Nume: Dan Sociu
Data nașterii: 20 mai 1978
Locul nașterii: Botoșani
Domiciliu actual: Londra
Cărți publicate: borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea, 2002), Fratele păduche (Vinea, 2003), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005, 2012), Urbancolia (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Combinația (CDPL, 2012), Poezii naive și sentimentale (Cartea Românească, 2012), Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012), Vino cu mine știu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013), Vino cu mine știu exact unde mergem. Antologie 1999-2014 (Polirom, 2014), Uau (Polirom, 2019), Pluto în Scorpion (Polirom, 2020).
Premii etc.: Premiul Romano-Canadian „Ronald Gasparic”(2002), Premiul National pentru Poezie „Mihai Eminescu” (2003), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai buna carte de poezie a anului (2006), Premiul Radio Romania Cultural (2013); Premiul Radio Romania Cultural (2014), Premiul revistei Observator cultural (2014).
VINERI SEARA VRAJĂ REA
Sun şi nu răspunde. Mă mănîncă pielea şi aşteptarea asta‑i oribilă. Ca şi cum aştept o pedeapsă. Cineva o să mă pedepsească rău, din clipă în clipă o să înceapă pedeapsa. Deja a început, dar parcă nu‑i destul.
Închid, sun din nou. Ajunge greu la mobil, îl ţine în hol, pe vechea măsuţă de telefon. De ce crezi că se cheamă mobil, i‑am zis de‑atîtea ori. N‑a înţeles. De obicei zîmbeam cînd îl aşteptam să răspundă, mi‑l ima‑ ginam cum ciuleşte urechea, cum se duce încet pînă în hol, cum ridică precaut telefonul. Acum mi se pare sinistru, un moş sinistru, cu mintea stricată. Mă tulbură gîndurile astea. Înainte, chiar şi cînd eram furioasă pe el, mi se părea numai un pic ţăcănit, pitoresc. Tăticu’.
— Aloo! Da, domnulie, cini‑i? Aloo!
E ostil. Întotdeauna e ostil cînd răspunde la telefon. Are vocea suspicioasă, deranjată. Deranjat din ce, că nu face decît să se uite la televizor şi să bea.
— Ci faci, tăticu’?
Tăticu’ – Iulian a rîs cînd m‑a auzit prima dată, a făcut mişto de mine. Dar Iulian nu înţelege, aşa vorbesc ei acolo, unii dintre ei, cel puţin. Iulian m‑a auzit din greşeală. De obicei, mă cam feresc cînd vorbesc cu tăticu’. De Iulian, de colege, de prieteni, că vorbesc cu accent. Cum l‑aud, cum îmi apare oleacă de accent, oleacă de tînguială.
— Tu ieşti, măi, Irina?
Nimeni altcineva nu‑l sună, de ce dracu’ mai întreabă. De ce întreabă chiar de fiecare dată, de ce nu‑mi recu‑ noaşte vocea. Simt nevoia să dau din picior. Aşa fac cînd sînt nervoasă. Cînd lucrurile nu merg cum vreau eu. Dar acum nici asta nu‑mi iese, ceva mă blochează – muşchii încordaţi, frica de mişcare, o oboseală fără capăt. Nu‑i văd capătul nicăieri. Nu mă mai văd relaxată vreodată. Nu mă mai văd în vreun fel omenesc vreodată.
— Eu sînt, tăticu’, matali ci faci?
Nu pot să mă concentrez numai pe convorbire, nu vreau să‑mi umple tot capul vocea aia de bătrîn enervant.
— Bini cî ai sunat, cî voiam sî‑ţ zîc ceava.
— Da’ di ci… de ce nu m‑ai sunat tu?
Nu m‑a sunat pentru că nu ştie să sune. Nu vrea să înveţe, zice da, da, am înţeles, apăs aici şi acolo, dar nu înţelege. Nu vrea, e încăpăţînat. Telecomanda a înţeles‑o imediat, dar învaţă numai ce vrea el. Mulţi dintre părinţii colegelor mele deja ştiu să scrie e‑mailuri, să vorbească pe Skype, să descarce poze. El nu, nici telefonul nu‑l buchiseşte, e încăpăţînat.
— Voaiam sî‑ţ zîc ceava. Da’ am uitat, da’ nu iera minciuni. Nu mai ştiu, îţi zîc cînd mi‑amintesc. La tini cum îi, cald? La noi încî n‑au dat căldurî, stau cu o vestuţî pi mini şî cămaşa di corp. Şî căciulî.
— În noiembrie? De ce n‑au dat, au datorii sau ce?
— Ei, parcî anu’ trecut nu iera la fiel? Nici apî caldî n‑ajungi pînî la patru.
Prelungeşte vocalele: n‑ajungiiii, pînîîîî. Fiecare silabă‑i o tînguială. Se plînge ca o babă. În ultimii ani i s‑a îngroşat accentul, s‑a ţărănit şi mai rău, tăticu’ se trans‑ formă în tataia de la Hlipiceni, deşi au trecut mai mult de 40 de ani de cînd s‑a mutat la oraş. Şi eu îl îngînam, să simtă că, în fond, nu s‑a schimbat nimic, nici n‑am plecat, sînt acolo, la colţul blocului, m‑am dus după ţigări pentru el.
— Auzi, tată, dar de ce nu‑ţi pui o centrală, că eşti pensionar, ţi‑ar da‑o în rate.
Am îndrăznit să‑i vin cu un sfat. Mai bine îmi muşcam limba.
— Iaca di centralî am ieu bani acuma, că n‑am altili, sî terminî şî anu’ ista şî nu i‑am pus lu’ mă‑ta grilaj la mormînt.
Mai bine mi‑aş fi muşcat‑o – la el, toate‑s reproşuri. Şi cum să‑i reproşezi ceva, e prea sensibil – ai zice că nenorocirile de după revoluţie, şomajul, schimbările sau vîrsta, poate văduvia l‑au făcut aşa sensibil, dar nu, dintotdeauna a fost aşa. Aşa mi‑l amintesc dintotdeauna, de cînd eram mică. Intra pe uşă seara, îl întreba mama dacă a luat pîine şi îl întreba cu blîndeţe, doar ca o întrebare. Sărea în sus ca fript – ci vrai sî spui, cî uit? Fără haz, fără nici un pic de haz, sărea ca fript şi urla, deschidea gura larg şi i se vedeau dinţii metalici.
— Mai ai bani de pe grădină. Şi‑ţi rămîn şi de grilaj. Şi‑ţi rămîn să‑ţi pui şi matale unul.
Acum chiar că trebuia să mi‑o muşc.
De unde atîta răutate pe mine. De la el – cînd e ţîfnos, sînt şi eu ţîfnoasă. Are putere asupra mea. Şi Iulian, dar mai puţin. Le ţin piept atîtora, toţi ştiu cît de arţăgoasă pot să fiu, dar lor nu. Cînd se plînge moşu, îmi vine mila‑n gît. Cînd mi‑a spus de frig, m‑a luat cu tremurici. Parcă îl şi văd – pe fotoliul ăla vechi, strîmb, decolorat, pătat, din setul de mobilă la modă în 1973. Care n‑are moarte, cum zice el. Văd pantalonii de trening, îi miros putoarea de la prostată, vesta de piele, vestă de bişniţar, din piaţă. Îl văd cu fesul negru pe cap, slăbănog, cocoşat, bărbierit prost. Televizorul deschis pe OTV, cu sonorul la maxim, să nu‑i scape nimic.
— Taaatăă, dă mai încet televizorul, că nu ne‑nţelegem.
— Ei, sîracî lumi, acu nu mai poţ’ di televizoru’ mieu.
O sticlă de votcă alături, de‑aia ieftină, întărită de producători cu sodă caustică. I‑o aud în voce, aş putea aprecia şi cît a băut pînă acum. Văd cojile de salam într‑o farfurie ciobită, murăturile veştede, urmele gal‑ bene de la ouă pe bărbie, pereţii verzi, culoarea aia scîrboasă, apăsătoare. Văd ornamentele de calcar înne‑ grite pe margini, uşile nevopsite de ani, gunoaie pe podea, în bucătărie, podeaua rece, lipicioasă, ambalaje vechi peste tot. Ferestre jegoase şi, în spatele lor, pere‑ tele celuilalt bloc. Întuneric chiar şi vara. Frig. Apă încălzită pe aragaz. Covoare prăfuite. Mi se pare că‑i prima oară cînd le văd. Amănuntele, prăpăditele. Cînd am fost de Paşti acasă, mi s‑au părut fireşti, ca toate celelalte, ca viaţa. Ce se întîmplă vine de undeva, aşa gîndeşte tăticu’, aşa gîndeam şi eu. Cînd tăticu’ a vîndut casa lui tataia şi a pus banii la Caritas şi i‑a pierdut pe toţi – aşa a fost să fie. Era vina lui că Stoica e un escroc? Cînd nu lucra nicăieri şi mîncam mai mult cartofi – ce era să facă, a încercat. S‑a dus la turci, cu mămica şi vecinul de la patru, a făcut şi ceva bani – şi i‑a pus la Gelsor şi i‑a pierdut. Şi iar mîncam cartofi, cartofi fierţi şi prăjiţi, la cuptor şi în tigaie, salată de cartofi cu ceapă şi cartofi piure. Şi mămica nu zicea nimic, tăcea, că ştia mai bine. Nici dacă a luat pîine nu puteai să‑l întrebi – ci, vrai sî spui cî am uitat? Cînd a vîndut apartamentul, i s‑a părut normal, că‑i venise timpul. Nu datoriile la întreţinere erau cauza, nu era nici o cauză, aşa era viaţa făcută – din întîmplări. Care vin una după alta. Din afară. Nu le‑am făcut noi, nici datoriile, nici nimic.
— Parcî ai ci‑i faci, Irinucî? Pensia îi micuţî şî‑s atî‑ tea daraveli di plătit. Bini cî tu eşti la salar. Sî ti ţîi di serviciu, cî nu sî ştie ci mai vine pisti noi, cu criza aiasta şî ce‑or mai scorni ca sî ni jupoai.
După ce am închis telefonul, aş fi vrut să mă întind pe parchet, să mă ghemuiesc lîngă calorifer şi să bocesc. Nu mă întrebase ce fac, nu‑l interesa. Nici mie nu‑mi păsase pînă acum, m‑am obişnuit de mică. Veneam la el şi‑i arătam un desen sau un ierbar nou şi se uita la mine ca pe geam. Ajunsesem să mă bucur că nu mai întreabă, să mă bucur că scap de convorbire. Dar acum aş fi vrut să‑i vorbesc. Era cel mai apropiat om, aşa cum o fi fost, prietenii mei se evaporaseră, cei mai buni, din copilărie, rămăseseră în oraşul natal sau se pierdu‑ seră prin Europa, de ceilalţi, amicii de pahar, n‑am voie să mă apropii. Sînt singură, cui altcuiva să mă plîng de ceva atît de ruşinos. Iulian ştie, el m‑a găsit, dar nu înţelege nimic. El e cu optimismul, cu zîmbetul încurajator, cu team building‑ul. Îmi vorbeşte ca la el la firmă. Parcă încearcă să‑mi vîndă ceva:
— Hai, că nu poate fi atît de greu. Atîţia oameni nu beau deloc sau beau doar din cînd în cînd.
