, s-a ridicat și a pornit spre ieșire. S-a întors cu două femei în jur de patruzeci de ani și un băiat care îi semăna perfect uneia din ele, cu sprâncenele îmbinate și întunecat la piele. S-au așezat în aparență relaxați, dar era clară tensiunea dintre ei, mai ales încordarea celor trei nou veniți. Băiatul zâmbea încurcat, una din femei se așezase lângă bărbatul cu păr fumuriu, avea un aer de stăpână a mesei, dar era limpede că nici ea nu se simțea în largul ei. Poate amanta lui, m-am gândit, părea conștientă de ascendentul tinereții ei asupra unui bărbat mai bătrân. Când cei trei au sosit și s-au așezat cu toții, el s-a ridicat iar și a întins o mână inertă peste masă apoi a strâns-o pe a celei de-a doua femei, un zâmbet i-a apărut pe buze, dar, întorcându-se să se reașeze, zâmbetul a dispărut într-o fracțiune de secundă, înlocuit de răceala de mai devreme, într-atât de evident a fost convenționalismul gestului, că am încremenit. L-am privit tot restul serii ca pe un potențial răufăcător, un posibil violator al celor două femei, un torționar care cine știe ce avea să-i facă inocentului cu sprâncenele lipite, poate că nu era nimic din toate astea, dar dispariția fulgerătoare a zâmbetului, încruntarea care i-a luat locul, strânsoarea cinică a buzelor, nepăsarea care a înlocuit fulgurantul gest de bunăvoință, toate astea refuzau să-mi dispară din minte.  Am mâncat cu noduri o porție de stavrid, peștele a cărui carne altădată, cu G., mi se părea cea mai dulce și mai fină era acum fad și uscat, prea tare prăjit într-un ulei care se adunase în bălți de un galben fosforescent în colțurile farfuriei pătrate, marcate de câte un sfert de lămâie vestejită. Din când în când mă uitam la cele două femei, aveau privirea umilă a celui care se știe sărac, a celui conștient că nu-i pasă nimănui dacă moare sau trăiește, cel care n-a simțit niciodată că lumea îi datorează ceva, ci numai invers, că el datorează ceva lumii, că trebuie să mulțumească pentru supraviețuirea aia derizorie, fără speranță, ca și cum, dac-ar ridica cea mai mică pretenție, i s-ar retrage și dreptul ăla.  (…)

La hotel, l-am revăzut pe bărbatul cu păr fumuriu, împărțeam coridorul luminat de câteva spoturi chioare cu flama lor verzuie, camerele noastre erau probabil singurele ocupate. M-am jucat multă vreme cu telecomanda, fără să reușesc să adorm, apoi, pe la două dimineața am renunțat și am deschis larg geamurile. Afară activitatea din port părea mai susținută decât în timpul zilei, lumina albă, ca de neon învăluia marile vase, aruncând în cea mai neagră umbră restul șantierului. Se auzeau de pretutindeni voci, foarte aproape, ca și cum oameni invizibili s-ar fi plimbat prin curtea mică a hotelului, mi-am dat seama că probabil enormele pupe vopsite în roșu și albastru făceau să reverbereze glasurile muncitorilor, ecoul lor metalic se spărgea de fațada scorojită a hotelului. Nu toate cuvintele îmi erau cunoscute, vorbeau un amestec de limbi pe care probabil că numai ei le-nțelegeau, ca acei vechi portenos care se întâlneau pe malurile abrupte ale Mediteranei. Sau poate doar mi se părea, din cauza sunetului necontenit al valurilor și al ecoului care dubla de fapt fiecare frază, transformând-o în altceva, într-o emisie de sunete necunoscute întrerupte uneori de țipetele ascuțite, prelungi ale pescărușilor.  Nu înțelegeam pasiunea unora pentru păsările astea care, dincolo de albeața lor, de frumusețea lor când planau deasupra stațiunilor fierte de soare, erau niște prădători infernali, care s-ar fi hrănit oricând bucuroși din propriul tău cadavru. Deodată, dintr-un colț înecat în penumbră a apărut un marinar, uniforma albă strălucea în lumina marilor reflectoare, căpătase un lustru vechi, argintiu, mergea repede și, când a ajuns în dreptul unuia dintre felinare, i-am văzut părul aproape alb, ca o cască moale, fumurie. Semăna atât de bine cu bărbatul de la terasă, că nu mi-a venit să cred. A dispărut imediat, înghițit, de data asta, de prea multă lumină. Mi-am aprins o țigară, apoi încă una, m-am învârtit prin cameră de mai multe ori, fără să pot să-mi mut gândul de la scena asta, se încadra și ea perfect în restul scenariului absurd care începuse cu dispariția Anei, cu Costineștiul mizerabil, cu discoteca sordidă. M-am uitat la ceas, se apropia ora trei. M-am îmbrăcat în grabă, trebuia să știu dacă bărbatul din port era sau nu același cu bătrânul fumuriu din seara trecută, dacă era așa, când ieșise din camera lui, fără ca eu să-l aud, eram sigur că în hotel nu se mai afla nimeni în afara noastră și a recepționerei cu excepționala ei capacitate de a dispărea ca înghițită de pământ și a reapărea la loc când aveai nevoie de ea. Înainte să cobor, m-am apropiat încet de ușa camerei unde-l văzusem intrând. Ciudat, distanța mi se păruse mai mică la întoarcerea în hotel, acum părea că am mers mult, un drum nesfârșit pe coridorul cu mocheta roasă, îmbâcsită, adunată în praguri de material dezlipit de care mă și împiedicasem de câteva ori. Când am ajuns în dreptul ușii, mi-am lipit urechea de ea. Înăuntru cineva plângea, se auzeau suspinele întretăiate de mici sunete ascuțite, un fel de vaiete în surdină, reprimate la timp pentru a nu se auzi mai puternic, mi l-am imaginat pe bărbatul cu păr fumuriu stând acolo, pe marginea patului care trebuie să fi fost așezat exact în oglindă cu al meu, exact așa cum stătusem și eu mai devreme, tot plângând, tot abținându-mă de la a face zgomot, de parcă cineva ne-ar fi putut auzi în hotelul ăsta nenorocit, de parcă i-ar fi păsat cuiva. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, bărbatul semăna înspăimântător de mult cu G., dar era un G. mult mai bătrân, așa cum noi nu-l cunoscuserăm, cum nu ajunsese să fie niciodată.


Andreea Răsuceanu este prozatoare și critic literar, autoarea mai multor volume bazate pe metoda geocriticii. Pentru prima ei carte, o versiune a tezei de doctorat, Cele două Mîntulese (Vremea, 2009), a fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut, la Humanitas, Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, carte nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România și la premiile revistei Observator cultural, pentru care a primit premiul Tînărul critic al anului 2013. În 2016 publică Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (Humanitas). În 2019 a apărut Dicționar de locuri literare bucureștene (Humanitas, scris împreună cu Corina Ciocârlie), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică. A publicat proză scurtă în reviste literare și în volume colective: Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (Polirom, 2014), Bucureștiul meu (Humanitas, 2016), Orașul. Antologie de proză (Gestalt Books, 2016), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Curtea Veche, 2016), Cartea întîmplărilor (Humanitas, 2019) etc. A coordonat volumul colectiv 16 prozatori de azi.lit (Humanitas, 2018). În 2018 a publicat romanul O formă de viață necunoscută (Humanitas), nominalizat la toate premiile literare din România, pentru care a primit premiul Scriitorul lunii ianuarie, decernat de Uniunea Scriitorilor din România, și Premiul pentru proză al revistei Ateneu și care a fost selecționat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franța). Fragmente din roman au fost traduse în engleză, franceză, turcă și spaniolă. S-a spus despre O formă de viață necunoscută că e una dintre cele mai importante și mai provocatoare cărți publicate în ultimii ani. Vîntul, duhul, suflarea este al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat situat în apropierea Dunării, C.

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.