Emilia Faur (n. 1991) este absolventă de Filosofie în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca. A publicat articole și recenzii, precum și grupaje de proză sau poezie în periodice culturale (Vatra, Apostrof, Tribuna). A mai publicat volumul de poeme 21 (Emma Books, 2012). Viața e a mea (Polirom, 2023) reprezintă debutul ei în proză.
Fragment
— Nu mai intru pe Facebook, să‑mi bag ceva!
Zi de zi, Larisa, fosta colegă, actuală mamă, postează în story poze cu ea plimbând voioasă căruciorul sau fluturându‑și părul proaspăt vopsit sau vizitând un alt centru spa în căutare de noi experiențe de relaxare. Să faci cu capu’! I‑ar fi plăcut să fie așa, suplă, împingând căruciorul, luându‑și, fără vină, ore de relaxare. N‑o să uite neam întâlnirea aia din parc când Larisa își scosese casca din ureche, lingând în continuare cornetul de înghețată. De cacao.
— Nu m‑am simțit nicicând mai frumoasă, mai puternică!
Exaltarea, siguranța cu care‑i plasase propoziția asta au făcut‑o să‑și înghită lacrimile. Ea era șleampătă, se chinuia de nebună să dea jos kilele alea din sarcină, ținea dietă, făcea abdomene și genuflexiuni cu ochii cârpiți, la 5 dimineața, și nimic, nici măcar 10 grame. Şi femeia asta era suplă și veselă și încrezătoare.
— E antrenor de fitness, cum ar trebui să arate? E meseria ei, corpul.
Da’ tot nu‑și poate înfrânge un sentiment de lehamite, de deznădejde, de furie. Nu pe ea, ci pe situație. Pe întreaga situație.
— Îți vine să‑i strângi de gât pe toți și pe toate! Societatea asta de căcat, schizoidă! Pozele alea cu femei care‑au născut și, țac‑pac, îs slabe. Dup‑aia îți zic că vai, da’ ce corp extraordinar are femeia, uite, cum aduce viață, ar trebui să fim mai îngăduitoare, n‑are cum să arate bine și nici nu ar trebui să cerem asta… ca imediat să‑ți dai seama că‑i ipocrizie curată; că, de fapt, zic: lasă, e OK, drăguță, o să arăți tu bine cândva, mai încolo. La o adică, pân’ la urmă, tot tre’ să arăți de parcă n‑ai fi născut. Şi să te comporți de parcă le poți face pe toate. Ipocriții dracu’. Mă tot uit acum după femei cu copii la doi, trei ani, cân’ merg în parc, că aia‑i a doua categorie care postează arătând „ca înainte“.
— Nu te mai uita.
— Nu pot, frate. Da’ pe Facebook să mor io de mai intru.
Numa’ s‑ar enerva, iar și iar. Dacă nu la asta, atunci la toate comentariile alea din subsolul articolelor pe care i le bagă pe gât o amărâtă de slugă AI.
— Așa cum am pățit azi, ți‑am zis? Nu ți‑am zis. Ca proasta, nu m‑am putut abține și iar am deschis. Se certau unele pornind de la ceva articol despre o tipă care zicea că ea mănâncă în sarcină cum mănâncă de obicei și nu ia deloc în greutate. Să vezi păruială. Una că e imposibil, alta că să lase silueta, să vadă de copil, încă una că poți alăpta și dacă nu iei în greutate și‑ncă‑una că nu toate tre’ să arătăm ca niște hipopotami numa’ pentru că suntem gravide și dup‑aia că de ce ne facem hipopotami, că nu așa se vorbește și că nu toate ne îngrășăm ca hipopotamii, cum nu toate suntem niște scobitori, în fine, bălăcăreală ca la nebuni. Nu știu dac‑a citit vreuna articolul. Eu una nu le citesc niciodată. Sar direct la comentarii. Că‑s masochistă, de‑aia.
— Nu înțeleg de unde obsesia ta cu kilogramele. Înainte nu erai așa.
— Înainte nu arătam așa.
— Să știi că nu‑mi place deloc că te văd că mănânci și te întorci cu spatele, mănânci cu spatele la noi și nu‑mi place deloc.
— O fi ceva rămășiță.
— ?
— Din adolescență, nu ți‑am mai povestit, când eram grasă și maică‑mea îmi număra cât băgam în gură.
Urâtă amintire și aia. Când au luat‑o de pe stradă și puțea ca dracu’ că alergase nu mai știu cât și au așezat‑o lângă unchi‑so venit din Germania și‑a mâncat‑o rușinea când i‑a zis maică‑sa cu voce tare că miroase și dup‑aia a întrebat‑o cât a mâncat și‑a trebuit să recunoască că trei bucăți de grătar în vreme ce tușă‑sa o lua la mișto că‑i grasă, că nu i‑a adus nici o haină din Germania, că le‑a luat Luci pe toate.
— Oricum nu te‑ncap.
Ooo, da’ ce amintiri.
— Poate de‑asta. Am rămas cu sechele.
Toate imaginile alea cu proaspete mămici etalându‑și mândre formele refăcute prin naiba știe ce – noroc, sală, ajutor suficient, bonă, dereticatoare, un metabolism clasa‑întâi, ADN, naiba știe –, toate, negreșit, o făceau să se simtă și mai nasol. Şi‑a amintit de Camelia. Femeia asta pe care o admira, pentru atâtea calități, da’ și pentru că a avut tăria să zică stop, nu mai intru pe social media, șterg contul de Facebook.
— Pentru că mă deprimă. Își amintește perfect vorbele astea. Atunci n‑a înțeles.
— Avea dreptate. Dacă o duci prost sau te simți deja de căcat, nu face decât să te bage cu capul sub apă și să te țină acolo pân’ te sufoci.
— Da’ știi că nu‑i real.
— Că‑s persona. Ştiu. Ne face rău tuturor, ne minte în draci pe toți. Şi toți ne simțim de căcat. De ce nu ieșim? Pentru că suntem privați de căldură umană, de‑aia. Din același motiv pentru care Mihnea merge în același local de zece ani susținând că acolo merg toți prietenii, cân’ îi clar că merg acolo pentru că se cheamă unu’ pe altu’ sau că știu c‑acolo găsesc mereu pe careva cu care să schimbi o vorbă. Așa‑i și Facebook. E cârciuma aia unde crezi că găsești mereu pe careva cu care să discuți și din care ieși și constați că ți‑ai pierdut vremea și‑ți juri să nu mai calci acolo. Da’ tot te‑ntorci. Lumea caută să comunice, asta exploatează din plin nemernicii ăia de la Facebook! Şi ies cu țoalele alea bune și frumoase. Ce m‑am ambalat… iar m‑am ambalat aiurea.
O să‑mi închid contul, o să vezi, așa‑l amenințase. Şi? Şi nimic. Acum stătea cocoșată peste ecran, scrollând și blestemând.
— Nu mai intru pe Facebook, să‑mi bag ceva!
O să‑mi închid contul, am zis că‑mi închid contul, de ce naiba nu‑mi închid odată contul? Ce bine a fost în săptămâna aia de n‑am intrat deloc, m‑a pus dracu’ să intru.
— Gata!
Angela se ridică de la birou.
Ajunsă în bucătărie, își unge o felie de pâine cu margarină pe care așază metodic două felii subțiri de roșie. Ia înghițituri mari, cu ochii în fereastră.
(…)
I‑a văzut teroarea în ochi, l‑a văzut mutilându‑și fața cu unghiile, ochii bulbucați de groază. Nu mai văzuse bărbat în starea asta. Greta e încurcată. Marc rămâne și el nemișcat, cu gura încă deschisă.
— Ăăăă, ne pare rău…
Încearcă să încheie, da’ nu știe nici el cum. Greta îl atinge pe mânecă, fac doi pași înapoi. Ceva instinct le dictase că omul are nevoie acum de spațiu, să respire. Atunci au văzut‑o pe ea. Mușca urechea unei maimuțe de pluș, privind contrariată spre ușă, și‑a zbughit‑o spre taică‑so plângând. Nu știe încă, biata copilă.
— Oare am putea intra o clipă?
Pavel străbate holul dintr‑un capăt în altul ca un animal încarcerat, strângând la piept fata și pupând‑o s‑o sufoce.
Strigătul îi ridică părul pe mâini. Imaginea e dezolantă. Îi vine să plângă, pentru o clipă, da’ un gol nefiresc îi umple coșul pieptului. Așteaptă. Mâinile țin basca roșie de molton, pipăie borul. Ar fi pus ochii în podea, da’ nefericirea bărbatului, nebunia care‑l cuprinsese, poate ceva instinct de protejare o țin cu ochii pironiți într‑acolo. Marc se trage în colțul holului, privind în jur. Nu vrea să încurce, nu știe ce să facă.
— Domnul Pop, vă rog să vă liniștiți, haideți să luăm loc.
Nu aude.
— Domnul Pop… domnul Pop, haideți, vă rog, să ne liniștim…
Vorbesc pentru mine.
— Domnul Pop.
Bărbatul se oprește deodată, o ațintește, apoi privește mai departe, prin ea. Slăbește strânsoarea. Copila îl prinde de pomeți, apoi îl apucă de nas și, sughițat, îngaimă un tati, nu pânge. Se oprește ca la comandă. Începe să‑și revină.
Pavel o ia înainte, bruscându‑l pe Marc, năpustindu‑se în bucătărie, unde se așază fără să scoată un sunet. Ţine fata pe genunchi, legănând‑o. O ridică la nivelul bărbiei.
— Are ochii ei. Abia îngaimă, sugrumat. Hohotește. Iar.
— Cum naiba facem?
Greta îi face semn lui Marc, care se apropie precaut și‑i pune mâna pe umăr, scuturându‑l cu blândețe.
— Un pahar cu apă?
„Scris alert, concentrat și fără să-și menajeze cititoarele/cititorii, romanul acesta feminist (Legatul Angelei) este agresiv cu prostia și comoditatea care se depun (mai totdeauna) în noi. Are ceva din ritmul unui punk rock song: l-am asociat – intuitiv – eticii protestatare proprii activistelor/artistelor din grupul Pussy Riot. Iar capitolul spectaculos, intitulat (cum altfel?) «Viața e a mea», din partea finală a cărții Emiliei Faur, «panotează» nu doar cei patru pereți (ai unei săli de expoziție), ci însăși condiția femeii în România, cu o luciditate, o tandrețe și o disperare pe care – în același asamblaj narativ/multimedia – nu le-am mai întâlnit.” (Ștefan Manasia)
