Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Lucian Niculescu

Veronica D. Niculescu are roman nou – citiți aici un fragment

Toți copiii librăresei este un cîntec al însingurării și-al dragostei care poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei ce-au fost tineri în anii ’80. Un cîntec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de povești cu copii.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Silvia Albu este o tînără librăreasă întoarsă de curînd în orașul natal, după o absență forțată de aproape cinci ani. Sîntem în România anului 1983. Mîncarea e raționalizată, nu se mai găsește aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sînt interzise și metodele de contracepție inexistente, dragostea vine laolaltă cu amenințarea morții.

În cartierul de la marginea Piteștiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sînt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poșta. În viața librăresei, marcată de traumă pe cînd avea doar 17 ani mișună o mulțime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea și ceasornicar, un bărbat cu șapte ani mai în vîrstă. Apariție atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poți să crezi în promisiuni sau totul e scînteiere fugară?

 

Nume: Veronica D. Niculescu
Data nașterii: 4 mai 1968
Locul nașterii: Pitești
Domiciliu actual: București

Cărți publicate: Adeb (Limes, 2004); Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008); Basmul Prințesei Repede-Repede (Polirom, 2009); Roșu, roșu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012); Floribunda (TipoMoldova, 2012); Cad castane din castani (Polirom, 2014); Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014); Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016); Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016); Toți copiii librăresei (Polirom, 2020).

Premii etc.: Premiul pentru Debut al USR, Sibiu (2005); Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, USR Sibiu (2015); Premiul HBO pentru scenariu de Scurt-metraj, 2010, TIFF (Curierul).

Câteva cuvinte: Mi-am dorit mult să cânt. Dar mi-a lipsit curajul de a sta singură pe o scenă. Și nu am putut niciodată cânta în fața cuiva. Scrisul mi se pare, astfel, singurul concert posibil: sunt doar eu cu mine. Tastatura computerului probabil că-mi este un surogat de instrument muzical. Iar lumina care licărește seara într-o bufniță de ceramică albă, pe marginea biroului, mi-e singurul reflector. Să cântăm. Nu ne-aude nimeni.

 

TOȚI COPIII LIBRĂRESEI*

Azi a venit la librărie o femeie cu patru copii. O corabie. O corabie înaintând lent, lăsând valuri în urmă. Am privit-o venind dinspre Cofetărie, trecând prin fața vânzătorului cu lozuri care în zadar a încercat s-o momească, prin fața Cinematografului, până aici. A tras căruciorul alb în fața vitrinei, într-o parte, l-a lăsat acolo păzit de cel mai mare dintre copii, un băiat de vreo opt-nouă ani, și ea a intrat în librărie cu alții doi, o fetiță și-un băiețel care i se țineau de fustă. A cerut hârtie de împachetat, albastră și maro, plicuri, lipici, o călimară de cerneală Pelikan, pensule, două cărți de colorat. M-am oferit s-o ajut să ducă totul afară. Am mers pe urmele lor uluită că nimeni nu dărâmă nimic, nu provoacă nici o tulburare. Micuții păreau crescuți direct din fusta ei lungă, ca o prelungire, se mișcau odată cu mama și cu hainele ei, se strângeau și se împrăștiau în funcție de cât loc aveau, niște alge sau niște peștișori trăind între panglicile plantelor crescute pe scândura corabiei.

Afară, am așezat lucrușoarele în plasa metalică de sub căruciorul mare, din vinilin, cu arcuri nichelate și spițe strălucitoare. Când m-am ridicat, m-a inundat mirosul bebelușului care dormea acoperit cu o păturică ușoară, cu capul odihnindu-se pe o pernă cu broderie pe-un colț, cu ochii închiși, cu degetele strânse în niște pumni mici, ridicați lângă tâmple. Încremenită o clipă așa, cu spatele ușor îndoit, i-am văzut pleoapele translucide, ca două cioburi de porțelan înălțate în soare, o piele brăzdată de vinișoare liliachii mai fine decât firul de păr, sub care sorii erau chiar ochii rotunzi ai copilului, mișcându-se în timp ce el probabil visa. Copleșită de imaginea asta, de miros, de întregul spectacol al corabiei îndepărtându-se în muzica tot mai stinsă a arcurilor, am dat fuga la baie și am vomitat dureros, prelung, chinuit, căci nu prea mâncasem nimic și n-aveam ce să dau afară, era numai fiere.

„Voi râde iar”… Ca de obicei, ultimul cântec care se aude la radio înainte să închid librăria și să plec mă însoțește până acasă. Cânt prostește, incontrolabil, atentă să țin gura strânsă, lungind melodia Angelei Similea pe lângă toate magazinele, până acasă, „Voi râde iar, ca un zâmbet din nou voi fi”, ca un casetofon obosit care nu mai poate trage cu forța necesară banda din casetă și transformă cântecelul vioi într-o baladă rău-prevestitoare. „Ai plecat pe drumul tău”, pe lângă Farmacie, „dintr-un nor a picurat o lacrimă ce doare” pe lângă Frizerie, „dar eu știu că mâine iar”, dau colțul, se vede Poșta de-aici, „va fi o zi cu soare”, înghițindu-l la timp pe „soare” și salutând din mers femeia în vârstă care încuie lacătul de la ușa Artizanatului, căci ne știm din vedere. Și apoi „mi-ai lăsat doar toamnele, cu brumele” prin parcare și pe trotuarul mărginit de gard viu care duce la bloc, „voi râde iar”, iar și iar, cu fruntea plecată, cu buzele strânse, azi nu-mi sare nimeni în față, și în fine, când bag cheia în broască, „cei ce știu chemarea dragostei”, răsucesc de două ori, deschid ușa, intru în casă, „știu bine că într-o zi”, suspans, trag aer în piept și mă pregătesc să închei glorios, cu „revine!”, dar mă lipesc cu spatele de ușa închisă și dau drumul la lacrimi, fără să îndrăznesc să zic nici în gând acel ultim cuvânt.

*Fragmentul face parte din romanul Toți copiii librăresei, apărut de curând la Editura Polirom

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Trei poezii de Denisa Ștefan

Scriu din foarte multe motive şi cam toate-s egoiste. Scriu pentru a nu mă simţi singură, scriu pentru a mă conecta cu cititorii, scriu pentru a pune un loc de întrebare acolo unde viaţa atârnă de un fir de aţă, scriu pentru a mă confesa.