Ștefan Baghiu și Alex Văsieș | © arhiva autorilor

VĂSIEȘ X BAGHIU

În avanpremieră, o întâlnire deosebită între poeții Alex Văsieș și Ștefan Baghiu.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

De ce ești tristă de doi mai?

Mergem de nu știu câte ore printr-o ceață galbenă,
imposibilă și tot ce zici e „Dacă mă iubești trebuie să faci ceva.”
Dar în liniștea asta eu nu pot lucra.

Te-ai gândit că aș vrea să zbor peste lac,
fără să-ți amintești cât urăsc avioanele,
deși am spus-o inclusiv când a născut Grimes.
Urăsc avioanele până la cer.
Nu trebuie să spunem,
căci o gândim. Peliculă mată.
Material străin: absoarbe 0.035 din lumina vizibilă,
ce rămâne se-ntoarce în memorie, credibilă.

Unchiul prietenului tău se teme să decoleze cu ceața
și de rușine ne invită la el.
Ne arată machete și bem un vin antic sub vie.
Un negru mat.
Din nanotuburi mai subțiri decât firele de cupru
care dau experiența percepției străine.
Picioarele ei groase, moștenite,
și mi te imaginez căzând beată în plină zi: fără mine.

Tu nu bei, fiindcă nu lași pe nimeni să-ți conducă mașina.
Ești așa drăguț când nu primești ce vrei,
mai ales cum tricoul galben te transformă:
un băiețel mânios cu umeri înguști.

Închinăm pentru mine.
Ăsta e Arhanghelul, și ea e Viespea-tigrată.
I-a luat-o soția, din Piatra Neamț,
și-n amintire își mușcă buzele de durere.
În seara aia am ajuns la ea la 12 noaptea.
Fumase foarte mult în bucătăria construită de părinții ei,
plângea în interior în pană de idei,
construia cu programe complicate
clădiri pentru birouri
în arhitectura lor robustă.

Aici suntem încă împreună și ne iubim;
atunci de ce ai dintr-o dată o lacrimă pe obraz?
Te uiți spre cer, e de la vie.
Acum ne uităm la bărbatul care se desparte de grup
să se întindă peste nisip pe o parte, ca și cum s-ar odihni.
Și prin ochelarii de soare să vadă fără să știe nimeni că se uită.
Urmărește cu obrazul pe tricou desfășurarea: femeia cu inel intră în conversație, dar el ezită. Ea se pune lângă bărbat pe prosop și cum își face loc își atinge spatele de el și de aici, de unde se uită, simte cum se aprinde scânteia.
Și noi vedem cum
corpul se bucură ca și cum ar avea viața lui.
Adică nu vedem, simțim.

Plânge, ne spune pilotul, cu mintea goală și neconsolată.
O mai spune de câteva ori, ca și cum n-am înțelege.
De trei ani, rămas singur cu avioanele,
repetă lucruri până când lumea îl părăsește.
Locuiau într-o veche poştă
și au ridicat, în spatele casei,
o frumusețe de bucătărie cu mansardă,
iar tatăl voia să fie milionar.
Arne Jacobsen şi Paul Rand.
Din grădina mătușii ei părea că vin mereu glasuri,
că acolo cineva se joacă cu fiul lui
care nu înțelege de ce mama lui i-a părăsit.

Oprești la ferma cu panouri solare și plângi pe bune.
Dorințele care erau în corpul tău se mișcă acum în jurul nostru.

Aici ești încă adolescent și nu te gândești prea mult la viitor,
deși te gândești cu multă grijă la trecut.
Dar îți arăt o imagine cu noi de demult
care nu îți mai spune nimic. Și mie abia asta mi se pare înfricoșător.
Văd luna în retrovizoare, peste case cu lumini aprinse.
Unele strălucesc, chiar dacă familia a ieșit să se uite la stele.
În seara asta, ceața îi ține laolaltă.

Te îndrăgostești de părinții celui pe care-l iubești, de casa lor,
de animalele lor, de setul de subiecte al fiecăruia,
fără care ar muri într-o conversație.
Și te ține lângă el mai mult decât iubirea.
Aici stai în pat și te uiți cu milă la mine,
după ce am trântit ușa și clanța s-a rupt.
Când se termină puterea, căci s-a consumat dintr-o lovitură,
rămâi să privești cum apare cel care ești cu adevărat, cum își face acum loc în corpul încordat, cum vine cu adrenalina self-ul nealienat, self-ul sălbatic, cu focul curat, self-ul violent și de netemperat, care nu aude, nu vede nimic în jur, self-ul cu care lovesc și înjur. Self-ul nealterat.

Noaptea, dorm foarte puțin și dorm departe de tine.
Sunetul urinei tale mă liniștește, aproape adormindu-mă la loc.
Simt tristețea între picioare, dar iubirea e mai subtilă decât corpul.
Și, pentru că deseori aveai senzația că poți intra acolo,
cel mai greu era să stai aici, dincolo de gard,
prins în halucinația ta.
Sus, tatăl ei ținea
o poză cu el,
și văzând-o, prietenele ei spuneau că e frumos.
Adică tatăl, tânăr, arăta foarte bine
și convenția lor era
că din cauza asta era bună și ea. Scopul lor când o spuneau
era să îi apropie. Căci deși țipau unul la celălalt,
avea o legătură specială cu el. Îi analiza deseori alegerile.
Și abia apoi le făcea pe-ale ei.
Am ajuns și am lucrat.
trăgea de niște linii în autocad.
apoi am urcat în mansardă
și nu vorbeam, cum tatăl ei nu vorbea
din poza de pe perete.
O vedeam cum își vede viitorul în machete.

Dimineață, te văd în grădină cum uzi trei straturi de căpșuni; le numești Mânie, Abandon și Dăruire. Îți dau bani, mulți bani, ca să nu mai folosești cuvinte ca astea.
Te aud doar albinele care ți se lovesc de obraz.

Vrei tot timpul ca lumea să creadă că ești fericit,
ca atunci când apa minerală îți gâdilă gâtul și nasul.
Frunzele tremură sub jetul stropitoarei, mulțumindu-ți pentru grijă.

Îți amintești cum ai plâns la ferma cu panouri solare? Oribil.
Cea mai ușoară ieșire din poveste e să fii absorbit în formula ei tragică,
în miturile universale cu animale.

Dacă apa se mișcă în stânga și-n dreapta,
lumina albă se descompune în spectrul ei.
Și dacă se adună să eșueze peste mood-ul tău și să te întristeze,
tu o privești și îți dai seama că ești mai puternică decât ea.
Tu știi că nu o poți controla. Și asta e puterea ta.
Lângă releul cu pietre pictate cu roșu și alb,
știi că inima ta va ceda. Îmi dau seama ce bine îți stă în vesta umflată, cum volumul ei dă bluzei un aer anume. Și nu poți face nimic ca să nu fie așa.
Cum nu ai putut să închizi și să-ți vezi de treabă.
Și asta e puterea ta.
Că știi că-n curând vei renunța.

Nu-mi pasă cum te porți în lumea asta,
îmi pasă de tine și de felul în care clima ți se potrivește sau nu.

Te prinzi că s-a înnorat abia când electricitatea din aer te face să tremuri și să zâmbești.
Pe bune, deci am udat degeaba.

Liniștea în care vorbești, resemnarea că soarele n-o să mai iasă azi,
că te-a încălzit exact cât ai avut nevoie.
Nici măcar nu o spui ca să te aud și de-asta e pentru mine de neuitat.
E momentul în care îmi place cel mai mult de tine și simt cum mi se topește inima.
Și dacă vine și îți face ziua mai bună,
tu o privești și îți dai seama că ești mai puternică decât ea.
Acum ești tânără și o poți controla. Și asta e puterea ta.
Că știi că ce vrei nu se poate lua.
Și tu iei oricum și de-asta ești în poza cu grupul din care acum nu te mai pot decupa. Și asta e puterea ta. Că știi că eu niciodată nu voi fi așa.

Mă întristează singurătatea ca formă de critică, mă întristează fâșul tău vișiniu pe fundalul de bazalt al cerului, visele cu multe persoane, atenția mea care nu te poate cuprinde.
Mă întristează că aș putea trăi din nou toate astea și că nu pot să le mai vreau.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Sputnik în grădină – trei poezii de Gabi Eftimie

„Faţă de poezia care a consacrat-o pe autoare, Sputnik în grădină aduce o răsturnare la nivelul percepţiei spaţiului, claustrarea facând loc unei deschideri rezonante. Tipul de observaţie practicat aici de Gabi Eftimie instituie nişte standarde de precizie senzorială necunoscute pînă acum în poezia română contemporană.” – Andrei DOBOȘ

O povestire de Bernhard Schlink

În cazul în care căutați ceva ușor de urmărit și totuși deloc frivol, zilele trecute a apărut în librării cel mai recent volum de Bernhard Schlink – în traducerea Marianei Bărbulescu. Vă invităm să citiți primul capitol din „Culorile despărțirii”.